1 Mai – năravuri revelatorii

prealuat din Wikipedia

Un 1 Mai duminica e un eșec total. E ca și cum ți-ar da cineva zi liberă când te afli în concediu. Cu toate acestea, am auzit mult vorbindu-se – aproape exclusiv la tv – despre planuri privitoare la această „sărbătoare”.

Mă îndoiesc că există vreun român care se gândește cu reverență la ceea ce se sărbătorește pe 1 Mai. Din câte știu, tot „ziua oamenilor muncii” a rămas. Adică ziua lor liberă, când, de obicei, iese lumea la iarbă verde, ca să mănânce mici și să bea bere. Altă semnificație, mai transcendentă, nu știu să i se fi acordat.

După mintea mea, cred că sărbătoarea asta se voia (în epoca socialismului triumfător) și un fel de substitut laic și anti-creștin pentru sărbătoarea Paștelui. Că doar nimeni nu avea liber de Paște, însă toată țara primea permisie pentru 1 Mai.

Acum însă e la modă să „ieși” din localitate (cât mai departe) cu acest prilej. E totodată o foarte nimerită ocazie ca politicienii să ungă mațul alegătorului și să-i stâmpere uscăciunea din gâtlej.

Când mi-am dat seama că, în acest an, 1 Mai coincide cu o zi de duminică – liberă prin definiție – m-am întrebat ce se tot bate apa-n piuă cu „Ce faceți de 1 Mai?”. Oare de unde atâta neliniște și preocupare în înaltele sfere ale mass-media naționale?

Publicitate

Rușii au simțit ceva…

Auzisem că există ruși care s-au retras din iureșul vieții contemporane în niște sate din taiga, însă nu știam că sunt atât de mulți. Oare asta să fie soluția? Oare chiar intuiesc rușii o viitoare (și iminentă) criză a civilizației contemporane? N-ar fi exclus.

În orice caz, deja au furnizat și o posibilă soluție. Iar soluția e cu atât mai interesantă și mai surprinzătoare cu cât vine de la niște indivizi care au ajuns să aibă parte de satisfacții profesionale și financiare mult peste medie. Le-aș da crezare (mai degrabă decât oricărui occidental) tocmai pentru că au avut mult de pierdut în momentul în care au abandonat confortul socio-economic, preferând, în schimb, tihna unui sat cu minime condiții de subzistență.

Doar timpul va dovedi cine are dreptate. Însă merită ținut minte că, în momentul în care toate privirile sunt ațintite spre modele occidentale, niște ruși, care au încercat pe pielea lor binefacerile mediilor de business, au ales să renunțe la tot și să se întoarcă la „preistorie”. Nu știu de ce, dar retragerea lor din lume m-a făcut să mă gândesc la călugării care, în sec. IV, odată cu oficializarea religiei creștine, s-au retras în pustie. Însă gestul lor nu marca o fugă de realitate, ci tocmai înfruntarea dârză a noilor condiții politico-religioase. Pe termen lung, gestul (cu toate excesele aferente) s-a dovedit benefic pentru creștinătate și pentru tot ceea ce putem numi azi civilizație.

De remarcat că în iurtă se vede, într-un cadru, biblioteca. Scenă parcă decupată din Călăuza lui Tarkovsky.

Adrian Țuțu – doamna noastră Bovary

N-am urmărit decât chiar sporadic concursul „Românii au talent”. Dar am aflat că s-a desemnat câștigătorul și am vrut să văd ce „talent” a câștigat. Am văzut, însă am rămas nedumerit. În ce mă privește, n-am remarcat decât un mesaj gen positive thinking aplicat la poporul român.

O voce bizară

În contextul actual, Adrian Țuțu e o bizarerie. Contrar atitudinii multor congeneri, el recunoaște niște merite țării în care s-a născut și s-a format până acum. Ceea ce e cu adevărat neașteptat. Mai puțin neașteptată e mândria de a fi român. Asta încă se mai poartă printre cei tineri și e un capital valoros, atâta vreme cât nu e deturnată către naționalisme patologice și găunoase.

Având în vedere că versurile sunt compuse de către interpretul însuși, merită apreciată maturitatea lor și preocuparea pentru lucruri fundamentale, definitorii pentru destinul unui om. Sper doar că și peste douăzeci de ani îl vom găsi pe Adrian tot în România, în ciuda faulturilor succesive de care îi va face parte statul prin toate instituțiile sale hrăpărețe. Că nu va porni dezgustat spre orice altă destinație posibilă.

