Postat de: Lolek&Bolek | 02/04/2016

Pilda fiului risipitor – varianta îmbisericită

Rembrandt - Întoarcere fiului risipitor (sursa)

Rembrandt – Întoarcere fiului risipitor (sursa)

Trăia odată, într-o țară cunoscută, un tată. Evanghelic. E greu de stabilit dacă era evanghelic sau trăia evanghelic, așa că nu ne batem capul cu asta. E sigur însă că avea mai mulți copii. La care ținea. Și ei țineau la el.

Dar, așa cum se face în orice istorie cu suspans, unuia dintre copii i-a venit ideea să plece. La lucru în străinătate, poate. Sau într-altă parte. Dar n-a mai dat o vreme pe acasă. Așa cum stă bine însă unui fiu evanghelic, nu s-a dezis vreodată de familia lui.

Nu se știe exact pe unde a călătorit și ce a făcut. Dar se bănuiește că n-a umblat brambura, ci și-a văzut de viața lui. Cu greutăți, cu bucurii, mă rog, așa cum o știm de obicei. Timpul a trecut însă și copilul nu mai apărea. Zilele se făcură săptămâni, săptămânile, luni, iar lunile… ani. Long time no see, vorba englezului.

La un moment dat, copilul făcu ce făcu și reuși să pornească de pe unde era înapoi către casă. Cu dor. Și bucurie. Dar și cu diverse alte sentimente. Amestecate. Pățise multe, avea ditamai desaga cu povești. Nu mai era la fel ca atunci când plecase. Acumulase niște „experiență internațională” sau „experiență de viață”. Repet, nu prea știm exact pe unde a umblat.

Când l-a văzut de departe, tatăl său a ridicat mâna și… a convocat un consiliu de familie. Copilul rătăcitor s-a apropiat cu ezitare, văzând că pe afară e pustiu. La poartă l-a întâmpinat un angajat care l-a privit întrebător. Și-au dat binețe. Apoi copilul s-a îndreptat spre ușa închisă a casei și a intrat în hol.

Într-o cameră, se auzeau discuții destul de aprinse. Din respect pentru secretele de familie, n-a tras cu urechea. Deși tare și-ar mai fi dorit. A căutat un scaun și s-a așezat. După mai multe zeci de minute, a apărut în ușă tatăl. Cu un formular în mână.

Copilul trebuia să facă o cerere de reprimire pe moșia familiei. Cu o perioadă de probă. Câteva luni. Ca să se constate că nu s-a schimbat nimic în rău. Sau, dacă va fi fost ceva rău la mijloc, că s-a schimbat în bine.

Copilul a luat stingher cererea și a privit-o cu atenție. Includea și un formular de autoevaluare a stării spirituale. Era un fel de test grilă cu mai multe răspunsuri standard. Ca să nu existe discriminări.

De după tatăl său, își făcură apariția și alți membri ai familiei care îl salutară oarecum pieziș. Le răspunse stângaci. Altfel își imaginase el reuniunea de familie. Dar tot era ceva că-l recunoșteau. Ieșiră cu toții afară.

Era plăcut și mângâietor să simtă iarăși mirosurile familiare. Intră în vorbă cu câțiva frați și veri. Nu știuse nimic înainte să plece despre perioada de probă, despre cerere. Era o hotărâre de dată recentă, îi explicară ei, ca să prevină renegările și dezmoștenirile. Chestie birocratică. Dar utilă, încuviințară cu toții.

Copilul rătăcitor își aminti că în scenariul său, își îmbrățișa toată familia când ajungea acasă. Chiar dacă n-ar mai fi fost primit vreodată în casa părintească. Dar acum stăteau toți și se priveau încurcați. Documentele nu erau în regulă.

Târziu spre seară, întrebă și el dacă putea să primească ceva de mâncare. Evident că putea. Atâta doar că nu fusese inclus pe lista oficială de la bucătărie pe ziua respectivă. Dar sigur se găseau niște ingrediente ca să i se încropească un meniu. O zacuscă, dacă nu altceva, o conservă de șprot sau vreun pateu vegetal. Că tot nu prea îl mănâncă nimeni.

După cină, se culcă într-o anexă a casei (care, între timp, se extinsese). Dormi agitat și visă că stătea de vorbă cu niște dosare care îl întrebau ce făcuse în ultimii cinci ani.

