De ce ne plac totuşi fundamentaliştii?

Un prim răspuns ar fi că ne plac de plicitseală. A noastră, nu a lor. Suntem blazaţi, trăim larvar, avem vieţi banale, pe când ei sunt vii, luptă pentru nişte idealuri (încă mai au idealuri!?). Au „vână” şi nu se lasă intimidaţi. Se răţoiesc la orice formă de autoritate oficial(izat)ă, sunt subversivi. Au un aer mai cool decât conformiştii care merg dimineaţa la serviciu şi vin după-masa istoviţi şi numai buni de trântit în fotoliul complementar televizorului.

În esenţă, cauzele pentru care luptă respectivii ne sunt cu atât mai indiferente cu cât sunt mai îndepărtate de noi. Fiindcă am învăţat să nu ne intereseze. Nu ne priveşte, fiecare cu crezul lui, cu oala lui, cu bombele lui, cu afuriseniile lui.

Un alt răspuns ar fi că ne plac deoarece ne reprezintă. Nu toţi pe fiecare dintre noi, ci selectiv. În esenţă, nu prea există om care să nu aibă vreo frustare, vreo nemulţumire. Măcar o babă de la parter care ne calcă pe nervi, dacă nu altceva. Un administrator hirsut şi hrăpăreţ.

Aşa că fiecare am avea o poliţă de plătit, cât de mică acolo… Există undeva pe lumea asta o ideologie, o categorie de oameni care ne zbârleşte coama pe spate şi fără de care am trăi – ni se pare – mai satisfăcuţi, mai relaxaţi. Poate că ne zgândăre homosexualii, poate că ne enervează ecologiştii, ateii, circarii, şoferii de taxi, secretarele, precupeţele, funcţionarii publici, politicienii şi câte şi mai câte.Citește mai mult »

Reclame