Postat de: Teofil Stanciu | 15/09/2013

Creștinii din Siria…

…sunt vechi. Mai vechi decât orice comunitate occidentală cu tradiție, mai vechi chiar și decât Roma, decât Constantinopolul, decât Atena sau decât Alexandria, dacă e să ținem cont de faptul că apostolul Pavel se îndrepta tocmai spre Damasc în momentul în care s-a întâlnit cu Cristos și s-a convertit. Iar drumurile îl duceau într-acolo pe urmele unor creștini, căci exista riscul ca din acest important nod comercial și cultural noua credință să se răspândească necotrolat.

Știu că există un loc comun des invocat de cei care cunosc istoria Biserici „după ureche” (dar nu numai) și care susține că momentul în care Pavel s-a îndreptat către Macedonia, sub imboldul unei viziuni, ar fi marcat trecerea creștinismului în Europa și totodată un fel de condamnare a Asiei la păgânism, printr-o inexplicabilă (sau neexplicată) decizie a providenței divine.

Ideea a contaminat, se pare, și minți mai informate, căci istoria creștinismului a devenit adesea – cărțile din această „tradiție” stau mărturie – istoria creștinismului occidental, care, după primele patru-cinci secole, în care s-au stabilit canonul și crezurile fundamentale, ignoră aproape complet nu doar tot ceea ce e la est de Ierusalim, dar și ceea ce e la est de Roma (Cairns e un nefericit exemplu în acest sens).

Îmi pare, citind autori precum Diarmaid MacCulloch și Jonathan Hill, că în această atitudine avem de-a face cu o formă de aroganță occidentală incompatibilă cu creștinismul. Seamănă mai degrabă cu convingerea etnicistă a unor evrei care uitau care le e mandatul divin, ținând minte numai partea în care se spune că ei reprezintă poporul ales.

Ca să mai subminăm puțin această idee, să luăm aminte că, de pildă, cea mai veche clădire de biserică creștină descoperită până în prezent se găsea pe vechiul teritoriu al Siriei, la Dura Europos, și datează din jurul anului 250[1].

Moștenirea creștină siriacă tradițională este împărțită în două: o ramură vestică ce este considerată monofizită (sau miafizită, la fel ca cea coptă, despre care am mai vorbit), legată de Antiohia Siriei; și o ramură estică, nestoriană sau duofizită (erezia lui Nestorie mai este cunoscută și ca dioprosopism) legată de școala de la Edesa și, pe urmă, de la Nisibi.

Principalul artizan al monofizismului siriac este Sever de Antiohia, iar cel ce a restabilit ierarhia monofizită în biserica siriacă a fost Iacob Baradeus (sau Baradai – „omul cu haină de cal”), episcop de Edesa, care a călătorit mult, hirotonind preoți, diaconi și episcopi – chiar și doi patriarhi – toate acestea se petreceau deja în secolul VI. În cinstea lui, biserica a căpătat numele de siro-iacobită, pentru a recunoaște meritele acestui neobosit misionar[2].

Nestorianismul a fost promovat de Nestorie (patriarh al Costantinopolului între 428-431, elev al lui Diodor din Tars și Teodor din Mopsuestia), Teodoret al Cirului, Ioan de Antiohia. Nu arunc aceste nume că să mă laud cu ce-am citit, ci pentru a vă familiariza cât de cât cu ele, fiindcă au însemnat ceva în istoria Bisericii.

Aflați de o parte și de cealaltă a graniței de răsărit a Imperiului Roman, creștinii sirieni – n-am de gând să fac distincție între nestorieni și monofiziți, pentru că mi se pare foarte încurcată istoria lor, dar vă puteți face o idee despre ea studiind diagrama inserată în text – au avut o existență destul de agitată, atât din punct de vedere politic, cât și dogmatic. Pe lângă faptul că locuiau un teritoriu foarte disputat, au avut parte și de erezii, bisericile lor fiind, într-un final, socotite eretice de către creștinismul calcedonian, dar și ele socotindu-i eretici pe calcedonieni, persecutându-se reciproc.

