Dostoievski cu ziarul „Adevărul”

 

Începând din 29.06.11, timp de 12 săptămâni, urmează ca în fiecare miercuri să apară câte un volum din opera lui F.M. Dostoievski, cuprinzând toate romanele și microromanele uriașului scriitor rus din secolul XIX. Programul complet al aparițiilor îl puteți vedea aici.

Articolul de mai sus suține că vom avea parte de o traducere semnată de Antoaneta Olteanu. Faptul este infirmat, în parte, de datele primului volum din Frații Karamazov, care o indică drept traducătoare pe Elena Vizir(u).

De asemenea, în colecția cărților „pe care trebuie să le ai în bibliotecă” a apărut și Idiotul, în traducerea lui Nicolae D. Gane, șansele fiind destul de mari ca această variantă să fie inclusă și în noua colecție. Deci o treime din colecție poartă semnătura altor traducători. Însă am cere prea mult unui ziar(ist) dacă am solicita mai multă precizie. Plus că articolul e scris cu vădite intenții publicitare. Celelalte titluri se pare că vor fi totuși semnate de d-na Olteanu, ca traducător.

Publicitate

Când incompetențele se întâlnesc – BAC-ul la română

Deci (ca să încep în stil analfabet) după ce, în urmă cu câțiva ani, Moromete a fost făcut intelectual, a venit vremea ca Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război să devină piesă de teatru. Asta da reușită. Eu zic s-o ținem tot așa că viitorul ne surâde blajin și nițel tâmp. Dar ne surâde.

Influențați probabil de vocea din background care comentează știrile „dramatice” de la orele 17.00, respectiv 22.00, unii dintre elevii de clasa a XII-a au socotit că și romanul lui Camil Petrescu e la fel de „dramatic” ca o crimă pasională sau ca operațiunea de salvare a unui motan scăpat în fântâna satului. Așa că, de cum au auzit cuvântul cheie, mintea lor a procesat ceea ce acumulase mai cu sârg și nici măcar acum, când s-a lămurit confuzia, nu sunt dispuși să accepte că accepțiunea dată termenului era eronată (în context).

Pentru orice absolvent din urmă cu zece ani, ideea de text dramatic era destul de limpede și ar fi însemnat piesă de teatru. Acum însă, o asemenea formulare este considerată „subiect capcană”!!!

Sheep in the Big City – In the Baa-Ginning

Un desen animat pentru care aveam o adevărată slăbiciune în… facultate. Nu mă judecați prea aspru, fiindcă era prima oară când vedeam acest gen de satiră socială. În orice caz, am rămas atât de marcat încât de ani de zile tot speram să pot găsi măcar un fragment ce să poată fi vizionat online.

Dacă veți avea răbdarea să vizionați acest prim episod, veți vedea că se impune de la sine concluzia că desenul animat nu e pentru copii. Nu l-ar înțelege. De fapt, mă îndoiesc că unii dintre absolvenții de facultate (vorbitori și „înțelegători” de engleză) l-ar înțelege, dar asta-i altă poveste 😀

Avertisment: Filmul conține scene cu pronunțat caracter incorect politic!

Cele 48 de legi ale puterii

Îmi mărturisesc deplina ignoranță (de până acum) în ce privește existența acestor legi cu toate că au fost și traduse în românește.

Supriza cea mare a fost însă descoperirea că aceste legi au fost scrise la modul cel mai serios cu putință, nu au nimic ironic în ele. Autorii au studiat „înțelepciunea” lui Machiaveli, Clausewitz sau Sun Tzu, iar apoi și-au scris propria carte de învățătură.

Rețin din întreaga listă doar câteva dintre legile pe care le găsesc cele mai dezumanizante și bizare moral. O variantă cu explicații găsiți aici, iar aici puteți consulta lista în limba română.

Dăm șpagă la doctor?

Caricatura preluata de pe http://www.vidu.ro/

În ciuda faptului că au apărut clinicile particulare, șpaga din sistemul de sănătate tot nu a dispărut. Sunt destul de numeroase cazurile în care medicul e evaziv, indiferent, inabordabil atâta vreme cât nu i se prezintă un plic cu conținut corespunzător.

Aș face distincția între mita dată pentru a putea beneficia de un serviciu medical necesar, pe de o parte, și atențiile pe care un pacient mulțumit vrea să le facă doctorului care deja a prestat fără cusur actul medical și fără să-l condiționeze de stimulente financiare.

Se poate ca legal să fie considerate tot acte de corupție, dar e limpede că moralicește sunt două situații completamente diferite. Dacă e să fim scrupuloși, există o deosebire însemnată între medicul care pretinde să-i plătești și cel care doar primește.

