Nimeni nu se mântuiește singur în creștinism – sau despre orbirea individualismului

După secole de preamărire a individului, a omului excepțional care e în stare să reformeze lumea, după ce am învățat să ne închinăm rațiunii individuale, cultului personalității, după ce am aflat că istoria e făcută de inși excepționali, în vreme ce noi, ceilalți, suntem numai pleava care colorează decorul; după ce știm că numai dacă ești „special”, „diferit”, „tu însuți”, „original”, „deosebit” poți să te faci remarcat… ce ar mai fi de adăugat?

Ar fi de întrebat, probabil, dacă mai suntem capabili să gândim în afara acestui tipar care ne bântuie mintea de cinci (?), două (?) secole – depinde cum numărăm. Mai suntem în stare să ieșim din această matrice mentală și să ne interpretăm prin altă lentilă decât cea individualistă?

Avem oare capacitatea să ne gândim creștinismul, mântuirea, denominațiunea altfel decât în termenii indivudalismului care ne-a impregnat de generații întregi?

Nu ridic degeaba aceste întrebări, ci cu un motiv destul de precis. Am auzit de prea multe ori din gura unor creștini zicerea că fiecare va răspunde pentru sine în fața lui Dumnezeu, că mântuirea fiecăruia îl privește numai pe el și pe Dumnezeu. În sens strict, acest tip de afirmație pare să fie corect. Dar cred că adesea slujește ca pretext pentru a evita relația cu comunitatea creștină mai largă (nu mă refer neapărat la biserica locală, ci mai degrabă la cea universală) și trădează un individualism primejdios.

E vorba, de fapt, de un coctail exploziv pe suprafața căruia îmi pare mie că plutesc aceste afirmații în aparență juste. Citește mai mult »