Martirii primelor veacuri

Istoria e o preocupare şcolărească cu un pronunţat caracter de inutilitate. Mulţi dintre creştini par să ştie asta de multă vreme, aşa că nu s-au preocupat niciodată să afle cum vine treaba cu Biserica. Unii s-au mulţumit să asculte  povestea cu Sf. Andrei şi creştinătatea de două mii de ani, transformând-o în normă şi unică istorie validă, alţii au fost convinşi (nu foarte dificil) că primii creştini erau baptişti sau penticostali. Apoi s-au interesat prea puţin cum s-au perpetuat ei până în prezent, atâta timp cât baptiştii, penticostalii sau ortodocşii (după caz) există în prezent şi sunt buricul spiritual – incontestabil – al lumii.

Mărturisesc că am avut în minte şi un asemenea public atunci când am scris ceea ce urmează. Mă mâna probabil şi oarece revoltă, dar şi tristeţea că lucrurile care ne stau destul de la îndemână ne rămân multora atât de străine. Că greşelile şi habotniciile evitabile vizbile acum în trecut, în istorie, devin stindarde false (şi îndrăznesc să zic că ridicole) ale viitorului.

Chestiunea mă preocupă de mai multă vreme, aşa cum s-a văzut şi cu altă ocazie, dar nu mă pretind un expert. Am citit relativ puţin (pentru cât e de vast domeniul) cu intenția de a încerca să înţeleg câte ceva. N-am pretenţia că înţelegerea mea e infailibilă, dar orice activitate individuală comportă anumite riscuri. Timpul, interacţiunea cu alţii şi providenţa lui Dumnezeu pot ameliora considerabil lucrurile pe care le-am prost-înţeles sau ignorat.

Am fost nevoit să mă documentez şi din pricini obiective: lucram la o carte care se ocupa de chestiuni de istoria Bisericii. Le cer scuze de pe acum cititorilor specialişti (în cazul în care vor fi), informându-i totodată că voi primi fără ifose eventualele observaţii folositoare. Nu consider nici că epuizez subiectele abordate, ci mai degrabă că schiţez o imagine cu privire la anumite chestiuni. Îmi asum amatorismul unei astfel de încercări.

***

Dacă Tertulian spunea că sanguis martyrum, semens christianorum, atunci poate că aşa e cel mai nimerit să încep, cu martirii. Deşi primul martir certificat este Ștefan, el nu constituie pentru cei care i-au urmat un prototip. Documentele ce au ajuns până la noi (diferitele acte martirice) şi care vorbesc despre martirajele din primele trei veacuri creştine fac mereu referire la Cristos ca model. Astfel că primul martir al Bisericii este doar cel dintâi într-o ordine numerică şi cronologică. Asta nu înseamnă că n-ar fi fost preţuit pentru sacrificiul său, ci doar că toate morţile martirice afirmau laolaltă adevărul credinţei creştine într-un Dumnezeu întrupat şi Treime.

De ce era persecutată totuşi această religie nesemnificativă venită din Palestina? Civilizata societate romană nu putea să admită, în ciuda pluralismului ei, ateismul, canibalismul, incestul şi orgiile. Atei – pentru că nu credeau în mai mulţi dumnezei, ci într-un singur Dumnezeu şi acela invizibil. Canibaili – pentru că mâncau trupul şi beau sângele cuiva. Incestuoşi – pentru că toţi sunt fraţi şi surori, dar nu se sfiesc să se căsătorească unii cu alţii. Orgii – ce altceva să fie mesele suspecte pe care le dau şi unde mai pui că se adună noaptea, în locuri ascunse…

Ca şi când astea n-ar fi fost de ajuns, această religie orientală obscură îşi revendică unicitatea şi valabilitatea universală. Dumnezeul creştinilor, o afirmă chiar ei, nu adminte concurenţă. El nu doar că nu luptă cu alţi zei, dar le contestă orice putere şi orice existenţă. Mai mult, se zice că Dumnezeul lor S-a întrupat (ceea ce e în mod clar în contradicţie cu orice idee despre un zeu onorabil) şi a murit pe o cruce, iar apoi a înviat. Creştinii se cred deţinătorii adevărului unic, depozitarii lui, de fapt. Nici măcar în faţa împăratului nu se pleacă, sfidându-l şi subminându-i implicit autoritatea. Toată buna convieţuire a cetăţenilor împeriului, pax romana însăşi sunt periclitate de existenţa acestei secte dubioase şi bizare. Pluralismul şi corectitudinea politică a vremii se vedeau primejduite.