Dar nu mă interesează să analizez moralitatea celui care ia banii, ci vreau să discut dacă e moral să dai. Plec de la premisa că pacientul are suma necesară, deci e o situație obișnuită, nu una excepțională.

Vă dau un caz (îl puteți considera ipotetic).

Creierul din buzunar (considerații despre prima telenovelă românească pentru copii)

Ca și cum telenovelele n-ar fi deja o plagă suficientă pe afectele doamnelor și adolescentelor (cu preponderență), românii s-au gândit să facă și un pui mai mic, prima telenovelă pentru copii. În care să-i educe pe ăi mici cum să devină dobitoci și curve când vor fi mari. Căci nu mă aștept ca de la Antena 1 să iasă un fel de fabule moralizatoare (versiuni actualizate ale scrierilor desueților Esop, La Fontaine, Krâlov sau Alexandrescu), ci dezmăț moral și sentimentaloid, decrepitudine socială și confuzie existențială. Adică… „divertisment”.

Bă, părinților, dacă mai aveți trei grăunțe funcționale în cap, nu vă lăsați urmașii educați de asemenea „producții”, fiindcă dinapoia lor există niște creiere puse pe căpătuire, care-și petrec mare parte a timpului debitând tâmpenii dătătoare de dependență și aducătoare de profit. Se vor investi sume colosale în publicitate (mai mult sau mai puțin mascată), astfel încât tinerele odrasle, care se vor holba la „filme pentru vârsta lor” să devină consumatori de nădejde ai patriei.

Iar asta pe lângă desfigurările emoționale la care vor fi supuse și care vor trece drept cele mai recente trenduri în materie de acuplare necondiționată. Însă vor fi îmbrăcate în strălucitoare straie de idei „îndrăznețe”, „revoluționare”.

Nu face fundația lui Voiculescu nici măcar pe sfert atâta bine pe cât rău produc televiziunile lui tembele. Căci, parafrazând vorba Scripturii, la ce i-ar folosi unui copil să scape de cancer, dacă moare sufletește de pe urma flegmei morale pe care o înghite zilnic cu polonicul?

Încep să mă întreb tot mai serios dacă suntem chiar atât de tâmpiți ca nație și de nepăsători ca generație încât să nu ne mai pese deloc ce se întâmplă moralicește și sufletește cu noi, cu pruncii noștri? Chiar să fie asta „lumea mai bună” în care vrem să crească ăștia micii?

Capsa (ori despre colectarea diferențiată a deșeurilor)

Imagine preluată via omuletiiverzi.ro

Făcui imprudența, zilele trecute, să smulg o capsă de pe o bucată de carton (ambele proprietate personală). Chiar în acel moment mă aflam la Biblioteca Județeană din Oradea. Cum nu-mi stă în fire să arunc mizeriile pe jos, m-am dus să caut un coș unde să-mi depun deșeul.

Când colo, 3 (trei coșuri) în loc de 1, ca să ai de unde alege. Citesc pe etichete: plastic, hârtie, sticlă. Capsa mea era de metal. Na, dilemă de ecologist! Rezolv-o! Ulterior am dat un „search” pe net și am descoperit că în pubela pentru plastic merge și metalul. Dar asta a fost abia mai târziu, când ajunsesem acasă.

La momentul respectiv, stăteam cu capsa în mână – din fericire, nu eram cu capsa pusă – nedumerindu-mă ce o să fac cu ea. E drept că era mică, nici nu s-ar fi observat printre sticle. Că acolo m-a bătut gândul s-o depozitez. Ziceam că cioburile și metalele sunt mai asemănătoare prin rigiditate.

După cum vedeți (sau poate știați din educația ecologică familială), mă înșelam. Metalul se colectează laolaltă cu plasticele. Încă n-am prins sensul ascuns al acestei conviețuiri. Treaba necesită documentare… nu poți scăpa de gunoaie oricum, ci trebuie să asimilezi, în prealabil, teoria deșeului.

E drept că m-a pufnit râsul în sinea mea gândindu-mă la lucrătorii de la firma de salubritate care vin cu o singură mașină și deșartă totul în același pântec metalic împuțit. Nediferențiat. Așa că selectarea pe categorii e de un teribil umor involuntar. Un moft, ca să n-am eu unde să arunc capsa.

