De ce iliescianismul este mai rău decât băsismul

Proteste anii 90

Mai nou, fostul președinte Iliescu pare să fie privit cu crecândă simpatie și e oarecum regretat, fiindcă există convingerea difuză că avea capacitatea să stabilească un echilibru liniștitor între implicare partizană și neutralitatea cerută prin fișa postului prezidențial . Mai ales după impresia lăsată de dublul mandat băsist (cu președinte „jucător”), dar și în contextul primelor concluzii la prestația noului președinte („turist”), sunt oameni care se întorc cumva nostalgic spre anii ’90 și primii patru ani din noul mileniu. În acest bilanț, ca o umbră fantomatică apare și dispare rapid în negura istoriei și mandatul CDR-Constantinescu – învinșii sistemului.

Culmile vulgarității și ale scandalului atinse în perioada băsesciană au lăsat urme puternice chiar și printre susținătorii onești ai prezidentului, dar care și-au luat libertatea să gândească singuri, să nu se supună ideologic și slugarnic unor directive care să le spună cum să citească realitatea.

Cu toate că războiul politic și mediatic al mandatului lui Băsescu a stârnit reacții și pasiuni aprige, nocive, care nici măcar nu s-au stins încă (există oameni și instituții media blocate încă într-un antibăsism rezidual), cred că iliescianismul a fost în esența lui mai rău decât băsismul și vreau să aduc câteva argumente pentru această teză.

În decembrie 1989, România avea șansa să se reașeze într-o normalitate socio-politică la care unii sperau încă de prin 1947-1948. A fost un moment unic, despre care e greu de crezut că va mai reveni în viitorul apropiat în acea formă. Comunismul sovietic se dizolva, în Europa de Est bătea un vânt de libertate, se deschideau cărțile adevărului cu privire la „orânduirea socialistă”, începeau să se vadă limpede și fără cosmetizări ororile, eșecurile pe toate planurile, minciunile atent construite etc.

În aceste condiții, în România se instaurează, cu consecințe greu de estimat, tocmai iliescianismul, care, înainte să fie bine fixat și legitimat, girează mai mult sau mai puțin intenționat (sperăm să aflăm cândva) încă niște crime, care să se adauge la pomelnicul victimelor comunismului. Despre aceste crime, în regimul iliescian nu se va putea vorbi deloc, dar se va simula convingător faptul că există toată deschiderea să se vorbească. Un simulacru copie la indigo după stratagemele comuniste consacrate.

Iată câteva lucruri care se pot și trebuie imputate regimului iliescian, care a acționat în fiecare caz în funcție de niște interese ce pot fi presupuse, dar nu au fost, în niciun caz, „interesele poporului român” – pe care toate cele trei garnituri de demnitari iliescieni pretindeau că-l slujesc și-l apără de cine știe ce primejdii, mai ales externe.

Lipsa unui proces de condamnare a comunismului. Condamnarea ar fi fost necesară nu pentru a potoli setea de răzbunare a celor oprimați, ci pentru reabilitarea unor adevăruri esențiale. La mijloc erau crime, familii distruse, personalități mutilate – toate în numele unei ideologii care se folosea de un ipotetic bine care trebuia instaurat cu preț de sânge. Unul dintre efectele pe termen lung, dar nu cel mai grav, al lipsei de interes în ce privește adevărul despre comunism este nostalgia pe care o resimt românii în raport cu trecutul și cu persoana lui Ceaușescu.

Din păcate, nu avem cum să estimăm care ar fi fost rezultatul unei confruntări prompte cu adevărul despre răul intrinsec, constitutiv al comunismului. Putem doar aproxima, văzând cum afectează recunoașterea adevărului o persoană sau o familie (sau, negativ, cum afectează fuga permanentă de adevăr) sau să privim în istorie la un moment precum Procesul de la rnberg.

Așa cum s-a făcut el ulterior, procesul comunismului și condamnarea oficială lasă posterității măcar un document consistent în care se recunosc orori și se denunță boala. E un diagnostic tardiv, dar tot e mai mult decât nimic. Cu totul alta era însă atmosfera și receptivitatea populară la o condamnare a comunismului în anii ’90.

Demersurile paralele de arheologie a crimelor comunismului poartă mărcile specifice ale unor instituții, persoane, organizații. La un moment dat, exista chiar o luptă pentru întâietate în lupta pentru denunțarea ororilor comuniste. Există organizații cu puternice accente naționaliste care și-au cules martiri proprii dintre victimele închisorilor. Gulagul comunist românesc a devenit subiect de dispute tocmai între cei care doreau să-l demaște, subminând o dată în plus credibilitatea acestui demers.

În acest context, „Memorialul durerii” inițiat în ani ’90 poate fi văzut și ca o supapă lăsată premeditat și precaut de regimul iliescian. Există și două posibile explicații pentru această variantă și care țin de practica sistemelor comuniste: (1) supape care să mențină tensiunea socială la un nivel acceptabil; (2) critica greșelilor făcute de regimurile comuniste anterioare pentru a alimenta iluzia unui progres – s-au practicat ambele și în România, și în URSS. Chiar dacă așa ar sta lucrurile, nu se poate deduce de aici nimic despre calitatea și importanța în sine a documentarului, care rămâne un material de referință.