Ignorarea nu părea să fie o soluţie. Zeii înşişi se răzbunau (?!) pe comunităţi din pricina răzvrătiţilor creştini, nu degeaba trimiteau molime şi catastrofe naturale. Prin aceste „semne divine”, se cerea, desigur, pedepsirea celor vinovaţi. Iar stârpirea acestor dereglaţi era indicat să-i vizeze cu preponderenţă pe mai-marii lor. Odată rămaşi fără conducători, se vor împrăştia şi vor dispărea pur şi simplu, nu? Nu! Surpriza a fost nu doar că n-au sucombat ca mişcare, ci au sporit, au câştigaţi noi adepţi.

Creştinii înşişi îşi socoteau martirajul (potenţial) ca fiind un semn al harului divin. Origen, de pildă, se plângea în vremea lui că lipsa persecuţiilor (în zona în care trăia) era un semn al nevredniciei generaţiei sale. Unele dintre actele martirice au fost consemnate cu scopul de a infirma tocmai această idee şi de a afirma răspicat că încă Dumnezeu e îndurător cu ai săi, oferindu-le şi altora harul martiriului (vezi actul martiric al Sf. Perpetua şi Sf. Felicitas). Aşadar, unele dintre aceste relatări nu erau menite în primul rând să rămână mărturii peste secole, ci se adresau unor destinatari contemporani cu autorii şi martirii. Referirile la moartea lui Cristos sunt sugerate adesea în aceste consemnări. Astfel că martirii sunt cei găsiţi vrednici de a-L urma în moarte pe Domnul lor şi de a împlini în trupul lor ce lipsea suferinţelor Lui (Col. 1:24).

Ameninţarea torturilor şi concreteţea morţii curăţau Biserica de laşi şi de prefăcuţi. Problema e, cu siguranţă, mai complicată, dar rămâne un fapt că nu oricine putea să reziste spectrului întunecat al pericolelor.

Martirajul, oricât de dorit şi de glorios, nu trebuia căutat cu orice preţ. Sf. Policarp, ucenicul apostolului Ioan, a plecat – la insistenţa apropiaţilor – din Smirna când a fost căutat. În mod similar, Sf. Ciprian al Cartaginei s-a refugiat şi el din calea urmăritorilor, deşi îşi dorea cu ardoare să capete cununa de martir. Pentru a fi considerat valabil, martiriul trebuia să survină împotriva voinţei mucenicului şi să fie inevitabil. Unii căutau să câştige numai faimă de pe urma acestei experienţe. Speranţa de viaţă era oricum foarte mică, dar măcar mureau cu glorie. În orice caz, azi, când lucrul cel mai de preţ este să-ţi aperi viaţa şi să o faci confortabilă, chiar pare straniu cum ar putea unii să caute moartea martirică. E încă o dovadă – indirectă, dar nu mai puţin grăitoare – cu privire la atracţia pe care o manifesta sacrificarea creştinilor.

Era nevoie de multă pricepere. Cei care se confruntau cu moartea trebuiau să vadă când să îşi aducă mărturia finală în favoarea credinţei lor şi când să se ferească din calea persecutorilor. Antonie cel Mare a părăsit pustiul egiptean (potrivit spuselor lui Atanasie), îndreptându-se către Alexandria în speranţa că va avea parte de „favorul” martiriului. Dar nu i-a fost hărăzit. Aşa că, după ce i-a încurajat pe cei martirizaţi, s-a întors la asceza lui în izolare de lume.