Șpaga egalității de șanse

Șpaga (sau mita) e încadrată la acte de corupție, pentru că vizează, în principal, obținerea unor beneficii prin mijloace necuvenite. Domeniile în care se dă/ia șpagă sunt nenumărate. Anumite forme de mituire au fost legalizate și au căpătat denumirea de lobby. Sună mișto și are imunitate juridică.

Celalalte poartă încă stigmatul ilegalității și pe cel al imoralității. Chiar dacă pentru unii lucrurile sunt limpezi – le e clar ce înseamnă șpagă și ce nu –, mă declar încurcat când vine vorba de a da sau a nu da mită în anumite situații.

De actualitate e, în prezent, cumpărarea BAC-ului. Însă ideea, după cum se va vedea, capătă aplicabilitate mult mai largă. Totul e să știi să faci adaptările necesare.

Eu plec de la premisa – nedemonstrabilă, dar devenită deja subînțeleasă și chiar imperativă – că examenul de bacalaureat se cumpără. E una dintre cumpărăturile absolut obligatorii pentru a putea păși cu dreptul în viața matură. Îi lăsăm d-lui Funeriu privilegiul să se amăgească și anul acesta cu un examen curat. Cei care am ajuns să supraveghem, care mai avem câte un văr, frate sau cunoscut în liceu știm bine cum stă treaba.

Nu te mai gândi…

…este o replică sinonimă cu „nu-ți mai bate capul” și se situează în antiteză cu „nu-mi pot lua gândul”, „nu-mi pot scoate din minte” sau „nu mă pot gândi la nimic altceva”. Interesant mi se pare faptul că toate aceste îndemnuri sunt organizate în jurul facultății mentale a gândirii, deși, dacă e să… ne gândim, rădăcina problemei e în altă parte.

Fiindcă, da, de obicei când apare îndemnul menționat în titlu, undeva există o problemă. Cu precădere de natură afectivă. Povața se îndreaptă mai ales către cei împovărați sufletește, care nu-și găsesc liniștea și se frământă necontenit. Gândurile pe care ar trebui să le oprească sau să le abandoneze sunt generate de niște neliniști interioare.

Procesul gândirii ca atare nu are atașat un conținut emoțional implicit, ci se desfășoară într-un fel de imponderabil afectiv. Firește că o demarcație netă între ce face creierul și ce zice inima nu e posibilă. La urma urmei, există „hardware” afectiv chiar în cutia craniană. Însă e limpede că pe un același gând se pot altoi sentimente contradictorii, iar de la aceeași emoție se pot elabora raționamente opuse. Deci nu există necesarmente o legătură indisolubilă între una și alta.

„Nu te mai gândi” s-ar traduce, de fapt, cam așa: încearcă să-ți scoți gândirile negre din minte și poate că reușești să scapi de apăsarea care te împovărează. În funcție de context, povața se poate dovedi folositoare sau dăunătoare. Sensul negativ al acestei expresii face apologia unei existențe comode, neproblematice, superficiale, larvare. Omul este îndemnat practic să nu-și analizeze propria viață și să nu se preocupe de consecințele propriilor acțiuni.

Cum se naște un hit

I se întâmplă din când în când câte unui om să redescopere potențialul și valoarea lucrurilor simple, elementare. În domeniul muzicii, de pildă, după ani întregi în care la modă sunt orchestrațiile și alterările vocilor, după ce unii fac avere cântând cu playback, te trezești că un ins rătăcit în acest peisaj renunță la tot și se reîntoarce la instrumentul cel mai la îndemână dar și cel mai cu potențial: vocea umană.

Așa a procedat și individul pe care vreau să vi-l prezint în cele ce urmează. Omul nu doar că a renunțat la orice formă de acompaniament, însă a speculat o breșă de sistem și a ignorat complet casele de discuri, echipele de PR și a recurs la… youtube. Metoda, se știe deja, se poate dovedi cu adevărat eficientă. Mulți au adunat milioane de vizionări la propriile clipuri.

Lucrurile nu se opresc însă aici. După câte mi-am putut da seama, melodia și versurile îi aparțin în exclusivitate, deci nu datorează nimănui nimic. El este cantautorul, PR-istul, impresarul și, nu în ultimul rând, beneficiarul eventualului succes înregistrat.

V-am ținut destul cu povești, așa că vă las să îl ascultați. Dacă vă place, după cum spuneam, meritele îi revin în totalitate cântărețului. Dacă n-o să vă placă, nu aveți niciun motiv să vă luați de mine, fiindcă am făcut în așa fel încât să trebuiască să dați un clic ca să aveți acces la piesa care urmează. Adică v-am dat posibilitatea să vă manifestați neîngrădit libertatea de opțiune.

