Campanie electorală (1) – Gustave Thibon despre politică

http://leblogdumesnil.unblog.fr/

Nu luați prea în serios prima parte a titlului. Da, mă preocupă politica, dar nu voi spune nimic despre politica românească. De fapt, în această postare vreau să citez câteva fraze din Gustave Thibon. El pune în discuție democrația, conducerea, societatea creștină (visul multor evanghelici), relația dintre politică și religie. Iar ideile pe care le formulează merită cunoscute. Așa că citiți până la capăt, că n-aveți decât de câștigat.

Societatea care-mi pare a fi cea mai bună sau cea mai puțin rea e cea care posedă maximum de moravuri și minimum de legi. […] Iar moravurile sunt bune sau rele după cum se apropie sau se îndepărtează de adevărul absolut. Să nu uităm că, atunci când vorbesc despre moravuri, mă refer la moravuri „bune”, adică la moravuri care păstrează și ameliorează o societate.

Cea mai bună formă de politică este cea care, în cazul unui anumit popor și în circumstanțele date, îi asigură acestuia maxim de coeziune și de armonie. […]

Mai curând decât să fie impuse prin intermediul ideologiilor, regimurile politice trebuie să emane din natura și nevoile unui popor. […]

Vă voi spune că sunt foarte puțin democrat în raport cu o anumită mitologie a democrației, care constă în a face din acest cuvânt un panaceu universal valabil pentru toate timpurile și toate popoarele. Și mă opun încă și mai mult unui anumit tip de democrație formală în care, teoretic și sub aparența buletinului de vot, i se conferă poporului toate puterile și i se iau drepturile cele mai legitime prin intermediul unui ansamblu de legi, reglementări sau intervenții abuzive ale statului… Dar rămân, dimpotrivă, un profund democrat în sensul că doresc ca ființa umană să poată avea maximum de libertăți și responsabilități. Desigur, fiecare om la nivelul său! Lucru care nu e realizat în majoritatea timpului de așa-numitele „democrații” care se îmbată de acest cuvânt cu atât mai mult cu cât îi neglijează conținutul. […]

Căutați definiția cuvântului democrație în excelentul dicționar filosofic al lui Lalande: „Regim în care conducerea este exercitată de toți oamenii, indiferent de naștere, avere sau competență”. Cum vreți atunci ca niște incompetenți să-i poată discerne pe competenții care îi vor conduce? […]Citește mai mult »

Anunțuri

Nevoia de ritual

southernmyinternet.catholic.edu.au

– Ce-i acela rit? zise micul prinț.

– E încă un lucru de mult dat uitării, zise vulpea. E ceea ce face
ca o zi să se deosebească de celelalte zile, o oră, de celelalte ore.

(Micul prinț – Antoine de Saint-Exupery)

Din ce zice Saint-Exupery, înțeleg că s-a întâmplat ceva undeva care a făcut ca societatea noastră să piardă adevărata semnificație a ritualului (prefer termenul ritual pentru că face mai explicit trimiterea la sacru). În trecut, momentele ritualice punctau un timp în general dezordonat – la nivelul unei zile. Singurele repere erau lumina și întunericul, duminica și ciclurile anotimpurilor. În rest, lumea mergea la câmp, nu avea normă pe ore, ci, eventual, pe cantitate de muncă depusă.

Dar fiecare anotimp era punctat de câteva momente sărbătorești când omul era ridicat din mica lui dezordine cotidiană și adus în preajma divinității pe care o venera. Nici creștinii n-au făcut excepție, având câteva sărbători care punctau anul calendaristic în fiecare dintre anotimpuri, plus dumicile.

În Evul Mediu, s-a instituit ceea ce se cheamă „an liturgic” și chiar fiecare zi în parte avea momentele ei spiritualizate specifice. Există ceasuri de rugăciune pentru mănăstiri, care însă pentru laici, erau comprimate în două momente de rugăciune principale pe care bisericile tradiționale încă le păstrează (utrenie și vecernie).

Nu mă mai leg de Reformă și de toată desacralizarea – bine intenționată la început – pe care a generat-o, ci sar direct la zilele noastre când timpul este organizat de serviciul zilnic, de activitatea normată și retribuită.Citește mai mult »

Primul meu „exercițiu democratic”

Sau despre semnificațiile unui moment profetic

arq.ro

Undeva prin anul 1997, dacă țin bine minte, am participat efectiv la prima „campanie electorală”. Se organizau alegeri pe școală pentru a desemna un reprezentant în Consiliul Local al Elevilor. Nu știu dacă s-a perpetuat chestia asta, însă pe atunci era o noutate interesantă.