Nu se ştie cu precizie nici câte persecuţii au fost, nici câte victime. Se estimează că ar fi murit între 3.000 şi 10.000 de creştinii. Tradiţii medievale vorbesc despre 10 persecuţii, dar numărul este ales simbolic, reluând cu semn schimbat cele zece urgii care s-au abătut asupra egiptenilor. Iată însă câteva nume de împăraţi romani în timpul cărora au existat priogoane: Nero, Domiţian, Galeriu, Traian, Marc Aureliu, Comodus, Elagabalus. Cele mai crunte au fost în timpul lui Decius (mai ales după edictul din 250, care deschidea practic drumul persecuţiei generalizate în Imperiul Roman) şi în vremea lui Diocleţian şi al tetrarhilor cu care împărţea conducerea imperiului (~303-304).

Citite azi, poveştile astea sună fain, eroic. Sunt ca nişte filme care te ţin în priză. E un alt soi de entertainment, dacă nu ai grijă. E vorba de oameni totuşi. Mai mult, de oameni care şi-au dat viaţa pentru credinţa lor în Dumnezeu („fanatici fundamentalişti” – vor zice unii). Au murit copii, au murit femei ce încă alăptau (Perpetua), lăuze (Felicitas), bătrâni onorabili (Policarp), aristocraţi şi sclavi, femei şi bărbaţi laolaltă. Metodele de tortură erau foarte inventive, de la arena fiarelor, la rug, cruce, moarte prin fierbere, schinjuiri, mutilări, decapitări etc. Presiunile psihice asupra lor erau foarte mari. Mai toţi aveau familii, prieteni, relaţii. Unii dintre aceştia îi încurajau să moară pentru credinţă, însă alţii îi rugau stăruitor să renunţe la creştinism.

Dintre cei judecaţi, unii cedau şi îşi renegau credinţa, fiind apoi eliberaţi, alţii reveneau asupra mărturiei şi mureau ulterior împreună cu cei fermi şi inflexibili. S-au stabilit chiar grade ale apostaziei: sacrificati (cei care au adus jertfe zeilor), thurificati (cei ce au ars doar tămâie în cinstea zeilor), libellatici (care au obţinut pe bani un certificat din partea autorităţilor cum că ar fi adus jertfe, dar nu aduseseră – acest certificat este impus în vremea lui Decius), acta facientes (cei care au tăgăduit la interogatorii că ar fi creştini). Problema reprimirii lor în biserici a fost una spinoasă. A generat chiar şi schisme locale temporare.

Biserica nu se confrunta însă numai cu ameninţări fizice, ci avea de înfruntat adversari ideologici. Circulau tot felul de erezii, pe de o parte, iar filosofii păgâni asaltau teoretic credinţa creştină, pe de altă parte. Dar despre acestea cu altă ocazie.

Bibliografie (folosită şi/sau recomandată):
1. Rămureanu, Ioan, Istoria bisericească universală, Bucureşti, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 2004.
2. Comby, Jean, Să citim istoria Bisericii, traducere de Mihaela Voicu, Bucureşti, Ed. Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti, vol. 1, 1999.
3. Earle E. Cairns, Creştinismul de-a lungul secolelor, Oradea, SMR, 1992.
4. Schaff, Philip, History of the Christian Church, Volume II: Ante-Nicene Christianity. A.D. 100-325, Grand Rapids, MI: Christian Classics Ethereal Library, http://www.ccel.org/ccel/schaff/hcc2.html. Această carte, precum şi altele, pot fi descarcate sau citite pe site-ul http://www.ccel.org/.
5. Actele martirice, traducere de Ioan Rămureanu, Bucureşti, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1982, PSB 11.

Anunțuri

2 gânduri despre “Martirii primelor veacuri

  1. Andrei,

    Urmarea există deja într-o formă destul de avansată… De fapt, era cât pe ce să fie primul text.
    Pot să îți zic că va fi vorba despre apologeți. Dar e un text ce doar survolează niște comori cu adevărat impresionante.

    Mai greu va fi cu „urmările”, fiindcă încă nu mi-am determinat prea clar cum voi aborda chestiunile ce vin după aceea. Totuși, sper să îmi găsesc direcția cea bună.

Spune-ți părerea

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s