Nesancționarea călăilor și a complicilor din sistemul represiv. Citește mai mult »

Anunțuri

Când simpatia presei nu este de ajuns – cazul monarhiei

(Sursa)
(Sursa)

De ceva ani buni deja, față de Casa Regală se revarsă un val de simpatie din partea presei. Probabil cel puțin de la discursul Regelui Mihai I din Parlament, dacă nu chiar de mai înainte. În TVR există de mulți ani oameni care promovează tot ceea ce ține de monarhie prin diverse tipuri de materiale.

Tot mai vizibile sunt articolele și pozițiile favorabile monarhiei, manifestările de apreciere sau chiar elogii în toată regula. Probabil că ieșirea cu totul neinspirată a lui Băsescu din urmă cu câțiva ani a dat un suflu nou simpatiei față rege și față de ideea de monarhie.

Dar, chiar dacă lucrurile arată infinit mai bine decât în anii ’90, când Iliescu îl ținea pe rege afară din țară, cu orice preț, iată că nu e de ajuns pentru a câștiga un capital de popularitate consistent și mai ales determinat în planul faptelor. Și suficient nu pentru o restaurație, ci măcar pentru o redeschidere a discuției despre forma de guvernământ.

Se poate discuta mult despre legitimitatea republicii în România, despre nedreptățile comuniste care s-ar cuveni remediate, despre valorile pe care monarhia le-a promovat și apărat, despre beneficiile politice și sociale ale regalității, despre economii la buget, despre valoarea unui arbitru imparțial, despre prestanța unui cap încoronat, despre relațiile familiale cu marile case regale europene.

Iar astfel de discuții se și poartă. Însă nu se poate trece de un nivel teoretic, eventual simbolic. De un discurs (poate foarte temeinic, articulat și bine argumentat) suspendat în zona lucrurilor cu care, teoretic, mulți suntem de acord. Nu se ajunge la o discuție de fond asupra constituției, asupra formei de guvernământ, nu se ajunge la o alegere certă.

Oricum, Casa Regală pare dispusă să facă orice ca să se compromită singură și să-și îndepărteze simpatia pro-monarhiștilor. Dar acesta e un alt subiect care, iată, nu afectează bunăvoința cu care presa privește fenomenul.

Lipsesc încă suficiente ingrediente încât un eventual regim monarhic să nu devină un subiect serios, stringent, actual. Toată curiozitatea și lumina pozitivă în care este înfățișată regalitatea nu reprezintă decât niște dantelării istorico-teoretico-nostalgice, vrând-nevrând. Asta în condițiile în care chiar există argumente serioase în favoarea unui regim monarhic, inclusiv în experiența noastră românească.Citește mai mult »

30 decembrie 1947 – 65 de ani de la instaurarea anormalității

via: http://www.corectnews.com
Regele Mihai I și Gheorghe Gheorghiu-Dej (via: http://www.corectnews.com)

Am tot căutat prin cărțile de istorie din bibliotecă ceva informații despre data de 30 decembrie 1947, ziua abdicării Regelui Mihai I și momentul abolirii monarhiei constituționale. Am găsit doar în Istoria stalinismului în România, scrisă de Victor Frunză și publicată inițial în 1984.

„Majestate, a sosit momentul să ne despărțim!”, se spune că ar fi zis Groza regelui Mihai, cu rânjetul său mefistofelic.

Personalitatea numărul unu în actul de la 23 august 1944, așadar autor de istorie, în fruntea coaliției care a înfăptuit cotitura, Mihai de Hohenzollern a devenit el însuși la 30 decembrie 1947, victima unei lovituri de stat, sacrificat pe altarul istoriei pe care el însuși o grăbise. […]

Obligându-l pe Antonescu să ceară armistițiul, iar la refuzul acestuia de a-i satisface cererea, arestându-l, regele a acționat în virtutea prerogativelor sale, indiferent dacă, așa cum deja am menționat mai sus, întrunește sau nu sufragiile oamenilor politici sau ale posterității. Mihai I s-a aflat în deplină legalitate.

Dimpotrivă, actul comis la 30 decembrie 1947 de partidul comunist prin cei doi delegați ai săi – Dej și Groza – sprijiniți de trupe, împotriva regelului și a monarhiei, a fost de două ori ilegal și anticonstituțional. O dată: prin statutul de cetățeni români, ei erau supuși monarhiei constituționale. Arogându-și cu de la sine putere (chiar dacă erau delegați ai unui partid politic sau și mai grav, ai unei voințe din afara țării), prin obținerea chiar și fără apelarea la forță, darămite prin aplicarea violenței, a semnăturii de abdicare, ei intrau sub incidența unor legi marțiale. În alte împrejurări istorice așa s-ar fi petrecut lucrurile. A doua oară: sub aceeași amenințare cu forța regele a fost obligat să semneze nu doar simpla sa abdicare, ci pentru un act care nu se putea hotărî nici de el, nici de ceilalți doi: abrogarea monarhiei.Citește mai mult »

Monarhismul ca religie laică privată

princeradublog.ro

Regele (de drept) al României, Mihai I, împlinește astăzi 91 de ani. Prilej pentru mine să mă gândesc de ce n-om fi revenit noi la monarhie, în condițiile în care mulți politicieni (de la cel mai înalt nivel) își manifestă fățiș simpatiile pro-monarhiste. Și în condițiile în care pe facebook au mare trecere toate postările cu iz monarhist.

