Drepturile homosexualilor și manipularea publicului

www.telegraph.co.uk
http://www.telegraph.co.uk

De obicei, de la paradele astea ale „diversității” (prostul gust a devenit o subspecie a „diversității”?), rămân niște slogane din astea emoționante – „Noi iubim”, „De ce ne urâți” etc. – care adesea sunt confundate cu adevărul și cu argumentele în dezbaterea pentru „drepturi”.

Să precizăm de la început că faptul de a nu încuviința acțiunile cuiva nu înseamnă că îl și urăști pe respectivul. Există situații când dezacordul e semn de iubire – părinții care nu sunt de acord cu unele dintre acțiunile copilului, de pildă.

Nu sunt de acord cu căsătoriile homosexuale, dar nu îi urăsc pe gay. Există o vastă paletă de sentimente, așa că îi rugăm pe propagandiștii de serviciu să lase pe fiecare să-și aleagă singur sentimentele pe care să le nutrească față de ei (compasiune, milă, antipatie, dezgust, indiferență etc.).

Iubirea lor poate părea însă mult mai candidă și mai simpatică dacă este așezată lângă ura societății majoritar heterosexuale. Dar acest procedeu e unul ce ține de manipulare. Nu pot decât să presupun că există niște militanți gay care vor să dea impresia că homosexualii sunt detestați de către ceilalți, ca să poată ulterior stârni mila pentru victimele inocente ale majorității.

Plus că, odată ce ești considerat din start „homofob” (oare ce înseamnă aia: că ne temem de ei sau că îi vrem morți?), atunci toate argumentele tale devin irelevante. În felul acesta, prin etichetarea adversarilor incomozi, avocați abili ai homosexualilor evită un dialog pe fondul problemei.

Mutând discuția în sfera creștinismului, incriminarea homosexualității ca păcat (incontestabilă!) nu generează nici în acest context ură împotriva homosexualilor. Există, desigur, și excepții de la această regulă, dar conduita creștină impune dragostea față de păcătos, iar principiul nu e negociabil. Mai mult, homosexualii devin subiecți de evanghelizat.

Deci, scoatem ura și o înlocuim cu orice alte sentimente din vasta paletă a interacțiunilor umane. E posibil să existe și manifestări de ură, dar acest risc și-l asumă orice grup care este perceput ca o amenințare. Sunt convins că și homosexualii știu să urască, nu doar să iubească. Iar, dacă tot vorbim despre asta, ura nu poate fi rezolvată prin interdicții, ci mai degrabă e stârnită suplimetar.

Apoi, ține de însăși esența democrației posibilitatea reală, nu doar teoretică, de a fi în dezacord (chiar și vehement) cu orice altă concepție și orice alt cetățean. Încercarea de a impune o atitudine unică trădează tendințe totalitare.

Mergem un pas mai departe. În virtutea faptului că vor să se iubească, militanții gay cer „dreptul” de a se căsători. Ar fi de observat că societatea tradițională n-a perceput îndeobște căsătoria ca pe un drept. Citește mai mult »

Doctorul Moarte sau despre sinuciderea asistată

Al Pacino face un rol admirabil în You Don‘t Know Jack, un film bazat pe fapte reale care are ca miză problema sinuciderilor asistate. Jack Kevorkian e un patolog armean, emigrat în America. Datorită unor evenimente biografice nefericite (cel puțin aceasta e teza filmului), el ajunge să se intereseze în mod deosebit cum ar putea să faciliteze decesul unor pacienți care suferă de afecțiuni incurabile și vor să moară.

Cu toate că nu beneficiază de girul vreunei autorități statale sau medicale, Jack își vede de treabă, ajutând mai mulți pacienți să-și curme zilele. Desigur că activitatea lui stârnește reacții destul de aprinse. Reușește să-și pledeze cauza în emsiuni televizate de mare audiență. Unii îl apără, alții îl contestă. Cert e că își câștigă o reputație controversată și un nume pe măsură: „Doctor Moarte” (asociere destul de transparentă și nu tocmai întemeiată cu vestitul dr. Mengele).

În cele din urmă, doctorul este condamnat la închisoare, iar la ultimele procese încearcă să se apere singur. Nu știu cât de fidel este filmul, însă contează mai puțin.