Însă până să ajungem acolo, au existat persecuțiile Imperiului Roman (ce culminează cu cea a lui Dioclețian) care i-au determinat pe mulți creștini să treacă granița către teritoriile locuite de parți. Dar nici aici n-au fost scutiți, pentru că șahii sasanizi au declanșat persecuții la fel de sângeroase și de cealaltă parte a graniței. Se spune că torturile la care erau supuși credincioșii din această zonă în secolul IV sunt comparabile doar cu cele practicate de japonezi, în secolul XVII[3].

Însă monofiziții din aceste zone au fost persecutați și de calcedonieni, prin intermediul împăraților bizantini. Dacă ar fi să interpretăm aceste împrejurări defavorabile în cheia propusă de Origen (care socotea că absența persecuțiilor se datorează incapacității creștinilor din vremea lui de a se ridica la nivelul înaintaților care fuseseră socotiții vrednici să îndure martiriul), atunci această ramură a Bisericii ar putea fi socotită printre cele mai vrednice și mai demne de Domnul ei și încercată pe măsură.

În secolul V, Biserica siriacă avea deja o Biblie în limba proprie, numită Peșita (sau Peshitta) – aproape contemporană cu Vulgata lui Ieronim – care se pare că fusese precedată de alte versiuni, însă a căpătat cea mai largă circulație și popularitate[4].

Tot vechii sirieni (actualmente, teritoriul pe care se răspândise biserica siriacă este împărțit între mai multe state, precum Iordania, Liban, Irak, Turcia, Siria, Palestina) ne-au lăsat probabil cea mai veche moștenire de imnuri creștine, pe linia Bar-Daisan (un autor condamnat ca eretic), Efrem Sirul sau Sirianul (cunoscut pentru o celebră rugăciune și care a preluat imnurile lui Bar-Daisan și le-a pus versuri ortodoxe) și Roman Melodul. Legătura dintre Roman Melodul, originar din Siria, și Efrem este una mai degrabă presupusă decât dovedită[5].

Teorii de dată mai recentă îi creditează chiar și cu inițierea spiritului monahismului, înaintea mult mai celebrilor lor confrați egipteni, mai ales prin stilul de viață și convingerile lui Tațian, care „s-a găsit în locul nepotrivit la momentul nepotrivit”[6]. De altfel, ei au fost adevărați campioni ai ascetismului, unul dintre cei mai cunoscuți pustnici fiind Simion Stâlpnicul, care a creat o „modă” a stâlpnicilor. Tot aici s-a născut și tradiția nebunului sfânt.

Din biserica siriacă îl avem pe Tațian – care are păcatele lui, sancționate de creștinismul calcedonian, dar are și câteva merite importante, între care Diatesaronul. Îl avem pe Efrem Sirul care este sfânt al Bisericii Ortodoxe. Ultimul dintre Părinții Bisericii este Ioan Damaschin, care activa, după cum îi spune numele, în Damasc. Pentru alte nume importante, puteți consulta aici un articol mai amplu.

Că tot veni vorba despre Damaschin, trebuie precizat că s-a născut într-o familie de aristocrați (probabil arabi), la relativ puțină vreme după ce Damascul capitulase în fața musulmanilor. Bunicul lui Ioan a avut sarcina de a negocia predarea orașului.[7]

În noul imperiu, creștinii (și evreii) erau cetățeni de rangul doi, fiind nevoiți să plătească o taxă. Însă asta nu înseamnă neapărat că o duceau rău. Mulți dintre ei ocupau funcții importante în sistemul administrativ, dar mai ales erau medici sau astronomi. Se pare că creștinii au dat un impuls hotărâtor culturii pe care aveau s-o construiască musulmanii în secolele următoare, traducând în siriacă și arabă scrierile clasicilor greci (pentru ca, mai târziu, europenii să-i redescopere prin intermediul arabilor).