Sunt convins că sunt oameni cu convingeri monarhiste în România. Dar se pare că nu au decât să și le țină pentru ei, pentru sfera vieții lor private. Unii sunt monarhiști poate și pentru că e mai simandicos să te dai altfel decât majoritatea. Contează mai puțin motivațiile. Important e că monarhismul nu are efecte.

Și nu poate avea efecte deoarece, în ciuda simpatiei pe care i-o poartă unii politicieni regelui, nu cred că există vreun interes ca România să revină la această formă de guvernământ. Probabil că nici susținerea populară pentru Casa Regală nu e chiar semnificativă, că altfel s-ar simți presiunea și mai sus, pe la alde prezidențiabilii noștri.

Așa, viitorul candidat la președinție – recte Antonescu – își exprimă cu multă nonșalanță admirația pentru monarhie, ba chiar crede că ar fi mai bine pentru România să aibă un rege, dar știm cu toții că n-ar da nici măcar un minut dintr-un virtual mandat de președinte pentru a instaura acest regim mult mai dezirabil.

Să fii pro-monarhist (atunci când faci parte dintr-un partid liberal) e de bonton: mai câștigi niște voturi ale unor alegători care țin la rege (și chiar te iau de bun), dar nu superi pe nimeni cu adevărat, fiindcă se știe că vorbele tale sunt fără efecte concrete.

E ca și cu religia: foarte bine că tu crezi în Dumnezeu, că ești pios, că ești evlavios, numai nu cumva asta să afecteze viața noastră publică. În sfera privată, poți și să ai tablouri cu regele, poți să-i colectezi autografele, poți să-l respecți, să-l omagiezi, să-l decorezi, să-l adulezi. Numai nu cumva acest fapt să se răsfrângă asupra intereselor de partid.Citește mai mult »

Imnul regal al României

Pe 10 Mai, e Ziua Monarhiei, iar între 1866-1947 era Ziua Națională a României. Strict istoricește vorbind, monarhia n-a fost abolită niciodată prin votul sau decizia poporului român, ci prin mașinațiunile sovieto-comuniste.

După 1990, Iliescu doar s-a prevalat de un fapt istoric mârșav și, conștient că, după 45 de ani, conștiința monarhică a poporului se cam stinsese, a perpetuat abuzul (și tacit, dar și explicit), fiind cel care avea cel mai mult de câștigat din asta la acel moment istoric.

Încă un motiv pentru care istoria n-ar trebui să-i arate prea multă bunăvoință lui Ion Iliescu.

Dacă e adevărat ce zice wiki, atunci autorul versurilor imnului e V. Alecsandri, iar melodia a fost compusă de Eduard A. Hübsch.Citește mai mult »

Carol I – filmul

Rolul lui Sergiu Nicolaescu în cinematografia perioadei comuniste mi se pare oarecum similar cu cel al lui Păunescu în literatura aceleiaşi epoci. Toleraţi sau promovaţi – cine, oare, o să ne poată spune vreodată adevărul? – amândoi au produs mult, erau populari, nu tot ce au lăsat în urmă e de calitate, dar nici nu trebuie aruncat totul la pubela istoriei. Vorbesc aici de Nicolaescu regizorul, deoarece ca actor nu m-a convins decât când eram pe-a V-a şi am văzut Un comisar acuză. Am fost duşi obligatoriu cu şcoala.

Faptul că un regizor agreat de regimul comunist – altfel nu putea produce zeci de filme – a dovedit un mare apetit pentru istorie mi se pare oleacă suspect. Fiindcă este ştiută pofta tuturor totalitarismelor pentru măsluirea realităţilor istorice sau pentru reinterpretarea lor în cheie ideologică adecvată. Nădăjduiesc (încă) să nu ajungă pruncii viitorului să înveţe istoria după Dacii, Mihai Viteazul, Mircea, Nemuritorii, Pentru patrie etc. Nici să-şi contureze imaginea comunismului urmărind aventurile comisarului Moldovan sau pe cele ale Pistruiatului, fiindcă le-ar deveni deosebit de simpatică „orânduirea socialistă”.

Când am auzit că Nicolaescu va face un film despre viaţa lui Carol I m-a luat îngrijorarea. Mă gândeam că încă un personaj important din istoria acestei ţări urmează să fie ciopârţit, mutilat. După ce am văzut rezultatul, înclin să cred că aveam dreptate, măcar la nivel… estetic. Carol I nu e un film propriu-zis, ci un fel de docu-dramă: pe jumătate documentar, pe jumătate film.Citește mai mult »