Doctorul Moarte sau despre sinuciderea asistată

Al Pacino face un rol admirabil în You Don‘t Know Jack, un film bazat pe fapte reale care are ca miză problema sinuciderilor asistate. Jack Kevorkian e un patolog armean, emigrat în America. Datorită unor evenimente biografice nefericite (cel puțin aceasta e teza filmului), el ajunge să se intereseze în mod deosebit cum ar putea să faciliteze decesul unor pacienți care suferă de afecțiuni incurabile și vor să moară.

Cu toate că nu beneficiază de girul vreunei autorități statale sau medicale, Jack își vede de treabă, ajutând mai mulți pacienți să-și curme zilele. Desigur că activitatea lui stârnește reacții destul de aprinse. Reușește să-și pledeze cauza în emsiuni televizate de mare audiență. Unii îl apără, alții îl contestă. Cert e că își câștigă o reputație controversată și un nume pe măsură: „Doctor Moarte” (asociere destul de transparentă și nu tocmai întemeiată cu vestitul dr. Mengele).

În cele din urmă, doctorul este condamnat la închisoare, iar la ultimele procese încearcă să se apere singur. Nu știu cât de fidel este filmul, însă contează mai puțin.

Tema e cea care face toți banii. Așadar, are dreptul un om bolnav, în deplinătatea facultăților mintale să aleagă moartea? Acesta este un prim palier al discuției. Potrivit Curții Europene a Drepturilor Omului, fiecare avem dreptul și să ne alegem momentul morții (e cumva un corolar al dreptului la viață). Deci e un drept de care putem sau nu să facem uz. Însă dreptul la suicid nu include și sinuciderea asistată.

În film (dar și în înregistrări autentice) cei care cer eutanasierea o fac din diverse motive. Unii spun că nu mai suportă chinurile pe care trebuie să le îndure. Alții că nu vor să devină o povară pentru familie. Sau că vor să moară demni, înainte să devină legume. Toți însă suferă de boli incurabile atestate.

Firește că este ușor să-i acuzi de egoism sau să le ții predici despre sensul nobil al suferinței. Mai greu e să le stai la căpătâi și să-i privești cum se zvârcolesc.

E drept că, în raport cu morala creștină, ei săvârșesc un păcat. Gravitatea acestuia provine probabil nu atât din faptul că înfăptuiesc o crimă, cât mai ales din faptul că nu se mai pot căi de crima respectivă. Altminteri, și crima e un păcat la fel de grav (sub raportul pedepsei virtuale) precum mânia, invidia, curvia sau dragostea de bani. Nu știu dacă nu cumva comit o eroare, dar ridic o întrebare: oare toți creștinii care înfăptuiesc păcate care nu le suprimă viața instantaneu apucă să se căiască de vina lor?

N-aș vrea să se înțeleagă cumva că pledez pentru sinucidere. Doamne ferește! Încerc însă, ca și alte dăți, să privesc din mai multe unghiuri această problemă. Trebuie spus că Biserica Ortodoxă are o poziție destul de clară în această chestiune. Preotul care participă la înmormântare spune doar o rugăciune, nu ține slujba obișnuită și nu poate face dezlegarea de păcate. Mormântul e săpat, mai ales la țară, într-o margine a cimitirului. Numele sinucigașului nu mai e pomenit ulterior în biserică.

Un alt aspect care trebuie luat în calcul e acela că unii dintre pacienții care au cerut să fie eutanasiați nu cred în Dumnezeu. Sunt atei și prin urmare nu îi interesează consecințele eterne ale deciziei lor, fiindcă ei pur și simplu nu cred într-o viață de apoi. Așadar, pentru ei e mult mai important să moară demn, să nu se mai chinuie sau să nu-și mai împovăreze apropiații. Din acest unghi, pare aproape un gest nobil să-ți grăbești sfârșitul.

Următoarea problemă care se ridică este cea a mijloacelor prin care omul își curmă viața. Dacă e vorba de metode care nu implică participarea altora, atunci nu mai e nimic de dezbătut. Însă suicidul asistat presupune participarea unor oameni care facilitează pacientului accesul la substanțele letale.