Asaltul neuromarketingului

M-am burzuluit în sinea mea când am citit așa ceva, dar astfel arată prezentul marketingului de succes:

La zece ani după explozia marketingului bazelor de date, ştiinţa merge mai departe. Neuromarketingul este bazat pe cele mai noi descoperiri din neuroştiinţe; scopul său este să afle răspunsul creierului la stimuli vizuali, sonori, olfactivi şi chiar tactili. Nu mai contează subiectivitatea consumatorului, ci reacţiile sale neuronale, activitatea din interiorul organului decizional. Mintea e deja depăşită, preferinţele bazate pe valori sînt o poezie de preşcolari. Nu mai contează cine e consumatorul, ci cum funcţionează mecanismul său de decizie; nu mai contează comportamentul, ci reacţiile din cutia neagră. Adio viaţă interioară, adio autonomie, totul poate fi scanat şi putem vorbi acum pe limba creierului. Ştiam că anumite culori provoacă pofte, anumite sunete excită sau sperie şi tot aşa; acum ştim şi dozajul în care trebuie emise mesajele, ce zonă din creier se activează, pentru cît timp etc. Dacă există o etică a cercetării ştiinţifice, iar experimentele din neuroştiinţe respectă anumite coduri, nu acelaşi lucru putem afirma despre neuromarketeri. Sînt grupuri întregi în populaţie care pot fi manipulate uşor odată expuse unor campanii de neuromarketing. Cel mai la îndemînă exemplu: copiii. Marketingul este, prin natura lui, un atac la adresa autonomiei personale, chiar dacă e unul uşor, soft, care poate fi combătut prin experienţa fiecăruia şi prin faptul că piaţa e deschisă, iar oamenii văd în concurenţă produsele şi serviciile. Dar neuromarketingul nu poate fi respins prin simţ critic, mesajele sale sînt, în limbaj popular, subliminale.   Preocuparea pentru implicaţiile morale ale neuromarketingului e redusă.

Citiți aici articolul integral semnat de Constantin Vică.

Minerii și aplaudacii

Celebrând realizările minerilor (screen-shot)

Mi-am făcut un nărav (e deja al treilea an) să scriu despre mineriade. Dacă aveți chef și răbdare, puteți citi ce am scris în 2009 și în 2010. Eu n-am avut curiozitatea să mă recitesc, așa că habar n-am cât de tare m-am repetat. Scriu dintr-un soi de încăpățânare de a nu uita istoria recentă, răul făcut altora (ei sunt singurii în drept să-l ierte), reperele unei istorii subiective.

Reiau foarte pe scurt istoria. În 1990, la scurtă vreme după alegerea demagogului Iliescu (care declarase în vremea „revoluției” că nu va lua parte la alegeri) în fruntea țării, Piața Universității a fost ocupată de protestatari anticomuniști. La chemarea lui Iliescu, în București au sosit mai multe trenuri cu mineri din Valea Jiului. Aceștia au năvălit în Piață și au căsăpit pe cine au prins (mai ales dacă prezenta semnalmente mai „intelectuale”: barbă, plete, ochelari).

Mineriada respectivă n-a fost singura, ci se înscrie într-o suită de incidente cu mineri ai căror instigatori și autori morali au fost acoliții lui Iliescu din perioada ianuarie-iunie 1990. Au urmat însă și replici, minerii profitând de girul tacit al autorităților și forțând demisia guvernului Roman. Evenimentele au rămas neelucidate cu largul concurs al actualului PSD și al procurorului Dan Voinea. Recent, Asociția Victimelor Mineriadelor a cerut redeschiderea dosarelor trecute în uitare.

De ce nu cred în reorganizarea teritorială

Povestea asta cu reîmpărțirea în opt județe mari și grase a fost născocită – dacă e să speculez în zona motivațiilor nobile – din dorința de a diminua cantitatea de birocrație pe cap de locuitor. În prințip, treaba sună bine: mai puține consilii locale, mai puține căpușe pe centimetru pătrat de teritoriu românesc (sau secuiesc).

Dar se ridică o seamă de probleme care, pentru România… însă mai bine să le iau pe rând.

Mă leg întâi de patriotismul local, care va fi vexat de aceste malversațiuni ce se soldează cu diminuarea reputației unor localități în plin avânt. Aradul să fie la cheremul Timișoarei? Oradea în urma Clujului? Târgu-Mureș în urma Brașovului? Etc. Această parte sentimentală este însă dintre cele mai neînsemnate ca pondere în argumentele „contra”. Totuși, pe niște frustrări de acest tip, multe broderii îmbârligate se pot croșeta și mulți sunt cei care au capacitatea și rapacitatea să le speculeze.