În toiul nopții se trezi străfulgerat de un gând salvator : „În fond, de membrii familiei ești legat doar în aparență; în realitate, niște aglomerări de atomi care se agită cine știe cum prin ceea ce numim glande nasc așa-zisele dorințe, dezamăgiri, bucurii, tristeți… totul, până și iubirea e rezultatul unor simple legi chimice… suntem doar victimele unui joc al hormonilor. S-a nimerit să fiu înconjurat de niște oameni care poartă nume convenționale : «tată», «mamă», «frate». Puteau fi alții, oricare alții.” Se simți invadat brusc de o copleșitoare bucurie, ca o baie de nămol unsuros. Acum însă, nu mai putea fi păcalit, știa de unde-i vine, o stăpânea.

Se ridică, părăsi cămăruţa și porni în căutarea unor încrengături de atomi care să semene cu vibraţia lui. Se eliberase de prejudecăţi, era dintre cei, puţini la număr, aleși – indivizi lucizi și liberi. Spre răsărit, se întrezărea un fel de zbucium ceresc ca înainte să tresară zorii. Sau poate că doar i se părea…


Responses

  1. Domnul Lolek&Bolek (nu stiu daca sunteti tot domnul Teofil), e greu cand lipseste iubirea. Stiti prea bine textul cu daca dragoste nu este …

    Povestea e prea grea de dus pentru un fiu.

    • „Lolek și Bolek” se referă numai la faptul că e vorba despre un articol scris în colaborare. Deci nu e fuga de răspundere. Da, sunt coautor al textului și l-am publicat pentru că subscriu la teza lui.

      • Vă mulțumesc de clarificare. Era al doilea post Lolek și Bolek. Presupusesem că ar fi o persoană diferită de dvs și taman s-a întors din țări străine. (Pentru că mai are o postare doar la începutul blogului.)

  2. Reblogged this on Istorie Evanghelica and commented:
    Teofil realizează o adaptare contemporană a Pildei Fiului risipitor pentru mediul evanghelic.
    Cred că veți recunoaște unele practici contemporane din mediul evanghelic românesc.

  3. Reblogged this on Romania Evanghelica.

  4. Ma gandesc ca e fictiune , sau o ,,distractie” de-a ta cu cuvintele ! In realitate n-are cum sa fie asa ! Daca imi confirmi ca e ,,prosteala” , pot continua eu ,,scenariul ” , ca la de-astea ma duce mintea ! Asa ma duce de nu ma mai aduce inapoi …..🙂

  5. În varianta pe care o știu eu mai sunt ceva etape:

    1. Carantină de la 1 la 3 ani, timp în care doarme afară și toți se feresc de el;
    2. Analiza ADN pentru identificarea sigură;
    3. Declarație la notariat, nu conteaza cuprinsul, ci acceptarea;
    4. Niciodată nu va mai fi ce-a fost… ci un fel de fiu vitreg, dacă nu vreun bastard.
    Abia acum vine acea resemnare / adaptare la noile realități.

  6. 🙂😦🙂😦🙂😦
    Lolek, ești supărat, te înțeleg, dar nu ne lăsa în disperare! :)))
    Măcar dă-ne încă o perspectivă; pe a ev. am văzut-o, mai fă una repede să ne revenim!

    • Instituțiile sunt necesare, dar uneori există riscul birocratizării relațiilor.

  7. Citind si celelalte comentarii de pana acum , cu amaraciune trag concluzia :
    – Nu e gluma ….!

    Trist , foarte trist ….
    Crestinism , religia orgoliilor intemeiate .

    p.s.

    Ce e fascinant in toata aceasta realitate e ca festila inca fumega , fumega in dorul de casa al fiecaruia dintre noi …. Chiar daca acasa ne asteapta inchizitia , ne intoarcem cu speranta ca doara , doara …. o fi cumva . Si , uneori e bine . Iar fiul risipitor , chiar daca se va intoarce in lumea din care a venit , fara iertarea parinteasca , el va fi un purtator de Lumina chiar daca toata viata nu va sti aceasta !

    Tare ciudati suntem noi oamenii … Ma mir si-acum de cele scrise de tine ….

  8. aceasta este relitatea… nu putem schimba prea multe doar sa introducem un formalism mai atent

  9. Eu înțeleg că mingea este în terenul evangheliștilor. Și șutată spre poartă cu viteză. De ce? Pentru că ei cunosc litera Cărții. Probabil e o nouă modă cu reinterpretări care ascund și scuză pe cei care TREBUIE să își iubească pe cei de lângă ei și mai apoi pe cei din să zicem Norvegia, Pakistan, Eritrea etc.