Neavând posibilitatea să participăm din postura de candidați (pentru că eram prea mari), mai mulți colegi i-am făcut campanie unui prieten mai mic cu un an, care, de altfel, a fost și ales în cele din urmă. Regulile jocului au fost destul de asemănătoare cu cele din politică.

Am făcut afișe, fluturași, am discutat cu ceilalți școleri despre diverse „proiecte” pe care le-ar vedea ei utile. Nu mai țin minte cât a durat „campania” noastră, dar știu că la final, în preziua alegerilor, am avut parte de o dezbatere între cei doi candidați.

Candidatul nostru a prezentat o listă – pe care o voiam noi cât mai realistă, dar tot ridicol de idealistă îmi pare acum – cu posibile ținte ale viitorului său mandat. El a avut și modestia să spună mereu: „Dacă… atunci”. Să-și ia, adică, niște măsuri de precauție. Era clar pentru noi că nu va avea putere de decizie, că nu va putea face mare lucru pentru binele școlii, dar măcar niște informații utile (căci la vremea aceea multe informații publice erau bine tăinuite încă) să afle și tot ar fi fost ceva.

În paranteză fie spus, unul dintre obiectivele fantasmagorice din programul candidatului de atunci este astăzi realitate. Ceea ce nu înseamnă că a reușit el să-l îndeplinească, ci doar că vizam un lucru necesar școlii și care intra și în vederile conducerii.

Revin însă la dezbaterea finală pentru că, privită retrospectiv, îmi pare c-a fost de-a dreptul profetică. Citește mai mult »

Și evanghelicii se ofensează?

http://theillustrationist.com/

Nu mică mi-a fost mirarea când, parcurgând textul unei cărți (o să revin altă dată cu amănunte despre ea, acum precizez doar că se cheamă Lord’s Supper. Five views), am aflat că Roger E. Olson, un baptist, presupune că mulți creștini s-ar putea simți „ofensați”(mai precis, „deeply offended”!) de punctul de vedere al lutheranului John Stephenson.

Pot să înțeleg, la limită, că te simți ofensat atunci când ți se impune o obscenitate fără să fii consultat, când ți-s luați confrații la bătaie pentru credință, dar de unde până unde, între niște domni decenți, ce teologhisesc fiecare după mintea și tradiția lui, poți ajunge să introduci termenul „ofensă”?

Putea foarte bine tovarășul Olsen să meargă acasă și să simtă ofensa în inima dumisale, dar să nu vină cu asemenea texte în public și să le pună în cârca altora. Căci, firește, mereu sunt șanse ca cineva să se simtă „ofensat” de o poziție teologică sau alta. Și ce dacă?

Spun asta pentru că mi se pare o capcană teribilă ca un creștin să intre în dialectica „ofensabilității”. Păi, nu tocmai asta e una dintre armele militanților pentru drepturile minorităților sexuale, de pildă? Și nu știm cu toții că ei își definesc cum doresc lucrurile de care vor să se simtă ofensați?

Mergem mai departe și, pe urmele lui Al. Mohler și Salman Rushdie, putem lesne sesiza că această poveste cu „ofensabilitatea” lovește în plin libertatea de exprimare. Trebuie să tacă toți cei care ne ofensează ca să putem noi să ne simțim confortabil, nu-i așa? Îndeosebi dacă suntem o mulțime vagă, informă.

Mai rău de atât – iată că se poate, cine credea că nu? – e aberant ca un teolog, care are în centrul preocupărilor sale tot ceea ce se poate cunoaște despre Dumnezeu, să vină și să invoce onfensa generată de o poziție teologică concurentă. Și e aberant pentru simplul motiv că nu persoana, grupul sau paradigma ar trebui să aibă prioritate, ci, în măsura în care presupunem că teologul e sincer, adevărul ar trebui să fie cel mai important.Citește mai mult »

Când crapă o societate care își subminează sistematic toate valorile?

© Vinod Panicker (via: wikipedia.org)

Două evenimente fără vreo legătură aparentă între ele. Mai întâi, „marșul tăcerii” organizat de PRM Brașov în cinstea revoltei muncitorilor din 1987. Dacă bine țin eu minte, revolta respectivă a fost reprimată dur de organele de securitate ale RSR. Iar PRM-ul e plin de astfel de „organe” transplantate în mediu democratic.

