Cum am ajuns să mă tem de revoluții

Via: jump-point.com
Via: jump-point.com

În 1989, mă temeam de pericolele pe care le anunțau televiziunea și radioul. „Teroriștii” erau marea amenințare care putea să răsară de oriunde. Cel puțin asta era impresia. De vreme ce în București, în Timișoara, în Sibiu, în Cluj nu puteau fi identificați, ce i-ar fi putut opri să apară și în Oradea, Târgu-Jiu, Zalău, Căpâlna sau Zece Hotare? Adică în toate locurile în care n-au mai pus niciodată piciorul, dar de unde era să știm noi atunci?

Pe urmă, nu știam câtă vreme are să țină revoluția, pentru că nimeni nu părea să cunoască foarte bine resursele de care dispun forțele Securității. În noaptea de Crăciun, am colindat pe întuneric – rămăseseră numai niște petece de zăpadă ici-colo, așa că nici asta nu ne ajuta prea mult – pe o ceață rău-prevestitoare. Și cântam doar la casa omului, cu precauție, așteptând să ne deschidă ca să ne putem da adevărata măsură a potențialului nostru muzical.

Faptul că Ceaușescu a fost executat n-a schimbat fundamental datele fricii, căci se suspecta că ar putea interveni tentative de răzbunare. Cel puțin așa arătau lucrurile atunci, la momentul desfășurării.

Ulterior am înțeles că, în ciuda eroilor ei și a sacrificiilor incontestabile, revoluția a fost un eșec. Comunismul n-a fost îndepărtat, ci doar înlocuit cu altul, mai permisiv și în aparență mai legitim. Transformarea n-a fost atât de radicală precum promitea ideea de revoluție.

Mai târziu, m-am uitat și la alte revoluții din istorie. Revoluția Franceză e înfiorătoare. Oricâte beneficii ar fi adus – eu nu prea cred în ele –, au fost plătite foarte scump cu sânge. Iar revoluționarii s-au transformat repede în călăi feroce.Citește mai mult »