    Pentru că trebuie amintit că e ceva care se întâlnește la ”neamuri” să îți ții copilul la ușă până e în genuchi și îți pupă mâna. (Adică ți se închină!)

    • Detaliați că m-ați încurcat🙂

      • Păi:

        1. ”Trăia odată, într-o țară cunoscută, un tată. Evanghelic.” Aceasta este mingea șutată cu viteză.

        2. Pentru că dacă lipsea cuvântul ”evanghelic” din eseu s-ar fi potrivit de minune pentru neamurile, altele decât evanghelice. În special cele care sunt mai patriarhale, mai ne-moderne. De exemplu, frazele de mai jos ar fi perfect valabile:
        -”Trăia odată, într-o țară cunoscută, un tată. Grec de neam.”
        -”Trăia odată, într-o țară cunoscută, un tată. Arab de neam.”
        -”Trăia odată, într-o țară cunoscută, un tată. Aromân de neam.”

        de ce nu și:

        -”Trăia odată, într-o țară cunoscută, un tată. Român de fel.”

        3. Dat fiind că este însă evanghelic, el ar trebui să respecte pe Iisus și nu legea talionului. (Apropos de moștenirea iudeo-creștină). Adică are exemplul dat din pilda filului risipitor (sau ușuratic). Dar în acest exemplu ce se întâmplă? Se alege altă predică a lui Hristos și se alege, așa la întâmplare, Matei 18

        15. De-ţi va greşi ţie fratele tău, mergi, mustră-l pe el între tine şi el singur. Şi de te va asculta, ai câştigat pe fratele tău.
        16. Iar de nu te va asculta, ia cu tine încă unul sau doi, ca din gura a doi sau trei martori să se statornicească tot cuvântul.
        17. Şi de nu-i va asculta pe ei, spune-l Bisericii; iar de nu va asculta nici de Biserică, să-ţi fie ţie ca un păgân şi vameş.

        Așadar fiul este declarat că a greșit și trebuie să participe la un calvar. Cu final deja închis. Va fi declarat la final vameș sau fariseu. În funcție de cum va pleca a doua oară.

        4. Singura șansă a fiului da a primi poate ”raiul pierdut” este să cadă în genuchi, să ridice osanale părintelui, eventual să îi aducă și ceva jertfă de prin țările străine (mercedesul cel cu briliant și cu porfiră sau contul îngrășat).

        Adică să i se închine.

  10. […] Pilda fiului risipitor – varianta îmbisericită […]

  11. interesant ca fiul asta risipitor s-a intors acasa. de obicei fiul ramane prin cele strainatati, fratele merge dupa el, si pe acasa mai dau odata la cativa ani. eu asa stiu povestea.

    P.S.: si totul cu incurajarea parinteasca.

  12. Dragă Teo, consider că ai pus degetul în mod pertinent, provocator și potențial vindecător pe una din rănile bisericilor evanghelice. Mai mult, ai pus degetul pe una dintre frământările mele ca slujitor într-o biserică evanghelică din diaspora – locul rătăcirii multor fii risipitori. Mă identific cu durerea nerostită pe care o intuiesc în dosul cuvintelor tale. Aș veni cu câteva observații de natură pastoral-practică și scripturale care să nuanțeze discuția.

    Întâi, consider parabola lui Luca utilă și autoritară nu doar în ridicarea problemei prin „îmbisericirea” temei generale a parabolei, ci și în sugerarea unei căi de însănătoșire, prin contextualizarea precaută a unor detalii din pildă. Nu trebuie să uităm că întoarcerea acasă, atât de „simplă” în parabolă, în realitate este inevitabil complexă. Întâi pentru că vorbim despre o întoarcere dublă pe care aș descrie-o drept întoarcere Acasă PRIN întoarcerea în Adunare. (Majusculele sunt mesajul!) „Întoarcerea Acasă” este răsucirea inimii spre Tatăl, întoarcerea pocăinței (scuzați pleonasmul!), reconvertirea, iar „întoarcerea în Adunare” este revenirea întregii ființe în spațiul familiei credinței Tatălui concretizat în comunitatea locală a credincioșilor. Tatăl parabolei nu este biserica locală, nici pastorul/prezbiterii/comitetul ei – este Tatăl ceresc. Parabola îi deschide Adunării doar posibilitatea identificării cu celălalt fiu – fiul pierdut din casa părintească, sau, prin modificarea parabolei, cu același fiu surprins într-o altă ipostază – celebrând alături de Tatăl întoarcerea fratelui risipitor.

