Manos Hadjidakis – Rugăciunea acrobatului

Anunțuri

2009 – un an ironic

Se pare că anul 2009 ar fi fost declarat de către UE (iar dacă vine de acolo, musai că e lege pentru toţi): Anul European al Creativităţii şi Inovaţiei. N-am ştiut. Sigur m-ar fi făcut mai creator şi mai inventiv. Poate că „atrăgeam” şi nişte „fonduri europene”. Că se poartă.

Cu toate acestea, mi se pare că anul 2009 a fost în primul rând unul ironic. Aşa cum doar istoria ştie să fie. Cum să explici altfel că în acelaşi an au fost sărbătoriţi Calvin, părintele predestinării, şi Darwin, părintele evoluţionismului? Multe controverse au mai stârnit amândoi de-a lungul timpului.

Tot ironic mi se pare şi faptul că, în vreme ce baptiştii aniversau 400 de ani de existenţă, ortodocşii se ocupau de sărbătorirea Părinţilor Capadocieni (Sf. Vasile cel Mare, Sf. Grigorie de Nyssa, Sf. Grigorie de Nazianz). Ironia vine din faptul că fiecare îşi sărbătoreşte creştinismul lui, în colivia lui, ca şi când ceilalţi nu ar exista. Aici, trebuie să admit, ortodocşii sunt mai puţin ridicoli, fiindcă au o tradiţie mai îndelungată.

Mai departe. Tot 2009 a fost declarat Anul Wurmbrand, fiindcă se împlinesc 100 de ani de la naşterea marelui mărturisitor creştin. Din câte înţeleg eu, comemorarea lui Wurmbrand a atras creştini de diferite culori – lucru cât se poate de pozitiv. Aceşti creştini provin însă din tradiţii care se ignoră reciproc. Ironia e că Wurmbrand considera inadmisibilă dezbinarea între creştini. Pentru el, toate tradiţiile creştine erau în egală măsură legitime.Citește mai mult »

La Vitleem colo-n jos

O interpretare ca la carte, marca Madrigal.

Oaspete modern

îmi huruie capul de irozi și caiafe
ce-mi lasă pe limbă puroi și venin
se-nghesuie-n ochi Betleemul să-l afle
închid pleoapele și-i aud cum înjură
mă silesc să nu-i las să îmi iasă pe gură

să stau nu se poate să caut nu mă-ndur
în fiece urmă calc pe inima mea
calc pe sfinți pe icoane pe tot ce e pur
și-n tălpi mi se-mbibă păcatele toate
nu-i vreme de mas sub atâta noapte

îmi zic caută-i pe magi că ei aduc zorii
dar pustia din mine n-are loc de cărări
auzi nu-i totuna dacă merg cu cocorii
să-mi caut o țară cât un bob de muștar
și jur împrejur s-am cu cerul hotar

e prea multă noapte sunt singur pe uliți
mă duc să văd Pruncul n-aș vrea să-L mâhnesc
să merg să nu merg mă zbat ca-ntre suliți
mi-e dor să-i aud gânguritul preasfânt
dar irozi și caiafe mi se zbat sub veștmânt

pământul și cerul bocesc în tăcere
prin lume năuci hălăduim sfâșiați
cu suflete goale atârnând la vedere
cerșind în neștire să fim mângâiați

Cântec lui Moș Crăciun

Dă-i bice Moșule dă-i bice
Să fugi din lumea noastră rea
Ești fantezie și-i putea
Să te prefaci că ești ferice

În jocul minții reușim
Câte o farsă-așa ca tine
Iar apoi râdem mult și bine
Ca niște hoți de țintirim

Prin glodul poalei de senin
Nu-i rost de veseli zurgălăi
Ei de-am avea doar anii tăi…
Dar câți avem nici noi nu știm

Ci dă-i dă-i bice Moș trudit
Îl plângem noi pe Dumnezeu
Îi tare mic și ceru-i greu
Cum se revarsă-ntunecit

Nu mai e loc de Moș Crăciun
Că și poveștile-s pe ducă
Pe buza vremii se aburcă
Alt ev alți zei căutăm surghiun

Gift of Ages

Ficţiunea obligatorie (2)

Noi mințim

Noi vrem să fim relevanţi. Există mereu un mesaj pe care e musai să-l transmitem. De obicei, un mesaj critic. Sau un mesaj didactic.