Tema e cea care face toți banii. Așadar, are dreptul un om bolnav, în deplinătatea facultăților mintale să aleagă moartea? Acesta este un prim palier al discuției. Potrivit Curții Europene a Drepturilor Omului, fiecare avem dreptul și să ne alegem momentul morții (e cumva un corolar al dreptului la viață). Deci e un drept de care putem sau nu să facem uz. Însă dreptul la suicid nu include și sinuciderea asistată.

În film (dar și în înregistrări autentice) cei care cer eutanasierea o fac din diverse motive. Unii spun că nu mai suportă chinurile pe care trebuie să le îndure. Alții că nu vor să devină o povară pentru familie. Sau că vor să moară demni, înainte să devină legume. Toți însă suferă de boli incurabile atestate.Citește mai mult »

Provocările vieții și suflet de câine

Sursa: http://dougunderground.com/wordpress/?p=702

Era un banc ce m-a cucerit de cum l-am auzit:

Î: Știi cum poți să prinzi un iepure?
R: Te întinzi pe pământ și faci ca morcovul.

Din păcate, nu mai țin minte cine mi l-a spus și cui trebuie să mulțumesc. Dar… thank you whoever you were.

Am aflat nu demult că, în opinia unui expert (nu a unui grup de experți, de această dată), adevărata cauză care stă la baza atacurilor lansate de bande organizate de maidanezi asupra trecătorilor umani aparent inofensivi este tocmai comportamentul neadecvat al humanoizilor. Mai precis, problema e că, prin atitudinea noastră belicoasă, îi provocăm.

Deși nu sunt deloc specialist (atâta doar că am avut câini de când mă știu), aș mai adăuga încă vreo două cauze posibile (și chiar plauzibile): rabia și foamea. Dar poate că sunt tendențios, așa că mă opresc și nu-mi mai pledez cauza. Unde mai pui că aș fi și părtinitor cu rasa din care fac parte.

Aș încerca însă o scurtă incursiune în cauzele cauzei, ca să zic așa. Adicătelea, de ce bipezii care trec printre găștile de patrupede sunt atât de tensionați. Mie unul mi se pare imposibil să fie altfel. Fiindcă, așa cum se cuvine unor oameni emancipați, dechiși la minte, activi și future-oriented, indivizii cu pricina au de înfruntat o paletă largă de… provocări perpetue.Citește mai mult »

Bebelușul homosexual

În stilu-i caracteristic, Andrei Pleșu vine să aducă nițică limpezime în reacțiile stârnite de afișul care a apărut mai întâi în Timișoara (pare-mi-se), iar pe urmă… în toată țara.

Citez numai câteva fragmente:

Era previzibil. Ideea să pozezi un nou-născut purtînd la încheietură o brăţară pe care scrie „homosexual“, ceea ce ar demonstra că orientarea homoerotică nu e nici opţiune, nici boală, ci fatalitate, înclinaţie înnăscută, n-are cum să fie atrăgătoare pentru o minte raţională. Trec peste faptul că explicaţia genetică e încă în stadiul de ipoteză, trec peste faptul că există o amplă cazuistică a domeniului din care rezultă că deprinderile homosexuale pot avea origini, motivaţii şi evoluţii extrem de diverse. Dar faptul în sine de a utiliza imaginea unui copil pentru a justifica particularităţi biologice ale unor adulţi nu e o dovadă de bun-gust sau de inteligenţă propagandistică. A manipula nevinovăţia proverbială a pruncului pentru a induce ideea nevinovăţiei sexuale a unei practici erotice de maturitate e o perfidie şi un abuz.

Ce-ar fi dacă un criminal în serie ar declara răspicat că pofta de a ucide nu e opţiunea lui şi nu e nici un derapaj patologic, ci un blestem nativ, căruia nu-i poate rezista. Sau să luăm cazul invers: orice om înzestrat va avea motive să dezvolte un complex de superioritate asupra celorlalţi, pe motiv că e, genetic, altfel (mai bine) alcătuit. Rasismul e exact asta: sîngele arian e, din naştere, altfel decît sîngele „barbar“, şi anume îi e superior. Iată cum un afiş programat să evacueze discriminarea sfîrşeşte prin a o institui la nivel suprem. El camuflează teama de opţiune prin invocarea unei mute fatalităţi. E vorba, în fond, de o şarjă prost condusă împotriva liberului arbitru.