Au existat și perioade de persecuție, și perioade de convertiri forțate, dar și perioade în care le era interzis să se convertească la islam.[8] Într-o epocă de prosperitate (în jurul anului 800 d.Cr.), catolicosul Timoteos I – un nestorian sau doufizit – păstorea cam un sfert din totalul creștinilor de pe glob, trimițând un episcop în Tibet. Tot creștinismul siriac se pare că poate fi creditat și cu primele misiuni desfășurate în Armenia[9].

O certitudine e faptul că, de-a lungul timpului, numărul creștinilor din tot Orientul a scăzut continuu. Acest fapt mă determină să mă întreb pe cine ar mai fi reformat Luther dacă Biserica occidentală (incluzând-o aici și pe cea bizantină) nu s-ar fi aliat cu „puterile și dregătoriile” lumii acesteia?

Și mai am de făcut observația că, pentru sute de ani, jihadul islamic nu pare să se fi manifestat cu violența de azi. De unde s-ar putea deduce că nu religiile creștină și musulmană sunt singurele și principalele vinovate (așa cum sugerează mass-media și militanții antiteiști) pentru escaladarea conflictului. Și se pare că nici măcar cruciadele n-au radicalizat în suficientă măsură taberele. Altminteri, aveau la dispoziție câteva veacuri să se căsăpească până la exterminare reciprocă.

O altă chestiune care îmi vine în minte, în acest context, e că bisericile orientale ar merita o istorie a lor, deoarece, eretice sau nu, au dus mesajul creștin pe un areal extrem de vast. Iar această istorie ar trebui ancorată bine în alte culturi și medii religioase cu care a interacționat aici creștinismul (islam, budism, zoroastrism etc.).

Avantajul internetului e că ne aduce toate aceste povești de demult și de departe mult mai aproape. Am inserat mai sus una dintre cele mai impresionante rostiri ale rugăciunii Tatăl Nostru de care am avut parte. Iar mai jos am ales o piesă cântată de un cor de muzică sacră din Aleppo (oraș aflat, actualmente, în miezul luptelor). Mi se pare că apelativul „frate” adresat altor creștini capătă cu totul alte semnificații decât suntem obișnuiți.

Chiar când nu apar de fiecare dată trimiteri explicite, informațiile din acest text au la bază lecturi din următoarele cărți:

  • Claudio Moreschini, Enrico Norelli, Istoria literaturii creștine vechi grecești și latine (3 vol.), trad. Hanibal Stănciulescu, Gabriela Sauciuc, Elena Caraboi, Doina Cernica, Emanuela Stoleriu și Dana Zămosteanu, Iași, Polirom, 2001-2004.
  • Diarmaid MacCulloch, Istoria creștinismului, trad. Cornelia Dumitru și Mihai-Silviu Chirilă, Iași, Polirom, 2011.
  • Ioan Rămureanu, Istoria bisericească universală, București, Ed. IBMBOR, 2004.
  • Jonathan Hill, Ghid al istoriei creștinismului, trad. Alexandru Nădăban, Oradea, Casa Cărții, 2008.
  • Remus Rus, Dicționar de literatură creștină din primul mileniu, București, Ed. Lidia, 2003.

[1] MacCulloch, p. 172.

[2] Rămureanu, p. 170.

[3] MacCulloch, p. 178.

[4] Rus, p. 682.

[5] Moreschini & Norelli, p. 345.

[6] MacCulloch, p. 175.

[7] Rus, p. 397.

[8] Pentru relația complicată dintre islam și creștinism, a se vedea MacCulloch, p. 245-270 și Hill, p. 118-129.

[9] MacCulloch, p. 179.

Subiecte conexe:


Responses

  1. Va multumesc pentru informatiile extrem de interesante.Multumesc ca mai exista oameni in jurul meu care citesc cu pasiune si impartasesc cu drag celor ce vor sa asculte si sa intelega.MULTUMESC, pentru ca gandul ca cineva este interesat si de istoria crestinismului in tara asta,imi da curaj ,poate mai exista speranta.Fie si de dragul celor catava,ca dv.,

  2. Lasand la o parte cauzele disparitiei populatilor crestine din multe tari asiatice, e interesant de retinut ca a existat o puternica marturie crestina in Orientul Mijlociu si Asia Centrala timp de aproximativ 1000 ani. Se pare ca inainte de adventul islamului, patriarhul Bagdadului avea mai multi enoriasi decat papa. Merv, Buhara, Samarkand, Herat si alte cetati din Asia Centrala au fost puternice centre de invatatura crestina. Misionari din Afganistanul de azi au dus evanghelia pana in Tibet. Un episcop din Herat a participat la unul din concilile bisericesti. Azi a mai ramas doar motivul crucii regasit in elaboratele covoare persane. Cate fapte ale apostolilor au ramas nescrise in o mie de ani de crestinism oriental?

    • George, corect e sa spunem ca Orientul a fost centrul politic, religios, social etc al lumii vechi pt multa vreme. Prin urmare, si crestinismul a inflorit acolo. Cu exceptia Romei, Occidentul nu avea nici o metropola comparabila cu Antiohia, Constantinopolul sau Alexandria. Aprope toate conciliile au avut loc in Rasarii, iar teologii importanti au fost orientali. Centrul civilizatiei crestine se muta in Occident abia dupa cucerirea treaptata a Orientului de catre musulmani.

    • Mulțumesc amândurora de precizări. Păcat că nu prea am timp pe cât mi-aș dori, fiindcă aș cerceta puțin mai amănunțit istoria acestei zone.

      Alin, când scriu despre astfel de subiecte, aștept să văd observațiile tale. știindu-mă amator și pasibil de confuzii sau dezinformări. Mă încumet însă să postez pentru că îmi zic că poate prezintă interes și pentru alții și o să se apuce ei să studieze mai în detaliu.

  3. Reblogged this on Persona and commented:
    Un superb si atent studiat text al lui Teofil Stanciu – in nota serioasa cu care ne-a obisnuit, despre crestinii din Siria si despre crestinismul oriental in general.
    O lectura absolut obligatorie.

  4. […] https://drezina.wordpress.com/2013/09/15/crestinii-din-siria […]

  5. Reblogged this on Pro(-)scris.

  6. Nu pot sa verific informatii din minte. Fapt este, cel putin dupa informatiile date de Paul Veyne, ca inca inainte de Edictul de la Milano crestinii din Siria in particular, erau bural persecutatii in ciuda Edictului dat deja de Galeriu. De aceea Constantin revine cu asa zisul Edict de Milano.

    Deci s-a facut ceva pentru si in favoarea lor. Intrebarea mea este cum de ei nu si-au scris propria istorie. Se poate ca Jean Daniélou are capitole intregi despre biserica siriaca sau din Siria.

    Cit priveste traducerile din greaca informatia este absolut corecta dupa Guy Rachat care accentueaza pe faptul ca nu musulmanii au facut cunoscute scrieriile grecesti in Eurpa ci ca ele au fost deja traduse in siriaca.

    • Chestiunea asta cu ,,arabii care au readus Europei vechea cultura a antichitatii elene” ridica macar o singura intrebare: arabii de unde au obtinut textele cu pricina ? In Sahara sau in centrele de cultura deja existente pe teritoriul Imperiului Bizantin care incepea sa piarda teren ? Iar Imperiul Bizantin eu stiu ca avea crestinismul drept religie de stat.

      Eu cred ca e o mica tentativa de a mai ,,da un pic la gioale” Europei medievale care intamplator era si crestina. Adica un fel de ,,uite ce intuneric era prin Europa cand crestinismul se oficializase si era in plin avant !” adica, mai succint ,,Uite ce nociv a fost acesta pentru civilizatie !”.

      Dar ramane inrebarea: unde au luat contactul arabii pentru prima data cu cultura antichitatii grecesti ? Unde statusera acele surse de informare pe care le-au folosit arabii in primele lor secole de dominatie ?

      • Corectă observația, dacă ținem cont că, între oficializarea creștinismului și ascensiunea musulmană s-au scurs vreo trei secole de „întuneric”.

  7. As vrea sa cred ca Jaroslav Pelikan in istoria lui se ocupa si de istoria bisericii estice sau cel putin de raspindirea Crestinismului in primele secole. Nu am citit cartea lui, Trebuie sa remarc insa ca Marie Françoise Baslez in carticica ei „Comment notre monde est devenu chrétien” pune intr-adevar accentul pe raspindirea Crestinismului spre Roma, in Roma si rolul pe care l-a jucat apostolul Pavel. Oricum din secolul V deja Roma devine un centru important.

    • E adevărat, dar aceste istorii favorizează oarecum nedrept Roma și, pe urmă, reforma. E bine că mai vin și d-ăștia care să echilibreze oarecum balanța. Cum spunea un comentator, într-o vreme în care patriarhul Bagdadului avea cam tot atâția enoriași precum papa Romei (dacă nu chiar mai mulți), măcar din acest motiv „cantitativ” ar merita mai multă atenție creștinismul oriental. Eu abia îl descopăr, mărturisesc. Totuși, trebuie să-i fac dreptate lui Rămureanu, care menționează aceste biserici și le și prezintă puțin și didactic, încât se poate înțelege mai ușor ce zice el decât ce zic alții (precum cei citați de mine).

  8. Vreau sa mai adaug aici, pentru ca de fapt vroiam sa scriu un articol ca raspuns la acesta dar timpul nu imi permite sa o fac acum, este ca Jean François Colosimo spunea ca biserica Orientala este de fapt biserica pentru ca ea acolo a inceput. Sunt mai multi autori francezii care accorda spatiu bisericii din Est nu gasesc insa ca Crains este un istoric. Cartea lui mi se pare un produs alatorist mai degraba decit o lucrare istorica:

    • Dar acea lucrare a fost multă vreme cam tot ce aveau evanghelicii români pe această temă, scris de un autor agreat în cercurile teologice. E bine că alții nu procedează la fel. Îmi felicit editura la care lucrez pentru că a publicat (pe când încă nu eram eu pe acolo), cartea lui Hill. Nu-mi place mie întotdeauna de autor, dar măcar tratează la modul serios și ce era la est de Iordan🙂

  9. Stiti bine ca la un moment dat, si nu stiu daca asta s-a scmibat sau nu, se traducea ceea ce plateste sau cine plateste, consider cartea lui C un manual care nu poate servi nici macar la liceu.

    Cit despre „oficializare Chrestinismului” nu se poate vorbi decit de la Iustinian mai departe dar nu inainte. In anul 500 era deja papalitate la Roma sau o forma a ei.

    Vestul a rezistat mult mai bine invaziilor arabe, este aceasta o dovada a unei maturitatii a bisericii nu stiu. La botezul lui Clovis care are loc inainte de anul 500 erau deja 50 de dioceze in Franta cea mai puternica fiind cea de Lyon cu Irineu.

    Cit despre tot ce au adus arabii in Europa poate ca este bine de consultat Rémi Brague; expert in istoria medievala si cunoscator al limbii arabe. Am pe blogul Parnassienne Passagere o postare mai recenta dar nu foarte recenta cu el despre mondializare. In urma cu citeva luni el raspundea lui Luc Ferry si spunnea ca toata taravura cu ce au adus arabi in Europa; adica faptul ca acum li se atribuie prea multe este de-a dreptul ridicol/

    Pentru o istorie a bisericii sau partiuni din ea se poate consulta nu numai Daniélou dar si mai recent Pierre Maraval care a publicat anul aceste o carte despre Constantin. Sunt gata sa v-o trimit Teofil daca cititi franceza si o voi face cu placere. Oricum trebuie sa scriu un articol in raspuns la articolul d-vs.

  10. Revin desi timpul ma cere in alta parte doar sa atrag atentia ca a spune ca evanghelicii in Romania l-au avut doar pe Crains mi se pare injusta. Daca lumea evanghelica cu precadere in Romania dar nu numai, ramine la sine risca miopia. Nu exista, daca nu ma insel, nici un istoric al biserici printre evanghelici. Jaroslav Pelikan nu cred ca a fost evanghelici, daca nu cine cunoaste mai bine poate sa ma contrazica.

    Cit despre faptul ca Bagdadul avea mai multi enoriasi decit Roma, e de dovedit, sa nu uitam ca de pe vremea apostolului Pavel erau deja bisericii la Roma, ca Nero incendiaza Roma si da vine pe urmasii lui Christos, etc.

    • Eu știu despre J.N.D. Kelly, pe care l-am citit în facultate în limba engleză, în special pentru partea de creștinism antic. Mie îmi place mult Philip Schaff, tot ce am citit, dar nu știu exact ce hram teologic poartă.

  11. M-am uitat pe internet. Cartea lui Ramureanu m-ar interesa. Ramina pentru mine intrebarea. Daca Bagdatul avea mai multi enoriasii decit Roma, nu sunt competenta sa il contrazic, care este motivul pentru care Islamul se raspindeste repede in Orient, sa fie proximitatea geografica?

  12. […] Creștinii din Siria… […]

  13. Revin aici pentru ca am reusit sa adun citeva informatii cu privire la subiect, pe care le-am publicat pe blogul parnassienne passagere. M-am luat un pic de timp sa fac lucrul acesta pentru ca in articol si mai ales in comentarii sunt niste greseli si doream sa prezint reversul.

  14. Am numit parnassienne passagere.

  15. […] https://drezina.wordpress.com/2013/09/15/crestinii-din-siria […]

  16. Sunt cei mai vechi creștini din lume și NU sunt nici baptiști, nici penticostali, nici evanghelici de vreun alt fel, ci ortodocși. O venerează pe Fecioară, îi venerează pe sfinți și puși să aleagă între a se lepăda de Hristos și a-și pierde viața, aleg să-și piardă viața. Bărbații lor sunt crucificați sau li se taie capul, femeile lor sunt sclave sexuale la ISIS, dacă sunt luate captive. Nu știu ce ar alege dacă li s-ar cere să se lepede de Fecioară ca să-și salveze viața, dar încă nu li s-a cerut viața. Cei mai vechi creștini din lume sunt ortodocși. Food for thought.

    • ERATĂ: Nu știu ce ar alege dacă li s-ar cere să se lepede de Fecioară ca să-și salveze viața, dar încă nu li s-a cerut ASTA.


Spune-ți părerea

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Categorii

Skepsis

Audiatur et altera pars

JURNAℓ SCOȚIAN

parohie virtuală

Valeriu Nicolae

This WordPress.com site is the cat’s pajamas

,,Cultura e finalitatea tuturor societăților" (Eugen Lovinescu)

Horvath Liviu Blog

„DACĂ NU CITEȘTI CĂRȚI BUNE, VEI CITI CĂRȚI PROASTE.DACĂ NU CONTINUI SĂ GÂNDEȘTI RAȚIONAL, VEI GÂNDI IRAȚIONAL. DACĂ RESPINGI SATISFACȚIILE ESTETICE, VEI CĂDEA ÎN SATISFACȚII SENZUALE.” C.S.LEWIS

Prolegomene

(pre)feţe la diverse

Revista Creștină

Revistă de formare și informare - scrisă din perspectivă creștină

Daniel Bulzan

Poate nu merita sa fie citit, dar merita sa fie spus.

Gânduri despre știință și credință

Ce semnificatie are pentru mine știința secolului XXI

Pasarea Phoenix Remixed & co

© Alexandru Nădăban

Daniel Lucescu

"Nu sunt PERFECT.."

doarlitere

împrăștiind literele printre litere construim cuvinte

Persona

Personal blog of Danut Manastireanu

Alonewithothers's Blog

Smile, without a reason why. Love, as if you were a child.

Ciprian Terinte

veritas vos liberabit

The Institute of Middle East Studies

To bring about positive transformation in thinking and practice between Christians and Muslims in the Middle East and beyond

Daniel's Think Tank

Daniel Manastireanu's Blog

According to Sam

What underlines how we say things cannot itself be said

Reflecții creștine

Andrei Pătrîncă

%d blogeri au apreciat asta: