Excelenţă şi excentricitate

Nu e paradoxal că, cu cât ni se urlă mai abitir să ieşim din turmă, cu atât suntem tot mai identici unii cu alţii? Nu – răspund tot eu. Mai degrabă aş zice că-i grotesc, penibil şi trist. Deşi se pune mare accent în vremea noastră pe ce poate individul, pe cât de mare este forţa „unului” în raport cu „mulţii”, e aproape neverosimil de multă uniformitate. Și încă din cea mai banalizatoare, mai idiotizantă.

Pentru a ieşi din grămadă şi a fi remarcat, e nevoie ca un individ să exceleze prin ceva. Dar când spunem excelenţă, spunem automat valoare şi mai ales scară de valori. Avem de-a face cu măsurători. Nu dintre cele precise, ci dintre cele fundamentale. Ca să poţi remarca faptul că cineva excelează trebuie să ai o mulţime de indivizi care nu pot depăşi un anumit nivel şi, totodată, un etalon la care persoana respectivă se raportează.

Să zicem că cineva excelează în medicină. Asta înseamnă în mod implicit că ceilalţi medici nu sunt la nivelul lui, iar că el, în raport cu un etalon al performanţei medicale, se află foarte sus. Să zicem că pacienţii lui supravieţuiesc într-o proporţie nemaivăzută. Această scală unde se măsoară însă performanţa lui este virtual nelimitată, fiindcă mereu se poate să apară un medic mult mai bun şi care să depăşească rezultatele obţinute de anteriorul.

Există însă şi „materii” mai greu măsurabile: curajul, onestitatea, generozitatea, perseverenţa, dragostea şi altele. La fel, şi pentru ele, ar trebui să existe masa mediocrilor (să-i spunem) şi scala valorilor la care să se raporteze. Or această scală este imposibil de găsit azi, fiindcă valorile absolute precum adevăr, dreptate, bine, frumos au fost abolite. Ni se cere imperativ să le abolim, să le considerăm mofturi subiective şi netransmisibile.

Fiecare îşi gândeşte şi stabileşte propriul bine, propria dreptate, îşi defineşte propria libertate, propriul adevăr. Deci excelenţa – spiritul cavaleresc, cumpătarea, bunătatea, francheţea, eroismul – nu mai poate fi apreciată decât ca ex-centricitate. Adică măsurăm cu cât s-au îndepărtat de ceea ce face media, dar fără să ne mai raportăm la nişte axe verticale. E, în fapt, ca şi când ai încerca să înţelegi un cub deşi te situezi într-un univers bidimensional.Citește mai mult »

Reclame