Glasul unei neputințe

De la mesajul lui Adrian până la câștigarea premiului cel mare e însă un drum destul de lung. Românii, e știut, nu sunt așa cum și-ar dori tânărul hip-hop-er. Toată istoria stă mărturie că nu există acea capacitate de autosugestie pozitivă care să mâne hoarde de români spre înfăptuirea unor mărețe idealuri (altele au fost mereu motivele și pricinile care ne-au împins în luptă). Dragostea de țară e, în prezent, un soi de sentimentalism violent, fără legătură cu acțiunile de fiecare zi. Țara ne-o iubim în conflictele cu ungurii, când ne stârnește Vadim sau când câștigăm în întrecerile sportive. În rest, aruncăm gunoaie pe stradă și rahat în capul vecinilor.

Banii Bisericii

http://www.sodahead.com/

Nu știu ce grad de plauzibilitate are observația pe care am de gând s-o fac, dar mă hazardez să o supun atenției și sancțiunii dumneavoastră.

Există de-a lungul istoriei Bisericii câteva momente de cumpănă. Unul dintre ele e cel inițial, când Biserica, la scurtă vreme după fundare, urma să-și îndeplinească mandatul încredințat de către Cristos. Trebuia să se extindă până la „marginile pământului”. Atunci, cei care alcătuiau biserica au decis să facă un lucru oarecum neașteptat: și-au vândut averile și au pus banii laolaltă.

În secolul IV, când Biserica a căpătat trecere înaintea lui Constantin și a început să aibă parte de favoruri (inclusiv de natură financiară), o seamă de creștini au renunțat la orice posesiuni și la eventuale ranguri (ce confereau putere) și s-au retras în pustie.

După schismă, prin secolul XII, când Biserica Catolică începuse să cam huzurească și totodată să deraieze către practici destul de bizare, au venit Francisc din Assisi și Dominic de Guzman care pledau pentru sărăcie, pentru lepădarea posesiunilor. Din păcate, ideea lor n-a ținut prea multă vreme, căci la vreun secol după petrecerea lor din lumea asta, ordinele franciscan și dominican începuseră să dețină averi însemnate.

Bagajul de cunoștințe religioase

Recentele sărbători mi-au prilejuit o prelungire a meditației pe marginea subiectului abordat cu ceva timp în urmă. Era vorba atunci despre lacunele grave care există în educația religioasă a românilor. Nu reiau întreaga discuție, ci doar m-aș opri la filmulețul în care se constată că „talpa țării” nu prea știe să facă distincție între Paști și Crăciun.

Am asistat în Joia Mare (într-o biserică greco-catolică) la lectura celor „12 evanghelii” (e vorba, adică, despre 12 pasaje din evanghelii, toate cu referire la eventimentele din Săptămâna Mare). Oricine participă la această slujbă trebuie doar să asculte și va auzi vorbindu-se fără echivoc despre „moartea” lui Isus Cristos.

După aceea, am participat în noaptea de sâmbătă spre duminică (într-o biserică ortodoxă) la slujba de Înviere. Lume multă, abia dacă reușeam să prind câte un cuvânt (până ce preotul a ajuns la microfon). Dar anul trecut preotul nu avea microfon și nu se auzea aproape deloc ceea ce spunea. Însă, din când în când, pe parcursul slujbei, toată gloata adunată acolo intona laolaltă „Cristos a înviat din morți cu moartea pre moarte călcând și celor din morminte viață dăruindu-le”. Mie mi se pare arhisuficient pentru a afla ce anume se sărbătorește.

Ioan Gură-de-Aur la Înviere

sfantatreimebc.org

Dacă este cineva creştin bun şi iubitor de Dumnezeu, să se îndulcească de acest praznic bun şi luminat.

De este cineva slugă înţeleaptă, să intre întru bucuria Domnului său.

De s-a ostenit cineva postind, să-şi ia acum dinarul.

Dacă a lucrat cineva din ceasul dintâi, să-şi ia acum plată dreaptă; de a venit cineva după ceasul al treilea, mulţumind să prăznuiască; de a ajuns cineva numai după ceasul al şaselea, de nimic să nu se îndoiască, pentru că de nimic nu se va păgubi; de a lipsit cineva până la ceasul al nouălea, să se apropie, de nimic indoindu-se: de a ajuns cineva numai în ceasul al unsprezecelea, să nu se teamă că a zăbovit.