Întregul articol îl puteți citi aici.

Csibi és Csaba

 

Sursa: math.ucdenver.edu

 

Ce a făcut Csibi (Barna) cred că știți cu toții. Recapitulez pe scurt: în timpul său liber, și-a dat frâu liber fanteziei și, în numele libertății de exprimare, a pedepsit simbolic un personaj semnificativ din istoria României. Să disecăm puțin chestiunea.

E bine să existe deplină libertate de exprimare? În principiu, da. Fiindcă altfel se cere o cenzură, iar cenzura devine foarte repede abuzivă. Dacă tot ne-am plâns ani întregi de cenzura religioasă, de cenzura politică, atunci cred că trebuie să-i dăm lui Csibi dreptul să spună orice trăznaie. E dreptul său (ar fi bine să nu-l considere o obligație).

În ce mă privește, sunt dispus să apăr dreptul lui Csibi la liberă exprimare. Însă numai în măsura în care și eu însumi pot avea drept deplin la liberă exprimare. Adicătelea, să pot spune absolut orice despre etnia din care face el parte fără ca cineva să intervină și să-mi conteste discursul „ofensator”.

Dar acel „cineva” nu va putea să nu intervină, fiindcă e la modă acum să te simți ofensat și să urli imediat. Așa că, oricine se consideră insultat, se poate duce cu jalba în proțap la CNCD. Unde îl găsește pe Csaba!

Și să vedeți cum gândește Csaba acest incident stârnit de Csibi. Cică ar putea fi vorba despre „discriminare etnică”. Că Csibi, adicătelea, ar trebui să depună o plângere – ceea ce a și făcut între timp – în care să reclame că a fost persecutat din cauză că-i ungur și că are anumite… convingeri politice. Care sunt doar „diferite” de cele ale majoritarilor intoleranți.

(Fac o mică paranteză aici ca să precizez că mișcarea d-lui Csaba Asztalos ar putea fi socotită o abilă tentativă de influențare a deciziei CNCD. Căci, deși nu va participa la soluționarea plângerii – dat fiind faptul că s-a antepronunțat – ieșirea lui în presă pune o presiune mult mai mare pe instituția pe care o conduce și care este foarte atentă dincotro bate vântul… nediscriminării.)

Odată intrați în această logică, nu prea avem ce să le răspundem nici lui Csibi, nici lui Csaba. Cel mult am putea să îl acuzăm pe cel dintâi de „fundametalism”, însă rămânem în același perimetru ideologizat în care oricine apără ceva poate deveni la un moment dat pasibil de fundamentalism.

Așa că propun o ieșire la aer mai curat. În esență, Csibi a făcut un gest de sorginte extremistă. Judecat după bunul simț, acest gest nu s-ar putea spune că îndeamnă la bună înțelegere interetnică, nici la respect reciproc. Dimpotrivă, îi instigă și pe majoritari și pe minoritari. Libertatea de exprimare a lui Csibi ar fi presupus dreptul de a spune că Avram Iancu a hăcuit unguri. Iar acest fapt poate fi (sau nu) dovedit istoric. Însă ritualul voodoo al lui Csibi are de-a face cu golănia și proasta creștere, nu cu drepturi și libertăți.Citește mai mult »

Prostitutio in integrum

 

spreadshirt.co.uk

Nu sunt deloc original cu acest titlu, ci l-am cules, cu ani buni în urmă, dintr-un număr al Academiei Cațavencu. Iar acum că m-am spovedit, pot să mă apuc de treabă.

E (iar) la modă, văd, dezbaterea privind legalizarea prostituției. Ori de câte ori vine vorba despre legiferarea unui viciu, tarele religioase ale națiunii se deșteaptă și își exhibă potențele rămase multă vreme în stare de adormire.