Fie că trecem prin vreo pădure, fie că privim un apus de soare, zăpada de pe un vârf de munte sau delicateţea unei flori, la final, musai să avem o morală hiperspiritualizată. Nici nu mai ştim dacă ni-i firească, dacă ne vine din adâncul sufletului sau dacă ni s-a înfăşurat în jurul minţii precum fularul, într-un gest reflex, în jurul grumazului. E foarte greu să ne dăm seama şi care ne e adevăratul suflet.

Ne apasă lozincile, ne doboară povara reprezentativităţii. Avem obsesia ca lucrurile spuse să fie semnificative într-un sens religios explicit şi gălăgios proclamat. Viaţa ne este toată cufundată într-o atmosferă religioasă muncită, autoimpusă. Dacă plânge copilul, noi trebuie să tragem o învăţătură spirituală din asta. Sau măcar morală. Avem obsesia învăţămintelor facil obţinute, prin raţionamente superficiale şi rudimentare. Explicăm totul prin cauzalităţi liniare şi simpliste.

Noi suntem conştiinţa lumii. Nu ne putem abţine să n-o înfierăm periodic, să n-o biciuim – cu convingerea că facem întotdeauna o lucrare duhovnicească. Suntem urmaşii de drept şi de fapt ai apostolilor. Unicii valizi, singurii autentici. Ceilalţi… impostori cu prentenţii.

Ne trăim povara propriului creştinism. Cei mai mulţi dintre noi habar n-avem dacă ceea ce afirmăm există în străfundurile fiinţei noastre. Dar toţi ştim că ar trebui să existe. Toţi ştim ce se aşteaptă de la noi. Aşa că vorbim după standard, chiar dacă acesta ne e total necunoscut ca experienţă de viaţă, ca realizare. Vorbim ca şi când l-am fi îndeplinit, ca şi cum am şti fără dubiu în ce constă.Citește mai mult »

Colind

Alba-neagra

alba-neagra pe ghicite
lerui ler
vindem vieți nefericite
lerui ler
din butelca de tărie
lerui ler
scoatem zaț de veselie
lerui ler

Dumnezeul nemuririi
lerui ler
stă-n cotețul omenirii
lerui ler
cuvioși și încruntați
lerui ler
nu știm n-am fost informați
lerui ler

îngerii s-adună-n grindă
lerui ler
și dansează și colindă
lerui ler
ieslea brațele-și deschide
lerui ler
Dumnezeu în om S-aprinde
lerui lerCitește mai mult »

„Bunicuța” bate toba

După 20 de ani, Iliescu o ţine tot pe-a lui. Că a fost revoltă populară. Că el, absolut întâmplător, se afla tocmai la locul potrivit (proabil ieșise – trimis de tanti Nina – să stea la coadă la ciolane de porc și-a dat revolta peste el). Că mulţimea l-a dorit. Asta chiar e tare, fiindcă mult mai celebri erau Caramitru, Dinescu, Doinea Cornea, Dan Deşliu sau chiar colegii din aparatul central al CC: Al. Bârlădeanu, Silviu Brucan, Corneliu Mănescu, Gh. Apostol. O logică elementară te obligă să ridici următoarea întrebare: cum putea fi dorit din moment ce nici măcar nu era cunoscut?

Oricum, atitudinea lui Iliescu e fie justă, fie cea mai longevivă minciună ai anilor postcomunismului în România. Altă variantă nu există. Iar în aceste condiţii, fostul preşedinte al ţării (singurul cu 3 mandate după Ceauşescu!) este fie un erou – cum doreşte dumnealui –, fie un escroc al istoriei. Informaţiile care se acumulează din diverse surse conduc mai degrabă către această a doua variantă.

E limpede că „bunicuţa” nu are cum să renunţe la minciuna de care se ţine de la bun început. Ar trebui să se renege pe sine, să-şi pună singur cătuşe şi să se prezinte la televizor cerându-şi scuze oamenilor pe care i-a minţit, apoi să ceară să stea în arest, oferind totodată indiciile şi verigile lipsă anchetatorilor care să-i întocmească dosarul.