Că milostiv fiind Stăpânul, primeşte pe cel din urmă ca pe cel dintâi; odihneşte pe cel din al unsprăzecelea ceas ca şi pe cel ce a lucrat din ceasul întâi; pe cel de pe urmă îl miluieşte şi pe cel dintâi îl mângâie; aceluia plăteşte şi acestuia dăruieşte; faptele le primeşte, voinţa o cuprinde; El cinsteşte osteneala, laudă buna odihnă.

Ioan Alexandru – Lumină lină

Lumină lină lini lumini
Răsar din codri mari de crini
Lumină lină cuib de ceară
Scorburi cu miere milenară
De dincolo de luni venind
Și niciodată poposind
Un răsărit ce nu se mai termină
Lină lumină din lumină lină

Cine te-aşteaptă te iubeşte
Iubindu-te nădăjduieşte
Că într-o zi lumină lină
Vei răsări la noi deplină
Cine primeşte să te creadă
Trei oameni vor veni să-l vadă

Lumină lină lini lumini
Răsari din codri mari de crini
I-atâta noapte şi uitare
Și lumile au perit din zare
Au mai rămas din veghea lor
Luminile luminilor

Lumină lină lini lumini
Înstrăinându-i pe străini
Lumină lină, nuntă leac
Tămăduind veac după veac
Cel întristat şi sărăcit
Cel plâns şi cel nedreptățit
Și pelerinul însetat
In vatra ta au înnoptat
Lumină lină leac divin
Incununându-l pe străin
Deasupra stinsului pământ
Lumină lină Logos sfânt

Frica (lui Isus) de moarte

Aert de Gelder – Christ in the Garden of Gethsemane

Formula consacrată prin care întreaga creștinătate drept credincioasă descrie evenimentele zilei de azi e că Isus a murit (răstignit) pentru oameni și pentru păcatele lor. Din acest enunț, cel mai bine pricepem verbul – a murit! Acesta este, într-un fel, cel care ne șochează cel mai tare. Semn că suntem destul de tare legați de viață și de neajunsurile ei, chiar dacă mereu ne văicărim și ne căinăm singuri.

Am găsit însă la Alexander Schmemann o idee interesantă:

Teama, groaza morții se concentrează pe un singur lucru: „totul va merge mai departe, dar eu nu voi mai fi aici; soarele va răsări, oamenii se vor grăbi spre locul de muncă și eu nu voi mai fi aici”. Acesta este sentimentul ce nutrește teama și groaza. „Credința în viața veșnică” nu ajută. Atunci, mai bine nimic, se gândește omul muribund. Nimic nu-l ajută, nimic nu-l mângâie, nici măcar cuvintele despre „starea binecuvântată a sufletelor curate”. Omul dorește numai fericirea pe care el o cunoaște, iar ea se află doar aici, în experiența acestei vieți. Fericirea noastră o găsim numai aici. Și creștinismul afirmă că o găsim numai în Cristos.

Iată, așadar, și sămânța problemei. Există ceva bolnăvicios în această insistență cu care ne agățăm de viață. Nu arareori, când pomenim evenimentele pascale îi punem, mai mult sau mai puțin conștient, în cârcă lui Isus exact aceeași ezitare în fața morții pe care o resimțim noi. Iar translația de la noi la el o facem în virtutea sentimentelor omenești comune.

De sezon

Muzică

Am aflat (via Vasile Tomoiagă), cu surprindere, că un artist român de primă mână (în domeniul în care activează) nu folosește praznicul Paștelui ca să facă bani. Așadar, de pe site-ul personal al Paulei Seling puteți descărca 15 piese de Paște, reunite sub titlul La umbra crucii tale. Cu acest prilej am aflat și cine cântă o piesă pe care o ascult cu plăcere de ani de zile, însă n-am știut prea multe despre proveniența ei (e drept că nici nu s-ar putea spune că m-am strofocat prea tare).

Carte

Mai vreau să semnalez și apariția cărții Cămașa lui Cristos, de Lloyd C. Douglas. Ca tematică, e foarte potrivită cu evenimentele pascale, însă de data asta e vorba de o chestie pe bani. Această variantă în limba română (cu toate bunele și relele) mi se datorează, fiindcă m-am ocupat de traducerea volumului. Aștept cu interes eventualele impresii ale criticilor din breaslă. Aici puteți citi gratuit vreo 25 de pagini din cele peste 600 ale cărții.