Într-o primă instanță, legalizarea prostituției n-ar fi decât o recunoaștere oficială a unei stări de fapt. Prostituate* există? Există! Au clienți? Au! Că altfel ar trebui să fie oligofrene fetele alea să stea unde le-am văzut nu demult, pe un frig de crapău pietrele. Știau ele că nu vor fi lăsate prea multă vreme să aștepte. Deci „boborul” creștin practică sporturi sexuale periculoase.

Foarte multă lume se scandalizează când vine vorba de această „profesie”. Nu trebuie legalizată prostituția, auzim, fiindcă noi suntem un popor creștin! Adică morala noastră, continuă argumentul, nu ne permite să consfințim prin lege dreptul prostituatelor de a-și practica îndeletnicirea. E de ajuns însă să te dai numai un pas în spate și perspectiva se schimbă, argumentul trebuie modificat substanțial.

Dacă morala creștină e atât de puternic impregnată în fibra noastră națională, n-ar fi de așteptat să ne oprească de la practicarea acestor vicii? Cum se face că acest popor, în covârșitoarea lui majoritate creștin, umblă la curve cu atâta fervoare încât e necesar să se pună problema legalizării bordelurilor? Aici cred că e punctul în care morala și activismul etic ar trebui să insiste să găsească un răspuns satisfăcător. Târfele nu sunt nici pe departe atât de apetisante încât să constituie o „ispită” irezistibilă și să poată fi socotite, astfel, principalele vinovate.Citește mai mult »

Din nou despre homosexualitate

churchbytes.me

Am început să discut aici despre acest subiect. De data asta, voi încerca să creionez câteva delimitări pe care le socot necesare. Mai întâi cred că ar trebui trasată o linie

cât mai groasă între predispoziția homosexuală și activitatea homosexuală. Nu știu de ce și cum s-a ajuns la ideea că orice om care resimte în sine această preferință (înclinație, pornire) pentru cei de același gen devine în mod obligatoriu și homosexual practicant.

În DSM, homosexualitatea a fost multă vreme trecută în rândul bolilor mintale. Însă, prin 1973 – sub presiunea ideologică zic unii, mai degrabă decât în urma unor conclusive studii medicale – a fost scoasă din rândul bolilor și, implicit, socotită comportament acceptabil și normal. Interesant mi se pare însă că tocmai faptul de a fi considerată boală contribuie la absolvirea bolnavului în bună măsură de vina îmbolnăvirii sale sau de aspre sancțiuni morale.

Ce rețin însă de aici pentru uzul textului de față este ideea că există încă destule neclarități vizavi de etiologia acestei predispoziții sexuale. Trebuie admis că sunt oameni care nu și-au dorit niciun moment să se simtă atrași de semenii lor de același gen, dar care nu pot contesta că așa stau lucrurile în cazul lor.

Ar fi inutil să urcăm cu responsabilitatea până la existența intrauterină, căci mamele respective, orice vor fi făcut, e tardiv să fie acum trase la răspundere. La fel și familiile care vor fi săvârșit cine știe ce eroare capitală în copilăria timpurie a celui rămas cu sechele (gay). Așadar, consider că nu se cuvine ca un om să fie învinovățit pentru o predispoziție de care nu este răspunzător, ci doar s-a descoperit a fi purtătorul ei.Citește mai mult »

Drepturile homosexualilor și temeiul lor

În ultima vreme am avut de-a face – fiindcă am îndrăznit să comentez la nişte articole pe voxpublica – cu mai multe tipuri de argumente promovate de susţinătorii homosexualilor. Atitudinile binevoitoare faţă de cei cu altă „orientare” sexuală decât majoritatea oscilau între indiferenţa voios-tâmpă (travestită în atitudine iubitoare de oameni) şi argumentarea „ştiinţifică” a legitimităţii pretenţiilor ridicate de homosexuali. Cum s-au adunat nişte gânduri, mi-am zis că poate n-ar fi rău să încerc puţină ordine.

