Un om

gdefon.com
gdefon.com

Precizare: Textul și întâmplarea relatată sunt mai vechi, dar cred că se potrivesc bine cu Crăciunul.

Trecuse de amiază. Stăteam în anticariat și așteptam, ca de obicei, să intre vreun client. Când e vreme bună afară – mai ales dacă vine după o perioadă cu ploi – lumea nu se prea înghesuie la cărți.

Prima impresie… n-o mai știu. Cred că m-am gândit că vine să-mi vândă cărți. Există o categorie întreagă de oameni prost îmbrăcați, cam slinoși (nu neapărat fiindcă așa doresc ei), care vin ezitant cu 3-4 carți, cel mai probabil culese de prin gunoaie.

Deși aspectul exterior îl recomanda drept unul dintre acești sărmani, bărbatul respectiv nu venea să vândă. M-a întrebat dacă am cărți „casate”. N-am înțeles la început ce vrea să zică, dar pe urmă m-am dumirit că e interesat de cărți de aruncat. I-am adus două teancuri și a început să se uite printre ele.

În timp ce își alegea câteva ceva, mi-a spus că le duce la niște bătrâne dintr-un sat și că nu știe dacă le va mai căpăta înapoi. I-am răspuns că poate să le ia pe toate – oricum, mi-ar fi făcut un serviciu, că nu mai trebuia să le transport la maculatură.

La sfârșit, a venit și mi-a pus pe masă 5 lei. I-am explicat că nu e necesar, fiindcă urma să aruncăm la topit cărțile respective, deoarece au fost abandonate de proprietarii de la care am cumpărat alte titluri.

Nu s-a lăsat însă înduplecat, ci a lăsat banii pe masă, și-a pus volumele în pungă, apoi a ieșit cu pași egali din magazin. Nu știu câte cărți și-a luat, dar sigur nu erau mai mult de 10. Deci să tot fi fost undeva între 1 și 2 kg. Ultima dată când am dus maculatură la un centru de colectare a hârtiei, am primit 50 bani/1 kg.

După ce a plecat, am înțeles că tocmai avusesem de-a face cu un OM. Scriu rândurile astea pentru că știu că șansele să le citească vreodată sunt infime. Și le-am mai scris pentru că OAMENII merită pomeniți.