În această situație se afla doctorul Kevorkian – era un „înger” al morții. Decizia lui a fost să îi „ajute” pe cei care i-au solicitat serviciile să-și pună capăt zilelor. În film, cei care făceau gestul final (măcar simbolic) erau eutanasiații înșiși; ai dădeau drumul gazului letal. Nu știu dacă așa stăteau lucrurile și în realitate.

Jurământul lui Hipocrate, care ar putea fi invocat în dreptul medicilor, iese din discuție aici. Dar el a fost oricum invalidat, de facto, și de către doctorii care efectuează avorturi la cerere (problema avorturilor terapeutice e deja ceva mai complicată), deci încălcarea unei prevederi s-a văzut că nu invalidează calitatea de medic. Oricum, acest jurământ are o valoare strict simbolică și mai deloc una practică. Totuși el reprezenta un soi de cod moral al medicului menit să confere prioritate vieții.

Că o fi fost sau nu conceput de către Hipocrate, contează mai puțin. Important e că acest text succint întruchipa valorile pe care le împărtășea societatea. Viața era considerată sacră, intangibilă. Medicul avea menirea să o apere și s-o îmbunătățească pe cât îi stătea în puteri.

Se pare că paradigma s-a schimbat fundamental, de vreme ce azi drepturile au devenit sacre. Cred că acesta e capul de pod de care se folosesc cei care luptă pentru „dreptul de a muri”.

Cu toate acestea, încă există destul de puține țări care garantează dreptul la sinucidere asistată. Argumentele pro nu lipsesc, însă subiectul este tratat cu maximă prudență. S-ar putea ca explicația acestor tergiversări să aibă de-a face cu forța conștiinței de a sancționa un gest ușor asimilabil unei crime.

Dar, în opinia mea, e la fel de posibil ca explicația să fie mult mai imundă. În cazul avortului, de pildă, deja s-au făcut „progrese” însemnate în vederea dezincriminării faptei. S-a dezvoltat o teorie convenabilă prin care fătul e considerat practic obiect. E un soi de organ de prisos de care femeia dispune după bunul plac, atâta vreme cât se află în corpul ei. O anexă dispensabilă.

Trebuie remarcat însă că în acest caz erau interese foarte numeroase în joc. O întreagă generație emancipată dorea să-și afirme fără opreliști și fără urmări întregul potențial libidinal. Atracția erotică nu trebuia reprimată, ci, eventual, stimulată și satisfăcută numaidecât, însă urmările trebuiau cumva îndepărtate. Așa că s-a găsit soluția avortului și s-a țesut în jurul ei tot cadrul ideologic necesar.

În cazul eutanasierii, s-ar putea ca numărul celor interesați să fie mult mai mic. Prin urmare, fondurile și logistica de care dispun militanții pentru dreptul la moarte asistată, să fie simțitor mai sărace. Nu sunt foarte numeroși totuși cei care ar da oricât ca să scape de suferință prin deces asistat. Altfel, companiile farmaceutice ar fi preluat deja cauza lor și ar fi pus la bătaie cohorte de „specialiști” în moarte, în științe medicale și, mai ales, în PR.

Terenul pe care se vor da bătăliile va fi, cel mai probabil, unul juridic. Aici e cel mai lesne de câștigat, căci, odată intrată în lege, practica devine normativă. Merită observat că aici conștiința medicului care nu e dispus să asiste un sinucigaș e siluită de lege. Chiar dacă doctorul consideră că i se cere să comită o crimă, această concepție morală a sa intră în conflict cu o lege care îi cere să presteze un… serviciu medical. Conștiințele sensibile nu se pot însă prevala de acest construct legal justificativ – care e circumstanțial.

Problema e spinoasă și nu permite rezolvări facile. E un joc pe viață și pe moarte, la propriu. Un joc de care pe care. Binele impus cu forța unor cetățeni responsabili – capabili să decidă ei înșiși ce consideră că e mai bine pentru persoana lor – poate deveni o formă de abuz. Dar tot abuzivă poate fi socotită și o lege care suprimă libertatea conștiinței. Însă dacă ții seama de o conștiință, trebuie să ții seama de mai multe. Și tot așa…

Publicitate