Apoi, e știut că în România nicio bună intenție nu rămâne nepervertită. Diminuarea aparatului administrativ nu înseamnă neapărat, cum ne-am aștepta (dacă am mai putea crede în scenarii optimiste), o birocrație mai suplă și mai funcțională. Nu.

O primă consecință va fi, dimpotrivă, că aceste noi „capitale” vor deveni centre de pelerinaj pentru problemele care se rezolvă în prezent în reședințele județene. Dacă, pentru regiunea de nord-vest, există actualmente patru reședințe în care se pot rezolva problemele birocratice din teritoriu, nici nu vreau să îmi închipui cum va fi când un singur centru va deservi toate cele patru județe.

Ca să obții o glorioasă țâdulă de la „centru”, va trebui să îți iei zi liberă, fiindcă între Oradea și Cluj nu există autostradă, ca să ajungi într-o oră și jumătate, ci e drum național, pe care, în condiții normale de aglomerație, faci 6 ore dus-întors. Plus ceasurile petrecute în fața ghișeelor fără nume și fără tupeu.

Apoi, cunoscută fiind țâfna funcționarilor din aparatul de stat, încercați să vă imaginați cam ce proporții cataclismice ar putea căpăta ea când insul ce reprezintă statul va ști că pelerini din 5-6 județe vin să facă sluj cu coatele pe pervazul lui.

La răsărit de Eden (filmul)

Dacă ați văzut filmul La răsărit de Eden (1955), în regia lui Elia Kazan, însă n-ați citit cartea, ei bine, atunci ați văzut altă poveste. Paul Osborn, care semnează scenariul, a modificat fundamental nu doar firul epic, ci și o seamă dintre ideile esențiale ale cărții.

Pentru mine, filmul e o mare deziluzie. Se prea poate ca această dezamăgire să-mi vină din faptul că tocmai am terminat recent de citit cartea. Oricum ar fi însă, nu-mi pot reprima nedumerirea.

Nu văd de ce filmul a trebuit să poarte același nume cu cartea lui Steinbeck, fiindcă se putea alege orice alt nume, nimeni n-ar fi sesizat asemănările. Pentru că deosebirile sunt cu adevărat semnificative.

Întâi de toate, în film e cuprinsă cam jumătatea finală a cărții. Fără flashback-uri care ar fi putut arunca niște raze de lumină asupra trecutului. Însă această stare de fapt musai acceptată ca fiind opțiunea realizatorilor.

Totuși, dacă se voia o ecranizare, atunci măcar anumite lucruri cred că ar fi meritat păstrate. De pildă, unul dintre cele mai interesante personaje din carte este Lee, un chinez americanizat, cu studii universitare, dar care se mulțumește să fie un soi de majordom al familiei Trask. Multe dintre ideile cu greutate ale lui Steinbeck sunt puse în gura acestui personaj.

Care personaj lipsește aproape cu desăvârșire din film. Cred că apare doar în vreo 2 secvențe, însă replicile sale sunt de o banalitate întristătoare. Partea leului din acest personaj suprimat i se transferă fetei. Abra preia practic rolul pe care în roman îl deține Lee. Ea se vrea a fi un fel de factor de echilibru în universul celor trei bărbați: Adam (tatăl), Caleb și Aaron (cei doi fii gemeni).

Disconfortul de Rusalii

preluată via Wikipedia

Sunt și penticostalii buni la ceva. Mai obsedați, cum îi știm, de problematica Duhului Sfânt, iată că i-au făcut fericiți pe locuitorii României. Dacă informația mea e corectă, se pare că ziua liberă de luni, a doua zi de Rusalii, se datorează inițiativei unui penticostal parlamentar. Așa că, stimați majoritari ortodocși, stimați baptiști superiori, dacă vă convine că stați mâine acasă, puteți mulțumi printre dinții strânși unui penticostal cu inițiativă.

Cred că, de fapt, acesta e singurul motiv pentru care această sărbătoare ne e, în sfârșit, plăcută. Altfel, treaba asta cu Duhul Sfânt nu ne-a picat niciodată prea bine.

Duhul Sfânt a făcut ce a făcut și ne-a lăsat moștenire o Biserică. Iar de aici… toate ponoasele, fiindcă Biserica asta s-a scindat și apoi s-a multiplicat ca o celulă ce se înmulțește prin diviziune. Iată ce de escrescențe are în prezent… unele nici nu știi dacă nu cumva sunt maligne.