Stephen Hawking sau despre disoluția autorității

Imagine preluată via grafiko.ro

Se tot vorbește de o bună bucată de vreme că generațiile actuale au mari probleme cu acceptarea autorității, că sunt refractare la ierarhii, că mută orice autoritate exterioară în forul propriei subiectivități.

Tinerii sunt răzvrătiți, nu mai vor să asculte de părinții. Enoriașii nu mai vor să asculte de ierarhiile eclesiale. Subalternii își contestă șefii. Contemporanii contestă toată moștenirea predecesorilor. Tradiția este considerată o autoritate desuetă și împovărătoare.

Întregul eșafodaj de structuri ierarhice și relații de subordonare (caracteristice pentru secolele și mileniile trecute) este contestat, reevaluat, bălăcărit, persiflat și, în cele din urmă, repudiat ca fiind mult sub demnitatea noastră și a evului aprins în mijlocul căruia trăim.

Ideea că soția ar putea să se supună soțului este o blasfemie. Nici măcar profesorii nu mai sunt ce-au fost odată. Tot mai des li se contesă dreptul de a evalua și departaja între elevi/studenți. Astfel că unii propun ca orice formă de evaluare să fie eliminată, pentru a nu produce traume ireversibile celor pe care ierarhia aferentă procesului i-ar dezavantaja.

Autoritatea, sub toate formele ei e în criză, ai zice. Dar, la privire mai atentă, doar autoritățile de tip tradițional par să fi intrat în dizgrația contemporanilor. Orice alt tip de autoritate e mai mult decât binevenită.

Horoscopul, de pildă, e una dintre cele mai invocate autorității. Multă lume apelează la horoscop. Cu siguranță că nu toți cred în fiecare cuvințel de acolo. Dar tocmai ăsta e farmecul, că poți să-ți alegi cât să crezi și cât nu.

Nimeni pe lumea asta nu rezistă fără un reper de autoritate. Pesemne că așa am fost făcuți, există ceva în miezul personalității noastre care are nevoie de un punct fix ca să putem supraviețui.

Dacă doctorul alopat a început să piardă din credibilitate datorită cantităților colosale de medicamente prescrise unui om într-o viață, atunci lumea fuge către medicina homeopată, către tratamente alternative, produse pe bază de aloe, terapii naturiste etc. E doar un exemplu dintre numeroasele disponibile.

Televiziunea e unul dintre cei mai mari furnizori de autoritate. Oricine vrea să emită o părere credibilă (dacă nu chiar incontestabilă), într-o discuție obișnuită, face adesea recurs la un reportaj, un documentar, ba chiar la un film pe care „l-a văzut”.

În pestrița lume care se perindă pe ecrane, există însă și câțiva indivizi mai de soi, care sunt crezuți aproape orice ar debita. De exemplu, Stephen Hawking a afirmat recent că nu există rai. Reacția cea mai firească ar fi fost: de unde știe el? Această reacție însă lipsește, iar el va fi invocat ca autoritate în orice discuție în care un individ are nevoie de argumentul că raiul e o poveste inventată. Iată-l așadar transformându-se dintr-odată într-o sursă de autoritate incontestabilă.

E limpede că pentru a putea contesta sau atesta existența raiului ar fi nevoie de niște unelte de investigație, de un aparat ideatic, de niște competențe. Or Stephen Hawking e doar un mare (poate cel mai mare al vremii noastre) savant ateu, după toate aparențele. Deci e cât se poate de firesc ca el să nu admită ideea că raiul ar exista.

Ceea ce e mârșav în toată povestea asta e faptul că această afirmație a fost lansată de la prestigiul și autoritatea omului de știință. Nu știu dacă mass-media creează iluzia sau dacă însuși Hawking mizează pe ambiguitate, însă domeniul lui de investigație poate demonstra cel mult că nu poate fi atestată științific exitența raiului. Însă, după cum prea bine știm, raiul creștin a fost mereu o supra-realitate, o altă lume. Spuneți și voi cum poate Hawking investiga această lume și trage concluzii cu privire la ea.

