A murit J.D. Salinger

Sursă: Wikipedia

Am găsit ieri pe facebook un link (postat de Mircea Pricăjan) către un articol din WSJ, care anunță că a murit J.D. Salinger. Presupun că unii nu știați nici că autorul mai trăiește. Nu-i vina voastră, zic eu. De veghe în lanul de secară pare veche… de când lumea. Și, tot de atunci, celebră și bine vândută. A stat ani de zile în topul vânzărilor la Polirom și, cu toate astea, n-am rămas cu niciun exemplar nevândut din cele ajunse în anticariat. Se estimează că, în lume, s-ar fi vândut peste 65 de milioane de exemplare.

E surprinzător că un american faimos a decis să fugă de faimă. Sau s-o pun altfel, ca să nu fiu răutăcios: un contemporan celebru cu un simț al intimității neobișnuit de dezvoltat. Au fost mai multe tentative de a-l scoate din bârlog, de a-l zgândări cumva, dar cam toate eșuate. Doar o fosta iubită a mai domolit curiozitatea publicului avid de informații despre „favoriții” lui. La fel și fiica lui Salinger, care s-a declarat – cum altfel după Freud? – traumatizată de comportamentul părintesc al tatălui ei. Rămâne de văzut dacă cele două au spus adevărul sau au spus ce se știa că se vinde…

O altă chestie interesantă, pe lângă această retragere din societate (care a survenit la scurtă vreme după succesul romanului care l-a făcut celebru), e că nu a primit premii. Nu știu dacă nu au apucat să i le ofere sau pur și simplu nu a fost considerat suficient de bun încât să fie premiat. Nici Pulitzer, nici National Book Award (aici chiar a fost finalist în ’52, potrivit informațiilor oficiale), nici Nobel. Nimic. Cu toate că unii sunt de părere că ar fi cel mai mare autor pe care l-a dat America postbelică.

Se pare însă că omul nu a stat degeaba în cei 50 de ani de recluziune, ci a scris. Dacă e să dăm crezare unui interviu de prin 1974 înseamnă că a scris pur și simplu de plăcere și pentru sine însuși. Mulți autori zic asta, dar iată unul care a fost foarte serios când a zis-o. Și a luptat să rămână astfel lucrurile, netulburate de intruși.

Oare ce o fi scris? Și din cauză că există această întrebare în tare multe minți, există și armate întregi de editori dispuse să facă orice ca să obțină exclusivitate. Doar îs vremuri de criză, nu le-ar strica un ban în plus nici lor.

Oricum, până acum s-a încercat cam tot ce s-a putut, dar nu a prea mers. O biografie a lui Salinger a fost oprită de la publicare printr-un proces intentat de autor. Ecranizările propuse au fost refuzate, cu o singură excepție catastrofală, se pare – și de unde și retincența autorului la alte posibile ecranizări. Un film despre viața lui (făcut de iranieni!?) n-a mai fost proiectat în America, după ce avocații lui Salinger au reușit să-l blocheze.

Ba un autor (îndrăzneț) a încercat și o continuare a romanului De veghe în lanul de secară. Nu știu de ce, dar mi se pare foarte stupid să te apuci să faci continuarea unei cărți scrise de altul. Ok, înțeleg asta ca procedură de marketing, dar altfel e ridicol. Poate ești mult mai prost decât ălalalt și atunci păcat de el sau poate ești mult mai deștept și atunci păcat de tine…

În urmă cu vreun an, am căutat pe google ceva informații despre Salinger și așa am ajuns să aflu despre un „sport” mai aparte: se pariază cine o să sucombe în anul care vine. Iar creatorul lui Holden era deja de ani buni în această listă. Stranie preocupare.

Există patru volume autorizate de către autorul însuși, toate disponibile și în limba română, la Editura Polirom: De veghe în lanul de secară (1951), Franny și Zooey (1961), Nouă povestiri (1953) și Dulgheri, înălțați grinda acoperișului și Seymour: o prezentare (1963).

Aș mai remarca, în final, că Jerome David Salinger – prenumele lui reflectă foarte bine moștenirea familială: tată evreu; mamă catolică – face parte dintr-o generație care a trăit experiența războiului. Criticii – există chiar și critici specializați, numiți salingerologi – remarcă faptul că abia Salinger postbelicul este cel demn de luat în seamă. Se pare că pe frontul european a suferit și o depresie de care n-ar fi reușit să scape cu totul restul vieții. O fi existând vreo legătură între suferință și arta autentică totuși?

Pentru degustători, iată și o poezie care, așa cum era de așteptat, poate fi catalogată ori drept patetică și sentimentală, ori deosebit de ironică (încât nici nu se mai observă ironia, ca să zicem așa). Semn clar că atunci când vine vorba de oameni extrem de talentați sau extrem de apreciați, criticii sunt și ei oameni și o dau din colț în colț tocmai unde ar trebui să fie categorici: la chestiile neîncadrabile.

Hide not thy tears on this last day

Coperta ediției Polirom

Your sorrow has no shame;

To march no more midst lines of gray;

No longer play the game.

Four years have passed in joyful ways — Wouldst stay those old times dear?

Then cherish now these fleeting days,

The few while you are here.

(Preluată din articolul din NYT despre moartea autorului)