Și atunci ce sărbătoresc ăștia? Cine poate să creadă că PRM-ul chiar deplânge înfrângerea mișcării muncitorești și prigoana dezlănțuită de Securitate împotriva protestatarilor? Recunosc că faptul se înscrie într-o suită mai largă de evenimente similare. Doar și Iliescu deplânge an de an victimile Revoluției. Există o grămadă de foști informatori și securiști care ne interpretează evenimentele astfel încât să le înțelegem așa cum „trebuie”.

Dar tupeul mi se pare nemărginit. E un fel de orgie morală care se comite și care compromite orice reper, orice urmă de normalitate, orice posibilitate de a înțelege rațional mediul politic și social.

Iată și ce-l de-al doilea eveniment (de fapt, e mai degrabă un proces mai amplu, o suită de evenimente): infuzia de tineri în politică. În sine, faptul pare deosebit de benefic. Vin ăia tineri care nu au în spate o istorie sordidă, care n-au fost părtași la crimele comunismului și care vor aduce un suflu nou.

Însă, pe lângă tinerii care satisfac aceste criterii, mai există o hoardă întreagă de oameni care n-au nicio altă calitate decât aceea de a fi fost slugarnici lachei ai unor demnitari. N-aș avea nimic împotrivă dacă oameni care și-au dovedit în vreun fel abilitățile deosebite, care au scris, au condus, au creat, au inventat, au predat, au construit, au produs ceva prin puterea lor ar ajunge în frunte. Dar te trezești cu inși sub 30 de ani, care n-au excelat prin nimic, însă acum capătă funcții sau sunt candidați cu șanse foarte mari la alegeri.Citește mai mult »

Deficitul de țărani

Imagine preluată de pe: 2012en.ro

„Băi, țărane!” „E un țăran.” „Ce țărani...” Aș putea continua să înșir expresii jignitoare care au ca termen de referință cuvântul „țăran”. Într-un fel sunt nedumerit cum s-a ajuns în această situație.

Să fie vorba de un complex de superioritate (sau unul de inferioritate mascat) al orășeanului? Sau poate e nevoia țăranilor urbanizați cu forța de a se dezice de originile lor? Nu știu și nici nu-mi propun neapărat să aflu.

Mă gândeam însă la ce o mai fi însemnând astăzi „țăran”. Căci am impresia că cei pe care-i cunoaștem noi și care locuiesc la țară, muncesc pământul, încearcă să trăiască din ceea ce produc, cresc animale etc. nu prea (mai) sunt țărani. Sau au rămas foarte, foarte puțini.

Îmi amintesc de un unchi care îmi spunea când urmă să plouă numai privind apusul de soare. Prevestea schimbarea vremii după felul în care se proiectau umbrele. Cânta din frunză. Făcea inele din paie și pipirig.

Tot cei din generația lui (veteranii din cel de-al Doilea Război Mondial) știau să aprecieze calitatea solului după culoare sau frământau pământul în mâini ca să decidă momentul optim pentru semănat. O dată la câțiva ani, lăsau pământul „să odihnească”.Citește mai mult »

Oare cât de căpiați suntem?

Sculpturi de Jin Young Yu. Imagine preluată via: http://synesthesiagarden.com

Am ajuns să trăim zilele în care sunt foarte la modă materialele de re-umanizare a oamenilor. Nu, nu se numesc așa, ci poartă tot felul de titulaturi drăguțe, sofisticate, europene, cool, trendy. Sunt fie articole, fie conferințe, fie seminarii, fie cărți, fie training-uri.

Din ele înveți o sumedenie de lucruri interesante, ca de pildă: cum să-ți iubești copilul, cum să te gândești la binele familiei tale, cum să cooperezi cu ceilalți umanoizi de lângă tine, cum să-ți ții rufele curate, cum să nu muncești până crăpi, cum să-ți ștergi nasul în mod corect, cum să-ți exerciți autoritatea ca om, nu ca canalie, cum să te miști periodic ca să nu te anchilozezi.

Adică lucruri pe care odinioară oamenii le știau și le practicau de la sine, fără îndemnuri sofisticate pentru care plătesc uneori mii de dolari. De unde mi-a venit mie ideea că aceste materiale ne învață lucruri odinioară știute? Stați că vă spun.