Blog

Nu că ar avea directă legătură cu această săptămână de mare însemnătate pentru creștini, dar pur și simplu s-a nimerit să se întâmple în această perioadă. S-a lansat blogul oficial al grupului Cuvinte la Schimb. Cine știe nu mai are nevoie de explicații, iar cine nu știe se poate documenta direct de la sursă.

Richard Wurmbrand despre Biserică

Dunlewy Old Church, by Ross (http://www.geograph.ie)

• „Fiți desăvârșiți” (Matei 5:48). Desăvârșită trebuie să fie unitatea credincioșilor. Unii conducători ai diferitelor confesiuni, învățând credincioșii că ei pot face parte din adunări sau biserici diferite, care lucrează fiecare pe socoteala proprie, fără o deplină unitate spirituală și organizatorică cu celelalte adunări de credincioși (s.m.), învață pe credincioși minciuni. Cuvântul ne învață: „Vă îndemn, fraților, pentru Numele Domnului Isus Cristos, să aveți același fel de vorbire, să nu aveți dezbinări între voi, ci să fiți uniți în chip desăvârșit, într-un gând și o simțire” (1 Corinteni 1:10). Păstorul mulțumit cu mai puțin decât idealul acesta înalt al desăvârșirii unității dintre credincioși pe toate tărâmurile este un învățător mincinos.

Charlie Chaplin – 122 de ani de la naștere

După cum ar spune știriștii de la tv: dacă Chaplin ar trăi, azi ar împlini 122 de ani. Un actor-regizor-scenarist-compozitor care, spre onoarea lui, n-a fost un răsfățat al Oscarului.

În cele ce urmează, o scenă celebră din Dictatorul.

Vitas – Opera 2

Vitas (Витас), pe numele lui adevărat Виталий Владасович Грачёв, este un cântăreț controversat. Unii spun că, de fapt, nu el își cântă cântecele, din cauză că atinge un registru incredibil de înalt. Totuși, contratenorii se pare că au acces și la asemenea acute.

E mai cunoscut pe „piețele” Orientului, fiind foarte popular printre chinezi, coreeni etc. Ca dovadă a popularității sale, a fost invitat și la ceremonia de închidere a jocurilor olimpice de la Beijing. A concertat în urmă cu ceva vreme și în România. Eu l-am auzit pentru prima dată într-o înregistrare de pe TVR 2.

O prezență scenică ușor (voit?!) stângace, oarecum bizară, rece, dar memorabilă și datorită ținutei, și, desigur,  datorită șocului pe care-l ai când auzi asemenea voce.

Am căutat și o traducere a versurilor, însă nu pot garanta pentru ceea ce am găsit. Oricum, iată care este (potrivit mai multor site-uri neoficiale), textul cântecului:

My house has been built but I am alone here
The door banged behind my back
An autumn wind is knocking on the window
Crying over me all over again…
Thunderstorm at night and fog in the morning…
The sun has turned completely cold
Old pains are following one another
Let them all get together!

My house has been built but I am alone here
The door banged behind my back
An autumn wind is knocking on the window
Crying over me all over again…
This is Fate and I can’t
Ask anything of Fate!
I just know how the winds
Will be wailïng after I’m gone.

Elevul pedepsit „exemplar”

 

Domeniu public

Un elev de la Grupul Școlar Bârsești din Târgu Jiu ar putea primi media patru la purtare, după ce a amenințat cu bătaia un profesor, în timpul cursurilor, propunerea dascălilor privind scăderea mediei la purtare urmând să fie supusă aprobării consiliului profesoral al școlii (citiți restul știrii aici).

UPDATE: Hotnews a avut curiozitatea să afle și ce e în mintea profesorului. Răspunsurile lui îmi par destul de echilibrate și chibzuite (citiți aici).

Vreau doar să fac niște comentarii pe marginea ei.

Chestia asta cu nota patru la purtare m-a lăsat lat. Ca să vezi, dom’le, la ce măsură drastică s-au gândit „factorii responsabili”. Oricum, pedeapsa nu e încă aprobată, ci doar propusă. Mărturisesc că mi se pare o gogoașă. Mai întâi, pentru că pe tinerelul cu pricina îl doare în cot de asemenea măsuri. La ce atitudine avea, parcă de nota la purtare o să se sinchisească el.