În interviul pe care l-a acordat lui John Simpson de la BBC, Iliescu vorbeşte despre confuzia teribilă existentă în zilele lui decembrie 1989. Era atât de mare confuzia, zice el, încât oamenii se împuşcau unii pe alţii (!?). Poate n-am fost foarte atent până acum, dar cu siguranţă nu-mi amintesc să mai fi fost avansată această explicaţie. Ideea cu teroriştii s-ar părea că s-a născut din acea zăpăceală generalizată. Cel puţin asta sugerează şeful FSN-ului de atunci.Citește mai mult »

Convertirea lui Don Quijote

În mintea mea, celebrul cavaler de la Mancha se asociază cu idealismul, cu puterea de a crede în ceva ce contrazice realitatea sau o transcende. Don Quijote nu e – după cum înţeleg eu – un ins care ia viaţa în piept, descurcăreţ, abil, ci un vizionar, un profet chiar. Cu siguranţă, prin gesturile lui, personajul se acoperă de ridicol. Poate fi socotit un vânător de himere, unul care se uită după „cai verzi pe pereţi”. Însă rămâne inextricabil asociat cu aventura, cu credinţa într-un ideal, cu perseverenţa în preocupări supramundane. E obsedat de lucrurile care (încă) nu se văd.

O replică modernă a lui Don Quijote este prinţul Mîşkin, chinuitul personaj dostoievskian. El crede în bine, în adevăr, în frumuseţe, în iubire. Nu concepe ca cineva să poată prefera răul binelui. Să prefere minciuna adevărului. E tot din altă lume, din alte sfere. Lipsit de vanităţi, asemeni vameşului din Scripturi, el are puterea să vadă latura bună şi în ceilalţi. Poate fi acuzat de falsificare a realităţii în ultimă instanţă, fiindcă nu e analist obiectiv şi sceptic al faptelor.

Am început în felul acesta pentru că, în general, intelectualii sunt asociaţi cu vocaţia donquijotescă. Ei „administrează” idealuri, văd idei, ca să-l cităm pe Camil Petrescu. Tocmai de aici vine şi principala problemă: adesea nu mai văd oameni şi realităţi concrete, ci numai idei. Aşa au făcut cei care au aderat la ideile comuniste, de pildă. Erau dispuşi să treacă sub tăcere crime de dragul ideilor în care credeau.

România însă pare însă un nefericit contraexemplu, în această perioadă. Intelectualii s-au împărţit în două tabere: pro şi contra Băsescu (?!). Dacă ar fi un fel de Napoleon la mijloc, poate că aş înţelege, fiindcă marele conducător francez a stârnit valuri de admiraţie care ajung până în zilele noastre, s-a constituit ca ideal pentru mulţi. Dar nu avem un Napoleon, ci un Traian Băsescu.Citește mai mult »

Chris Rea – Driving Home for Christmas

O piesă tristă. Citadină. Capitalistă, în sensul rău (nu sunt socialist!). Îmi amintește de Moartea unui comis-voiajor. Omul vine acasă după ce a muncit 24×7, cum se zice, timp de un an, o viață, cine știe.

O piesă despre alienare. Despre nimicul care cotropește oamenii. Dacă n-ar fi chestia asta cu automobilul, cred că s-ar fi potrivit și cu spleenul secolului XIX.

Vocea lui Chris Rea se potrivește cu melodia și cu ideea ei.

Bocetul lui Geoană

Verdictul Curţii Constituţionale consfinţeşte victoria lui Traian Băsescu. Frauda n-a putut fi dovedită, ba dimpotrivă, PSD-ul a obţinut confirmarea că voturile valabile socotite nule erau în majoritate tot ale lui Băsescu.

Geoană şi-a recunoscut formal înfrângerea, dar continuă demersurile contestatare. Semn că nu este de acord cu decizia CCR. Căi de atac nu ştiu să mai existe, dar lupta se mută în alte arene, the show must go on!

Acuzele aduse de PSD se leagă de următoarele chestiuni: (1) mită electorală, (2) voturi fictive, (3) voturile pe liste speciale şi (4) voturile românilor din străinătate. Să le luăm niţel pe rând.

Mita electorală şi voturile fictive sunt teme recurente în repertoriul de jale al fiecărui învins de la fiecare scrutin românesc post-decembrist. Mita electorală este invenţia indubitabilă a FSN-FDSN-PDSR-PSD. Acesta este pedigriul politic al năravului incriminat. Oricine ar încerca să conteste acest fapt este fie naiv (extrem de naiv), fie ipocrit. În timp, desigur, deprinderea a făcut adepţi şi a devenit îndeletnicire transpartinică (la fel ca toate practicile necurate). Fantomele, de altă parte, au votat şi la alte alegeri, nu e o premieră. Cert este că n-au fost niciodată surprinse asupra faptului.