Nu sunt un mare fan al cărților care te învață cum să devii influent, siluet, genial, lider, etern etc. Dar s-a mai întâmplat să-mi mai cadă sub ochi câte-un citat, câte-o învățătură crucială, câte un paragraf sau chiar am avut curiozitatea să mai citesc fragmente. Ori am urmărit diverse fragmente video.

Și adesea am constatat cum că autorul de mare succes pretinde că el n-a inventat nimic nou, ci doar a sintetizat mai degrabă ceea ce alții făceau de multă vreme. Nu cred că este vreun leader marcant care să nu se întoarcă spre Biblie și spre istorie ca să-și recruteze exemple de înaintași iluștri care puneau în practică legile lui cu mult timp înainte să fie enunțate.Citește mai mult »

Mersul la biserică văzut ca datorie

Source: The Editorial Board of the University Society Boys and Girls Bookshelf (New York, NY: The University Society, 1920)
via: http://etc.usf.edu

Fiecare creștin are datoria să meargă la biserică ori de câte ori i se cere. Cam așa sună, nu neapărat (întotdeauna) explicit, imperativul evanghelic privitor la frecventarea bisericii. Poate că nu asta vor să spună pastorii, dar la mine asta a ajuns încă de mic. Și la mulți alții.

Firește că sunt situații când oamenii merg cu bucurie la biserică. Dar sunt destule când se merge fiindcă-i „musai”. Mersul la biserică e perceput ca o îndatorire ce vine la pachet cu confesiunea.

Se știe că evanghelicii au, îndeobște, o frecvență mult mai bună decât majoritarii ortodocși, care dau pe la biserică „din Paști în Crăciun”. Iar acest ascendent trebuie păstrat și cultivat cu perseverență.

Precizez de la bun început că n-am de gând să pun în discuție sub nicio formă necesitatea mersului la biserică. N-am să discut nici dacă e mai bine să fie o întâlnire pe săptămână sau patru. Să nu pot fi supectat că aș încerca să-mi justific eventualele absențe.

Mai fac și precizarea că, în ce mă privește, consider mersul la biserică bun și necesar. Asta ca să fie limpede că nu împărtășesc deloc tendințele separatiste din ultima vreme ce par a susține că mântuirea e posibilă și pe cont propriu și că, dacă nu-ți place ce oferă piața, poți să-ți faci biserica ta de uz individual.

Problema pe care vreau s-o semnalez are de-a face cu modul în care este înfățișat (dacă nu chair conceput) mersul la biserică. Cum spuneam la început, această activitate este privită mai ales sub aspectul datoriei. Cuvântul „trebuie” apare cu o frecvență foarte mare în vocabularul tuturor vorbitorilor de prin bisericile evanghelice. Și, într-un sens au dreptate, căci foarte multe trebuie făcute.Citește mai mult »

Geamurile vorbesc

Viktor Vasnețov – Prințesă la fereastră

Geamul pe care privești lumea în afară are o însemnătate deosebită, metafizică, aș spune. Contează dacă geamul e spălat sau murdar, mai transparent sau mai opac, mai mic sau mai mare. Niciun amănunt nu e de neglijat, căci toate influențează în mod dramatic – pentru cei care au probleme cu acest cuvânt, precizez că nu fac aluzie la vreo piesă de teatru – perspectiva asupra vieții.

De pildă, una e să privești lumea de la geamul unui apartament de tip X (sau luați oricare model pe care-l știți extrem de mic), confort redus, unde locatarul stă cu chirie, și cu totul altceva e să privești pe geamul de la cel de-al doilea cat al vilei proprietate personală.

Priveliștile sunt incomparabile. De asemenea, senzația dindărătul lor e cum nu se poate mai diferită în funcție de locul în care te afli. Una e să ai tâmplăria din lemn, de pe vremea comuniștilor, și cu totul alta e să ai lemn tratat, cu geam termopan, eventual și cu protecție antiefracție. Una e să-l ții închis, etanș și să stai constant la 230 C (fie iarnă fie vară), și alta e să-l ții deschis, să asculți toată strada urlând la tine în casă și să ai 350 C vara și cel mult 18 iarna.Citește mai mult »

Un text de rumegat pentru weekend. Un subiect destul de rar discutat și aprofundat, deși toată lumea are impresia că știe ce s-a întâmplat atunci. După cum se vede, lucrurile sunt interpretabile. Istoria însăși e o interpretare. Sunt convins că d-na Maria Iștoc, autoarea textului, așteaptă replici și discuții.