Îmi amintesc că, pe vremea când predam, am dat unuia – pe care l-am prins copiind – nota 1. Efectul a fost colosal: elevul (de clasa a VIII-a) mi-a râs în nas și a ripostat printre hăhăituri: „Mai dați-mi încă unu!”. Nu el era principalul vinovat pentru starea în care ajunsese. Era vorba, ca să folosesc un clișeu, de un concurs de împrejurări. Însă el știa una și bună: nimeni n-o să-l lase repetent, oricât de pramatie ar fi fost.

Motivul e cât se poate de evident – toată lumea voia să scape de asemenea belea. La cel de clasa a IX-a (din imagini) situația e întrucâtva diferită. Dar, așa necioplit cum pare, sunt convins că știe că învățământul obligatoriu de 10 (sau 11?) clase îi salvează poponețul. Cineva tot îl va lua și pe el, iar dacă nu, atunci culmea e că aceeași școală o să se procopsească cu el. Ceea ce, după mintea mea, profesorii se vor feri să facă.

Detalii

 

netwaysglobal.com

Astăzi ne vine foarte ușor să-i beștelim pe evreii din vechime că au căzut mult prea lesne în mrejele idolatriei și ale altor păcate nasoale. Păi, chiar așa, cum să te ploconești cu reverență în fața unui bou… de aramă? Sau cum să aduci ofrande la un buștean închinat Așerei? Ori cum să uiți pe unde ai rătăcit Legea? E la mintea cocoșului.

Oare? Aș exclude din start premisa că cei ce populau pământul în acele vremuri erau mai prostănaci decât noi. Sau că erau mai receptivi la vicii.

Mai degrabă aș crede că lucrurile stăteau fundamental la fel. Evreii aveau Legea mozaică ce cuprindea o grămadă de prevederi. După ce le-au fost aduse toate la cunoștință, au fost informați că au două opțiuni: (1) să respecte Legea și atunci vor avea parte, în esență, de pace și prosperitate; (2) să încalce Legea și atunci vor avea parte, în esență, de sărăcie și războaie.

În această cheie, liniștea de la granițe și belșugul puteau fi interpretate, fără trudă, ca semne ale bunăvoinței divine. Iar războaiele și seceta, de pildă, ca dovezi ale mâniei divine. Singura perioadă cât de cât limpede a fost pe parcursul domniilor lui David și Solomon. După ei, lucrurile se împut.

În afara indiciilor sus-amintite, evreii mai aveau la dispoziție încă un barometru al relației lor cu Dumnezeul care-i alesese: profeții. Aceștia însă erau niște voci minoritare și mai mereu în răspăr cu toate mesajele pseudo-profetice în vogă prin regat(e).

Încerc să mă pun în papucii unui muritor obișnuit, care vedea că țara prosperă (în timpul unui rege mai răsărit), că e pace.

Hai să ne distrăm

 

Sursa: http://i294.photobucket.com/albums/mm111/rollo_tomassi7/LOL1.jpg

Văd că e foarte la modă popularizarea unor clipuri realizate de Prahova tv sub genericul Vax Populi. De fapt, ca să fiu mai precis, trebuie să precizez că mă refer doar la acele clipuri în care se pun oamenilor întrebări ce vizează informația religioasă.

Că toți cei care răspund sunt „vax” cred că nu mai trebuie să adaug. E foare clar că tocmai din această pricină au fost selectați, altfel emisiunea ar fi rămas fără audiență. Dați-mi voie să mă îndoiesc că realizatorii respectivului program erau interesați de oameni care știau răspunsurile la întrebările lor.

Ascultându-i pe amărâții care răspund, e ușor să-ți dai seama că, în general, nu-i prea duce capul. Sunt proști – în sensul tehnic al cuvântului. Unii s-ar putea să fie chiar la limita patologiei psihice. Incoerența lor mă face să cred că, chiar dacă vor fi auzit vreodată „cine-au fost Adam și Eva” sau „cine a scris Biblia”, n-ar fi fost în stare să asimileze respectivele informații, darămite să le și reproducă ulterior.

Se întâmplă ca în aceeași propoziție, intervievatul să se contrazică în mod flagrant, fără ca el să-și dea seama. Sau să abereze cu cea mai sobră figură și cea mai fermă convingere. După aspectul buhăit al feței, sunt destui alcoolici printre dânșii.