Mă interesează în primul rând cei care susţin că „ştiinţa” a demonstrat că homosexualii au moştenit genetic o predispoziţie care le condiţionează orientarea sexuală. Aici am trei obiecţii. 1. Ştiinţa nu şi-a spus încă ultimul cuvânt în acest domeniu. 2. Ştiinţa s-a pus nu o dată în slujba ideologiilor în vogă (vezi cazul oribil al nazismului). Ce garanţii există că nu avem o situaţie similară? Ideologiile dictează de ani buni în ştiinţă – a se vedea, de pildă, subiectul încălzirii globale, recent demascat ca farsă de proporţii. 3. Ştiinţa doar explică, nu legitimează.

Să pornim însă de la termenul orientare. Acesta este o găselniţă de dată recentă a ideologilor LGBT. Tot aceeaşi „mărie” se numea cu vreo două decenii în urmă opţiune sexuală. Însă „pălăria” cea nouă e foarte utilă atunci când ai nevoie să vorbeşti despre identitate sexuală. Căci cine mai îndrăzneşte astăzi să conteste identităţi? (Unii sunt dispuşi să legitimeze chiar şi crimele ritualice ale nu-ştiu-cărui trib, doar pentru a nu-i altera identitatea.) Aşa că succesul este asigurat la adăpostul „ştiinţei”.

Hai să n-o lăsăm însă pe biata „ştiinţă” să scape aşa uşor. Ce poate să demonstreze ea în ultimă instanţă, dacă o despuiem de toate împopoţonările terminologice? Păi, cel mult ar putea dovedi dincolo de orice îndoială că există o genă sau o informaţie în structura ADN-ului nostru care ne condiţionează sexualitatea. Că suntem, aşadar, predestinaţi pentru a deveni gay sau hetero.

Aceeaşi ştiinţă însă a studiat sub acest raport şi alte comportamente umane pentru care se poate stabili o predispoziţie genetică: dependenţele de orice fel, înclinaţiile către anumite habitudini deviante. Dar dovezile sunt încă în curs de acumulare, nefiind zrobitoare. Şi chiar dacă ar fi…

Revenim. Argumentul merge cam aşa: dacă genetica spune că sunt gay, eu am dreptul să mă manifest ca atare. Iar cei care se opun sunt inumani, fiindcă îmi refuză un drept biologic. E interesant cum biologia şi-a extins domeniul de autoritate şi poate conferi drepturi.Citește mai mult »

Eul birocratic

Te naști. Bine faci, dar nu e de ajuns. Ca să fii recunoscut ca născut de către societate, îți mai trebuie și altceva. De ce ar trebui societatea să te recunoască? Păi… să nu anticipăm. Deocamdată să o luăm de bună (pe societate).

Deci, ca să fii recunoscut ca viu și să fii numărat nu e suficient că te-ai născut. Nu e suficientă nici mărturia tatălui și a mamei. Pot să vină toate neamurile, preotul paroh, primarele și cu toată suita de vecini. Vor fi doar niște pledoarii interesante pentru urechea unui curios. Însă tu ai nevoie de un document, ca să intri în rândul oamenilor cuantificabili.

Degeaba ești geniu, degeaba cânți la pian pe când încă n-ai renunțat la scutec sau faci matematici superioare la 7 ani. Degeaba cugeți. Dacă nu figurezi în catastif se poate spune că nu exiști. Prezența ta în carne și oase nu e un argument social și birocratic suficient. Ba chiar e un factor perturbator, fiindcă devii neîncadrabil.

După ce împlinești cei 14 ani regulamentari, te recomanzi cu buletinul. Aici ai deja și poză, și semnătură, pe lângă CNP și serie. Toate alea sunt mai convingătoare decât tine în persoană.

– Am venit să… îndrăznești tu.

– Să ce? îți răspunde burzuluită vocea ghișeului.

– Uitați aici, buletinul meu, adaugi sfios.

– Eeee, așa da, de ce n-ai spus de la început? se îmbunează puțin ghișeul și te privește altfel.

După ce ajungi major devii, dacă vrei, șofer. Tot așa, cu dublul tău birocratic în buzunar. Dacă ți se suspendă dublul, nu mai ai voie să conduci. Asta nu înseamnă că tu ai uitat, însă nu mai contează. Permisul de conducere te validează și invalidează ca șofer. Nu discut aici justețea măsurilor disciplinare, ci mijloacele prin care ele capătă concretețe.Citește mai mult »