Scriptorie

Articol de Maria Iștoc

Creștinismul, capodopera religiilor, a creat o civilizație care este capodopera civilizațiilor, scrie Paul Veyne, profesor la prestigioasa universitate College de France. Regretabil ca civilizația  pe care a creat-o vrea  să-i nege meritele.

Cu ani în urmă,  la Baile Felix am făcut cunoștință, cu un domn în vârsta, față de mine la vremea aceea, pensioner.  Mi-a spus ca a fost profesor.  L-am întrebat ce a  predat, mi-a raspuns: „minciuni”. L-am privit surprinsă și l-am intrebat din nou: „Și cum se numeau minciunile pe care le-ați predat?”  Răspunsul a fost „istorie”. Da, istoria este une science molle, cum spun francezii, adică o știinta supusă subiectivității. Subiectivitate în scriere și subiectivitate în interpretare. De aceea este necesar să consultam mai multe surse și uneori surse contradictorii pentru a observa ceea ce nu e coherent, ceea ce este tendențios, să vedem care sunt tendințele și, în consecință, sa discernem…

Vezi articol original 1.532 de cuvinte mai mult

Un impas al „trupelor de laudă și închinare”

Via: irenekimmakeup.blogspot.com

Știu că sunt mult hulite și bălăcărite, de unii, adulate și elogiate, de alții. Voi încerca să nu mă situez în niciuna dintre tabere. Fiindcă, problema pe care vreau s-o ridic are rădăcini destul de ramificate, dispersând astfel responsabilitățile în mai multe părți.

Recent am avut prilejul să remarc – de fapt, era doar o reconfirmare a unor observații mai vechi – că, în contexte care permit acest lucru, „trupele de laudă și închinare” se delectează adesea cu piese laice. Repertoriul cel mai vizitat este cel romantic.

E de așteptat și de înțeles să fie așa. De așteptat, pentru că dragostea n-are frontiere confesionale. De înțeles, pentru că e singura zonă cât de cât sigură ce poate fi exploatată fără teama unor derapaje grave în decor.

Faptul că se apelează la acest repertoriu, că se comit mici gesturi de rebeliune trădează, în opinia mea, nevoia de a exprima mai mult decât simțăminte religioase sau de a depăși registrul confesional canonic – adică al „cântărilor/cântecelor de biserică”.

Pornesc de la premisa că cei ce cântă într-o formație muzicală manifestă o oarecare sensibilitate artistică și, prin urmare, simt nevoia să exprime ceea ce trăiesc, să pună în cuvinte experiențele, aspirațiile, convingerile, îndoielile pe care le încearcă.

Îi „suspectez” pe acești oameni de dorința de a fi autentici în demersul lor. Dar autenticitatea în zona evanghelică întâmpină o seamă întreagă de dificultăți, după cum am mai discutat cu altă ocazie (puteți vedea aici).

Canoanele oficiale nu permit însă o deschidere prea mare și, cred eu, pe bună dreptate. Totuși, aceste trăiri trebuie să-și găsească un loc în care să fie exprimate prin vers și cânt. Pe de altă parte, există o lege nescrisă care prevede ca orice talent/talant să fie exercitat (exclusiv) în interiorul și spre folosul bisericii.

Puși în fața acestor condiționări multiple și contradictorii, componenții grupurilor muzicale reacționează după știință și după putință.Citește mai mult »

De ce prefer TVR și Radio România

Azi e ziua radioului național. Prilej numai bun să postez un text început pe vremea când încă exista TVR Cultural. Noroc că Radio România Cultural nu s-a desființat (încă!). Așadar, să purcedem.

Motive comune.

  1. Mai întâi – iar asta e foarte important, mai ales în anii electorali – le prefer pentru că, dacă există (și sigur vor exista) abateri de la pretinsa obiectivitate jurnalistică, e destul de clar că ele vor fi în favoarea puterii politice a momentului, mai precis, în favoarea celor care au majoritatea în consiliile de administrație. Prin urmare, tot ce am de făcut este să acord mai puțină importanță mesajelor pozitive asociate cu partidul/coaliția de guvernământ.
  2. În al doilea rând, datorită legilor în vigoare, a persoanelor care le populează și a unei inerții profesionale binefăcătoare, televiunea și radioul publice încă mai țin la eticheta culturală. Fiind finanțate din bani publici, nu totul se reduce la reclamă și rating.

Motive specifice.

via mironescu.blogspot.com

De ce prefer Radio România?Citește mai mult »