Fervoarea cu care sunt consumate și propagate afirmațiile sau descoperirile unor „grupuri de cercetători” dovedește mai degrabă o foame teribilă de autoritate, nu o criză a ei. Faptul că vechile forme de autoritate au fost abolite nu înseamnă nicidecum emancipare.

Dimpotrivă, acest gest de eliberare care s-ar fi vrut un mare pas înainte, a aruncat individul într-un mediu în care există autorități concurente și divergente. Preotul poate fi înlocuit cu pastorul, cu psihanalistul, cu ghicitoarea, cu horoscopul sau cu arborele din curte, după cum dorește fiecare. Doctorul are concurenți redutabili în tămăduitorii (mai cinstiți sau mai șarlatani) care apelează la metode alternative. Părinții sunt înlocuiți cu prieteni (aparent) foarte siguri pe ei înșiși, cu vedete, cu scriitori în vogă (mănâncă, roagă-te, iubește, nu?).

Deși adesea auzim această pretenție, în realitate, nimeni nu trăiește cu desăvârșire independent. Ba, dimpotrivă, cei mai mulți sunt depedenți de o mulțime de autorități obscure, de la colegi de clasă mai voluntari, la pretinși specialiști în te miri ce. Orice cap ce se ridică puțin din mulțime se revendică (explicit sau implicit) de la o autoritate superioară lui. Iar acei puțini care pot deveni ei înșiși autorități incontestabile profită adesea de faptul că alții îi privesc ca atare.

Doar că acum nu se mai vorbește despre autoritate, ci despre încredere. Autoritățile ni se furnizează ca fiind oameni demni de toată încrederea, instituții credibile etc. Hawking nu e nici el autoritate, ci un om în care avem încredere, fiindcă știm că e competent într-un domeniu care, pe cei mai mulți, ne impresionează fără să-l cunoaștem cu adevărat. Pe orice față am întoarce însă această „încredere”, ea nu poate exista fără desemnarea autorității.

În sintagma „trust me”, accentul trebuie să cadă neapărat pe „me”, ca sursă de autoritate pentru un domeniu anume, oricât ar fi el de îngust și de indiferent. Iar cel care trebuie să se încreadă, acordă implicit prezumția de autoritate celui în care se încrede. Îl ia de bun.

În esență, nimeni nu dorește să se renunțe la formele de autoritate, ci doar să le redefinească perpetuu, în funcție propriile interese. Dacă vechile modele autoritare au ținut lumea în picioare mii de ani, noile modele încă n-au dovedit că rezistă nici măcar un veac. Am putea zice că numai timpul va putea spune cum stă treaba. E drept, dar deja timpul a vorbit… Doar că ceea ce ne spune el (prin istoria omenirii) nu ne place. Așa că alegem să învățăm mai bine din viitor.

Anunțuri

6 gânduri despre “Stephen Hawking sau despre disoluția autorității

    • Există acolo un reper, o autoritate indiscutabilă, fiindcă îndemnul ăla continuă cu „în/întru frica lui/de Cristos”.

      Dar, altfel, nu cred că am o problemă cu autoritatea „fluidă” (cum o numești tu, dacă înțeleg eu bine), ci doar cu pretenția că n-avem nevoie de niciun fel de autoritate și că, chipurile, trăim fără autorități, în totală independență. De fapt, asta e teza articolului.

  1. Tabloul pictat de tine pare să reprezinte bine realitatea după mine.
    Tușa din
    … Ceea ce e mârșav în toată povestea asta e faptul că această afirmație a fost lansată de la prestigiul și autoritatea omului de știință…
    îmi spune că ești supărat pe abuzul de autoritate comis de personalitatea menționată de tine.
    Crezi că ar fi o soluție folosirea aceleiași arme de către tabăra adversă? Sunt destule personalități și acolo.

    • E doar un exemplu foarte recent și foarte notoriu. Dar am taxat și alte tabere cu alte ocazii. Fără-ndoială că abuzul de această „încredere” a oamenilor e condamnabil. Poate greșesc, dar așa gândesc în acest moment. Probabil că era bine să prezint și cealaltă tabără, ca să nu se creadă că mă deranjează numai una.

Spune-ți părerea

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s