Listele speciale măsluite nu sunt deloc invenţia PDL. Oricât de mult ar vrea fanii lui Geoană să le bage măgăreaţa pe gât, nu se poate, nu încape. Există două chestiuni distincte aici. Mai întâi, să incriminezi la grămadă 780.000 de oameni care s-au ostenit să stea să voteze pe liste speciale este o dovadă de mârlănie.Citește mai mult »

Climategate sau: s-a dat un Premiu Nobel pe degeaba?

Dându-mă eu pe infinitul (cum îl socotesc unii) internet la ceas de noapte, iaca peste ce dau: Dragoș Paul Aligică publică în Revista 22 un articol despre Climategate. E vorba de un scandal ce se leagă de una dintre temele favorite ale militanților „verzi”: încălzirea globală. Pe scurt, un hacker rămas în negura conexiunilor a reușit să „spargă” serverul de la unul dintre centrele de referință care furnizează lumii întregi date așa-zis științifice prin care se confirmă că temperatura globală e în creștere, că oamenii sunt vinovați pentru asta fiindcă poluează și – zic unii – apocalipsa ne paște. O să murim cu toții rotisați.

Ceea ce a scos de acolo respectivul hacker este de-a dreptul uluitor. Nu numai că îngălzirea globală e o păcăleală, dar chiar se înregistrează o scădere a temperaturii. Mai mult, „savanții” au măsluit voluntar informații, ca să se potrivească în teoriile lor. Pentru ca oricine să poată vedea despre ce e vorba, omul care a descoperit tărășenia a făcut publică informația pe internet.

Două chestii mi-am venit în minte cu această ocazie. Prima e aceea că Al Gore, marele democrat care tot a vrut, dar n-a mai ajuns președinte, a luat un Premiu Nobel pentru Pace cu treaba asta despre mediu. Iar teoria despre încălzirea globală făcea parte din arsenalul lui. Iată cum argumenta juriul alegerea:

for their efforts to build up and disseminate greater knowledge about man-made climate change, and to lay the foundations for the measures that are needed to counteract such change

Măi să fie… O fi luat cam pe degeaba premiul ăla? Oare știa că lucrează și cu date măsluite?Citește mai mult »

Pe care le-am băut

Încerc să-mi imaginez re-numărătoarea ordonată de către Curtea Constituţională. Și nu îmi vin în minte decât tot felul de bazaconii. De pildă, Pristanda cu steagurile. Sau Mălăele când şi-a calculot… calculit… socotit sticlele. Pe care le-a băut.

Cam aceleaşi şanse le au şi judecătorii de la CCR să descopere „frauda”.Citește mai mult »

Votul între deşteptăciune şi moralitate

Tot mai des în ultimele zile dinaintea votului şi, aproape surprinzător, în cele de după, s-a acreditat ideea – de către ambele tabere de beligeranţi – că votul ar fi o chestie de inteligenţă. Ca să vezi! Şi eu care credeam că e chestie de coordonare locomotorie.

Ni se sugerează discret, dar insistent, că, dacă te duce „bila”, nu poţi vota cu Geoană/Băsescu. Un om cu IQ decent n-are cum vota un criptocomunist, pui de iliescu, paiaţă, marionetă etc. Un individ mobilat intelectual nu are cum vota un marinar vulgar, un scandalagiu, un intolerant ș.a.m.d.

Pute ţara de deştepţi înseamnă. Fiindcă jumătate nu l-au votat pe Geoană, jumătate nu l-au votat pe Băsescu. De unde se vede că în sfârşit inteligenţa a înmugurit şi ne-a ţâşnit prin ţeastă. Suntem atât de isteţi încât am ajuns la echilibru desăvârşit. Urmează să ne înălţăm în nirvana, ca să dobândim şi calmul perfect.

Enervant e că oameni realmente inteligenţi se dedau la observaţii şi discursuri care fac din vot o chestie de IQ. Dacă aşa ar sta lucrurile, atunci nu mai discutăm despre democraţie, ci despre noocraţie. De care mă rog să ne ferească Dumnezeu. Ce v-aţi face cu un nou Sartre mare vătaf? Intelectualii, părerea mea, sunt mult mai pricepuţi la critică decât la conduceri politice.Citește mai mult »