    Această simplă distincție ridică deja întrebarea cu care ne-am frământat și ne frământăm și noi în Biserica „Deo Gloria” (Belgia): Ce fel de atitudine frățească respectă și reflectă cel mai bine atitudinea părintească față de un fiu risipitor?

    Răspunsul este cu necesitate înrădăcinat într-o înțelegere profundă, echilibrată, evanghelică, a caracterului și comportamentului Tatălui. Această înțelegere este extrem de bine sugerată de Rembrandt în pictura care însoțește și articolul tău, când reprezintă paradoxul caracterului Tatălui prin cele „două” mâini cu care își îmbrățișează fiul: dreapta feminină, gingașă și tandră a îndurării și stânga masculină, aspră și fermă a dreptății (dacă nu mă înșel Henry Nouwen face această observație în cartea sa pe aceeași temă). Cu siguranță, această „eroare” artistică nu reflectă pierderea simțului proporțiilor – nu la Rembrandt. Eroarea este neîndoielnic intenționată și creează „o imagine cât o mie de cuvinte”, un mic tratat de teologie pură. Tatăl care îmbrățișează fără rețineri, dar fără a-Și compromite dreptatea este Tatăl care îmbrățișează omenirea CU NECESITATE prin brațele larg desfăcute ale Fiului Său răstignit din iubire, dar cu mânie – iubire pentru omenire, mânie pentru păcatul ei. El nu va precupeți niciun efort suplimentar să-Și conducă providențial aleșii în brațele străpunse ale Răstignitului, dar nici nu va necinsti prețul plătit de Fiul tolerând în adăpostul îmbrățișării viclenia, nelegiuirea sau ipocrizia.

    Suntem o biserică tânără (n. 2013), totuși Domnul ne-a descoperit timpuriu în istoria noastră că vom fi un instrument de recuperare a fiilor Împărăției înstrăinați de Tatăl pe căile străinătății. În scurta noastră experiență, am apucat deja să gustăm atât agonia cât și extazul acestei trimiteri. Am trăit experiența dulce a recuperării și restaurării câtorva dintre copiii Tatălui spre bucuria cerului, a familiei, a bisericilor de origine. Dar am trăit și experiența amară a iubirii înșelate în urma îmbrățișării sincere a unor fii risipitori cu inimi nesincere, căutători de anestezice ieftine și remedii bisericești pentru conștiințele lor tulburate de relații ilicite și vieți întinate. Am descoperit din nou în aceste experiențe – pe lângă descoperirea zilnică a acestui adevăr în propriile noastre inimi și relații – că „inima este nespus de înșelătoare și de deznădăjduit de rea. Cine poate să o cunoască?” (Ier. 17.9). Iată un alt adevăr evanghelic care trebuie păstrat alături de adevărul paradoxului ființei Tatălui în procesul recuperării fiilor pierduți.

    Prin urmare, întrebarea de mai sus devine mai specifică: Ce fel de atitudine frățească din familia credinței respectă paradoxul ființei și căilor Tatălui și paradoxul inimii depravate în care lucrează Duhul dorului de Casă?

    Am ajuns – deocamdată – la o procedură suficient de „aspră” încât numai cei smeriți să o poată depăși, și suficient de „tandră” încât vindecarea să înceapă de la primul pas al întoarcerii lor Acasă prin primul lor pas în Adunare. Elementul de forță în ce privește „asprimea” procedurii este elementul timp – negrăbirea noastră și răbdarea fiilor risipitori. Negrăbire care nu privește nicidecum îmbrățișarea, nici masa caldă, nici odaia de odihnă – ca să utilizez imagistica parabolei – ci doar aspectele mai formale și mai avansate ale reintegrării. Aceste aspecte le prezentăm întorșilor fii risipitori întotdeauna ca fiind ori secundare (de ex., înscrierea ca membru în registrul bisericii), ori inoportune la momentul respectiv (de ex., asumarea de responsabilități în biserică). Secretul „tandreții” este umplerea perioadei de așteptare cu forme diverse și creative de îmbrățișare și cunoaștere, cu oportunități de vindecare prin mărturisire, încurajare, luminare și mustrare, cu părtășie frățească și învățătură apostolică. Punctul culminant al acestei perioade de așteptare-probare-purificare este o confesiune personală înaintea slujitorilor duhovnicești, o mărturie publică a convertirii, rătăcirii și întoarcerii „Acasă” urmate de prima participare la Masa Domnului împreună cu Adunarea. Aceste mărturii aduc în viața fiilor risipitori o veritabilă rupere spirituală în raport cu trecutul lor, o dezlegare a viitorului lor spiritual de o parte din forța inerțială a trecutului lor, o despovărare și o eliberare autentice, iar în viața Adunării aerul proaspăt al Anului Îndurării manifestat cu putere înnoită și înnoitoare în mijlocul ei. Mărturiile întoarcerii acestor fii risipitori devin unul dintre cele mai eficiente mijloace ale harului în întărirea credinței Adunării în Dumnezeul viu și adevărat.

    Elementul cheie în atitudinea frățească evanghelică față de fiul risipitor revenit din înstrăinare îl consider banchetul bucuriei și masa comuniunii unde umilitoarea experiență a fiului risipitor este spălată și înălțată de umilința bucuriei fraților nerisipitori. La banchetul bucuriei nu se reîmpart averi, nu se discută titluri de proprietate, nu se intră în competiții pentru favoarea Tatălui – la banchetul bucuriei se celebrează regăsirea celui pierdut, învierea celui mort, apropierea celui înstrăinat. În banchetul bucuriei fiul risipitor primește în dar de la Tatăl o experiență răscumpărătoare care îl înalță dincolo de el însuși făcându-l să uite gustul roșcovelor nelegiuirii și să redeprindă gustul vițelului îngrășat al harului. Și tot în banchetul bucuriei, fiii nerisipitori primesc în dar de la Tatăl o experiență răscumpărătoare care îi înalță dincolo de ei înșiși făcându-i să uite gustul roșcovelor neprihănirii de sine și să redeprindă gustul meselor îndurării părintești.

    Absența acestei îmbrățișări spontane, a acestei umile bucurii a regăsirii, a acestei angajări fără rezerve la masa îndurării, a acestei acceptări fără rețineri motivate, cel puțin, de modelul acceptării părintești – acestea, consider eu, sunt cele mai îngrijorătoare semne ale condiției inimii evanghelicilor în raport cu fiii risipitori. Prezența anumitor proceduri de reintegrare poate să reflecte gradul mai mare sau mai mic de maturitate în abordarea practică a paradoxurilor implicate în actul revenirii acasă a fiilor risipitori, dar absența acestei atitudini evanghelice fundamentale reflectă pur și simplu propria înstrăinare de Tatăl și de har a celor rămași acasă.

  13. Putem afla dacă discutăm despre tată – fiu în sânul familiei sau în adunare pastor – fiu?

    Sau ambele ipoteze sunt adevărate!?

  14. […] Pilda fiului risipitor – varianta îmbisericită […]

  15. […] Pilda fiului risipitor – varianta îmbisericită […]

  16. […] Pilda fiului risipitor – varianta îmbisericită […]


Spune-ți părerea

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Categorii

Skepsis

AUDIATUR ET ALTERA PARS

JURNAℓ SCOȚIAN

parohie virtuală

Valeriu Nicolae

This WordPress.com site is the cat’s pajamas

vatraoficial.wordpress.com/

,,Cultura e finalitatea tuturor societăților" (Eugen Lovinescu)

Horvath Liviu Blog

„DACĂ NU CITEȘTI CĂRȚI BUNE, VEI CITI CĂRȚI PROASTE.DACĂ NU CONTINUI SĂ GÂNDEȘTI RAȚIONAL, VEI GÂNDI IRAȚIONAL. DACĂ RESPINGI SATISFACȚIILE ESTETICE, VEI CĂDEA ÎN SATISFACȚII SENZUALE.” C.S.LEWIS

Prolegomene

(pre)feţe la diverse

Revista Creștină

Revistă de formare și informare - scrisă din perspectivă creștină

Daniel Bulzan

Poate nu merita sa fie citit, dar merita sa fie spus.

Gânduri despre știință și credință

Ce semnificatie are pentru mine știința secolului XXI

Pasarea Phoenix Remixed & co

© Alexandru Nădăban

Daniel Lucescu

"Nu sunt PERFECT.."

doarlitere

împrăștiind literele printre litere construim cuvinte

Persona

Personal blog of Danut Manastireanu

Alonewithothers's Blog

Smile, without a reason why. Love, as if you were a child.

Ciprian Terinte

veritas vos liberabit

The Institute of Middle East Studies

To bring about positive transformation in thinking and practice between Christians and Muslims in the Middle East and beyond

Daniel's Think Tank

Daniel Manastireanu's Blog

According to Sam

What underlines how we say things cannot itself be said

Reflecții creștine

Andrei Pătrîncă

%d blogeri au apreciat asta: