Critica bună

Dacă în urmă cu 4-5 ani te apucai să vorbești – în mod public – critic despre biserică, erai dojenit și îndemnat să încetezi „cârtirile” și să nu dai prilej celor „din lume” să vorbească de rău „lucrarea”. Această atitudine „pozitivă” datează însă de mulți ani, e o adevărată tradiție evanghelică, cu toate bunele și relele ei. Atitudinea critică a fost mai mereu privită cu rezervă, ba chiar cu asprime. Cei care voiau totuși să comenteze erau încet îndepărtați, trimiși către alte biserici/confesiuni sau pur și simplu stigmatizați și decredibilizați. Nu neapărat prin acțiuni de discreditare, ci printr-un fel de consens tacit al celor mulți.

Așa găsea cu cale organismul social al bisericii să se păzească de „tulburări”. Prefer să mă refer la organism social, fiindcă, altminteri, în prezent am avea o gravă problemă, pentru că criticismul s-a radicalizat și a început să capete credibilitate. Nu știu dacă această nouă atitudine își are originile în vreun plus de maturitate, în democratizarea mijloacelor de exprimare sau pur și simplu în infantilismul celor care deschid gura. O fi câte puțin din fiecare…

Evenimentele relativ recente – pe care chiar nu cred că mai are rost să le numesc sau recapitulez – au dezvăluit o calitate cu totul inedită a criticismului. Dintr-odată, comunitatea evanghelică a consimțit – indiferent de ce parte a baricadei se afla – că se justifică și merită să faci ceea ce până nu demult era apanajul „certăreților” sau al „cârcotașilor”. Critica poate fi bună! Nu doar atât, dar critica e necesară! Critica poate fi făcută „din dragoste” de orthodoxie, nu e obligatoriu să fii cu cazier eclesial ca să critici.Citește mai mult »

Reclame