Șoareci și oameni

Un roman scurt, apăsător, chinuitor chiar, al lui John Steinbeck (laureat Nobel în 1962).

O prietenie solidă, deși puțin bizară, între George și Lennie, cel din urmă un vlăjgan extrem de puternic, dar retardat.

Un cuplu înfățișat cu multă duioșie, cu toată bogăția de umanitate care se dezvăluie – în chip surprinzător – între doi zilieri care se mută de la o fermă la alta, ca să caute de lucru. Din păcate, Lennie reușește – fără voia lui – să intre mereu în „bocluc”, astfel că sunt nevoiți de fiecare dată să-și ia tălpășița și s-o șteargă spre următoarea destinație.

Lennie înțelege foarte greu orice i se spune, ține minte cu mari eforturi. Știe însă bine un lucru: se poate încrede în George. George nu-l părăsește niciodată, nu-l bate niciodată, nu-l alungă. Din când în când îl dojenește și îi reproșează, dar aceste muștruluieli sunt ca un cântec necesar pentru urechile lui Lennie. Îmi amintește de Zahar, argatul lui Oblomov, care nu înțelege mai nimic din ocările stăpânului, dar resimte o mare tristețe când le aude. Tot așa și Lennie, consimte să fie mustrat, fiindcă știe că merită când „face rău”.

Povestea începe cu fuga celor doi prieteni nenorociți de la cel mai recent loc de muncă, unde Lennie fusese acuzat că ar fi vrut să violeze o fată. Nici vorbă însă! George știe prea bine că Lennie face rău, dar niciodată din răutate, ci mai degrabă de spaimă, fiindcă, dacă se sperie, nu se mai poate controla. Îl mai beștelește, îl învață ce să spună și ce să nu spună. Cum să se poarte și cum să evite „boclucul”.

Publicitate

Drepturile homosexualilor și temeiul lor

În ultima vreme am avut de-a face – fiindcă am îndrăznit să comentez la nişte articole pe voxpublica – cu mai multe tipuri de argumente promovate de susţinătorii homosexualilor. Atitudinile binevoitoare faţă de cei cu altă „orientare” sexuală decât majoritatea oscilau între indiferenţa voios-tâmpă (travestită în atitudine iubitoare de oameni) şi argumentarea „ştiinţifică” a legitimităţii pretenţiilor ridicate de homosexuali. Cum s-au adunat nişte gânduri, mi-am zis că poate n-ar fi rău să încerc puţină ordine.

Mă interesează în primul rând cei care susţin că „ştiinţa” a demonstrat că homosexualii au moştenit genetic o predispoziţie care le condiţionează orientarea sexuală. Aici am trei obiecţii. 1. Ştiinţa nu şi-a spus încă ultimul cuvânt în acest domeniu. 2. Ştiinţa s-a pus nu o dată în slujba ideologiilor în vogă (vezi cazul oribil al nazismului). Ce garanţii există că nu avem o situaţie similară? Ideologiile dictează de ani buni în ştiinţă – a se vedea, de pildă, subiectul încălzirii globale, recent demascat ca farsă de proporţii. 3. Ştiinţa doar explică, nu legitimează.

Să pornim însă de la termenul orientare. Acesta este o găselniţă de dată recentă a ideologilor LGBT. Tot aceeaşi „mărie” se numea cu vreo două decenii în urmă opţiune sexuală. Însă „pălăria” cea nouă e foarte utilă atunci când ai nevoie să vorbeşti despre identitate sexuală. Căci cine mai îndrăzneşte astăzi să conteste identităţi? (Unii sunt dispuşi să legitimeze chiar şi crimele ritualice ale nu-ştiu-cărui trib, doar pentru a nu-i altera identitatea.) Aşa că succesul este asigurat la adăpostul „ştiinţei”.

Hai să n-o lăsăm însă pe biata „ştiinţă” să scape aşa uşor. Ce poate să demonstreze ea în ultimă instanţă, dacă o despuiem de toate împopoţonările terminologice? Păi, cel mult ar putea dovedi dincolo de orice îndoială că există o genă sau o informaţie în structura ADN-ului nostru care ne condiţionează sexualitatea. Că suntem, aşadar, predestinaţi pentru a deveni gay sau hetero.

Aceeaşi ştiinţă însă a studiat sub acest raport şi alte comportamente umane pentru care se poate stabili o predispoziţie genetică: dependenţele de orice fel, înclinaţiile către anumite habitudini deviante. Dar dovezile sunt încă în curs de acumulare, nefiind zrobitoare. Şi chiar dacă ar fi…

Revenim. Argumentul merge cam aşa: dacă genetica spune că sunt gay, eu am dreptul să mă manifest ca atare. Iar cei care se opun sunt inumani, fiindcă îmi refuză un drept biologic. E interesant cum biologia şi-a extins domeniul de autoritate şi poate conferi drepturi.

Români vs. țigani/rromi

E la modă, văd, să vorbeşti despre ţigani. Sau despre rromi. Cum vrei să le spui. Dacă le spunem ţigani, sare pe noi ăla… aşa-zisul consiliu al combaterii discrimimării (care e mai degrabă al discrimimării pozitive, dar asta-i altă măgărie); dacă le spunem rromi, sare pe noi etnia în cauză. Cum adică îi jignim noi cu nume de tărie?

În fine, ştim acum despre cine este vorba. Aşa că putem purcede la discriminare. De fapt, noi nu-i discriminăm. Atâta doar că nu ne plac. Nici ca vecini, nici ca colegi de muncă, nici ca conlocuitori. În rest, n-avem probleme cu ei.

Sunt mizerabili, sunt hoţi, sunt ciorditori, sunt şmecheri. Mare prăpăd pe unde trec ei. Nici poliţia nu îndrăzneşte să le tulbure nelinştea existenţială. Nu le poate stopa „transhumanţa”. În castelele lor nimeni nu pătrunde, iar dacă intră nepoftit, iese numai pe targă.

Curios însă că ne place muzica lor. Maneaua ne-a câştigat definitiv, iar interpreţii ei cei mai versaţi sunt rromi/ţigani. Ce-i mai mişto e că tocmai fanii înrăiţi ai manelelor se dovedesc, de regulă, cetăţenii cei mai intoleranţi. „Fanii” lui Bach şi Mozart sunt mai reţinuţi. Chiar dacă au seminţe de discriminare în răzoarele emisferelor cerebrale, nu le lasă să crească în voie. Se autoeducă, depun eforturi să devină mai „civilizaţi”. Ăialalţi se arată făţiş, fără jenă, în numele unei tâmpe sincerităţi generaţioniste.

E totuşi greu să nu-i priveşti altfel pe concetăţenii rromi dat fiind faptul că tocmai ei ridică bariere. Sunt câţiva mai cooeranţi care ies în faţă, activiştii de faţadă, dar pe care ţiganii înşişi nu prea dau doi bani dacă nu le aduc nişte beneficii vizibile. Cei mai mulţi se sustrag însă oricăror forme de organizare, îşi clamează libertatea şi capacitatea de a scăpa mereu basma curată, în ciuda legii, în marginea ei, în dispreţul ei. Deci nu sunt chiar atât de condamnat cei ce îi privesc mai circumspect.

± Ponta

După alegerea noului președinte al PSD, am încercat să văd ce oi fi înțeles eu din toată povestea. Pe care, recunosc, nu am urmărit-o foarte atent, fiindcă e la fel de murdară ca orice altă luptă politică și m-am cam săturat să mi se spună, cu nerușinare, că mă „privește” și că mă „interesează” cum se mâzgălesc ei cu… scaunele partinice.

Victoria lui Victor Ponta oricum trebuia să survină la un moment dat. Chiar contează extrem de puțin dacă a fost acum sau urma să fie peste vreo alți 4-5 ani. Poate că, estimez eu, era ceva mai bine dacă mai stătea omul în umbra altora; era util pentru caracterul său (mă scuzați că mai îndrăznesc să atribui așa ceva unui politician). Acum că a ieșit în prim-plan, nu mai e nimic de făcut decât de urmărit spectacolul.

Din câte am văzut până acum, Ponta e dintre „tinerii” politicieni care fac exact ce au văzut la ceilalți, mai versați. E agresiv în limbaj, șmecher în replici, vocal și populist, viclean, tendențios, ranchiunos, poate fi extrem de nesimțit, nu-și asumă erorile, ci le camuflează penibil. E convins că poporul e prost și că trebuie prostit. Are, altfel spus, tot ce îi trebuie pentru a se impune. În plus, nu e nici agramat, nici chefliu ca alții.

Nu cred în ruptul capului că acest nou „lider” va reprezenta o „alternativă”. Nu cred că va reforma ceva, dar s-ar putea să se prefacă și chiar cu mai mult succes decât predecesorii lui „reformiști”: Năstase și Geoană.

În esență, pentru societatea românească, pentru viitorul țării, alegerea lui Ponta este o nimica toată. Nici dacă ar fi De Gaulle însuși sau Churchill nu cred că ar avea prea mari șanse. S-a distrus mult prea profund tot ce se putea distruge, ca acum unul, oricât de răsărit, să aibă vreo șansă să revigoreze și să restaureze ceva.

Eul birocratic

Te naști. Bine faci, dar nu e de ajuns. Ca să fii recunoscut ca născut de către societate, îți mai trebuie și altceva. De ce ar trebui societatea să te recunoască? Păi… să nu anticipăm. Deocamdată să o luăm de bună (pe societate).

Deci, ca să fii recunoscut ca viu și să fii numărat nu e suficient că te-ai născut. Nu e suficientă nici mărturia tatălui și a mamei. Pot să vină toate neamurile, preotul paroh, primarele și cu toată suita de vecini. Vor fi doar niște pledoarii interesante pentru urechea unui curios. Însă tu ai nevoie de un document, ca să intri în rândul oamenilor cuantificabili.

Degeaba ești geniu, degeaba cânți la pian pe când încă n-ai renunțat la scutec sau faci matematici superioare la 7 ani. Degeaba cugeți. Dacă nu figurezi în catastif se poate spune că nu exiști. Prezența ta în carne și oase nu e un argument social și birocratic suficient. Ba chiar e un factor perturbator, fiindcă devii neîncadrabil.

După ce împlinești cei 14 ani regulamentari, te recomanzi cu buletinul. Aici ai deja și poză, și semnătură, pe lângă CNP și serie. Toate alea sunt mai convingătoare decât tine în persoană.

– Am venit să… îndrăznești tu.

– Să ce? îți răspunde burzuluită vocea ghișeului.

– Uitați aici, buletinul meu, adaugi sfios.

– Eeee, așa da, de ce n-ai spus de la început? se îmbunează puțin ghișeul și te privește altfel.

După ce ajungi major devii, dacă vrei, șofer. Tot așa, cu dublul tău birocratic în buzunar. Dacă ți se suspendă dublul, nu mai ai voie să conduci. Asta nu înseamnă că tu ai uitat, însă nu mai contează. Permisul de conducere te validează și invalidează ca șofer. Nu discut aici justețea măsurilor disciplinare, ci mijloacele prin care ele capătă concretețe.

Paul Negruț + Vasile Blaga + penticostali din Atlanta

Alin Fumurescu zice că Vasile Blaga ar fi dat o raită pe la penticostalii din America, braț la braț cu… pastorul Paul Negruț. Știrea mi s-a părut mai degrabă haoiasă. Dar se pare că oarece sâmbure de adevăr are. Vedeți aici ce zice site-ul bisericii. Ca nu cumva să dispară informația, i-am făcut și un print screen.

Rămâne de văzut dacă burzuluiala ortodocșilor este justificată sau ba. Comentariul d-lui Fumurescu e un pic tendențios și pentru a repune informația în drepturile ei trebuie precizat (cu oarecare jenă, veți vedea de ce dacă intrați) că site-ul respectivei biserici are și o variantă în limba română. La cât de incoerent arată traducerea pare făcută în cel mai bun caz cu google translate. Într-un clip în care vorbește pastorul, acesta se adresează tot în românește. În biserică însă e chiar greu de verificat cum vorbesc respectivii.

De la ridiculizarea cizmarului la vanghelion şi becaliadă

Ceauşescu avea 4 clase. Și alea abia târâte. Era cizmar de profesie. Mai bine şi-ar fi păstrat-o ca pe o „brăţară de aur”. Mult ne-am mai distrat noi, copiii, când am aflat ce analfabet fusese în fruntea ţării. Cei mai mari erau revoltaţi, sideraţi, scârbiţi. Cum, dom’le, un cizmar şi-a bătut joc atâta vreme de milioane de oameni? Chiar analfabetul ăsta? De parcă era mai de calitate bătaia de joc dacă ar fi fost executată de un doctor docent…

Era ştiut de către orice om cinstit şi lucid că promovarea non-valorilor e un procedeu comunist, fiindcă nulităţile erau uşor de controlat. Un ceapist prost grămadă făcea exact ce i se „prelucra” de la partid, pentru că el nu pricepea deloc ce i se cere, aşa că se străduia să ţină minte detaliile, să respecte instrucţiunile precise. Executant de mare scrupulozitate.

Dacă acest prost mai era şi un pic violent din fire sau răzbunător, avea toate şansele să urce în ierarhie şi să se cocoţeze într-un post de fruntaş judeţean, de unde să comande altora – de obicei mult mai dezgheţaţi decât el – ce să facă. Până şi aparatnicii comunişti considerau imorale asemenea situaţii. Chiar şi ei între ei îşi purtau sâmbetele din astfel de pricini.

În fine, ideea e că societatea admitea implicit şi explicit că pentru a accede la o poziţie de influenţă şi de putere, la o funcţie publică trebuie să ai oarece grăunţe funcţionale în cap, să fii şi cu oleacă de şcoală. Oamenii aşteptau de la cei care îi conduceau să fie şi mobilaţi intelectual cât de cât. Chiar dacă ei înşişi dispreţuiau oamenii „cu mapa”, tot ei doreau ca şeful, cu cât era mai sus, să aibă facultate, să prezinte garanţii că merită locul ocupat.

Toată lumea ştia că nu e uşor să faci o şcoală. Ca să intri, treceai printr-un examen dificil. Iar până să termini mai aveai de tras serios. Printre absolvenţi se mai rătăcea şi căte-un netot, însă era cu atât mai celebru şi mai dispreţuit cu cât se ştia că reprezintă una dintre excepţiile tolerabile. Intra în marja de eroare.

Efecte adverse ale Valentine’s Day

Excesul de dulcegării poate avea consecinţe imprevizibile. Violenţa sentimentului poate cauza urmări de neşters în memoria afectivă.

Prea puţină inimă pentru atâta Cupidon

"Cuceritorul" tehnologic

Români vs. unguri

Tot ne străduim să dovedim ce tare-i neuronu’ strămoșesc, ce bicepși am moștenit din deprinderile belicoase ale lui Decebal și Traian. Mai sunt destui încă cei care se extaziază în fața învățământului românesc, care-i mai beton decât al oricărei țări occidentale. Păi, noi avem cultură generală, șmechere. Noi știm cine-a fost ă… ăla… cum îi zice… ăla care ține mâna la pept și are un… ceva de mareșal în rucsac. Mă rog, știți voi.

Când comparația se face însă cu vecinii, jubilăm. Pe ăștia-i dovedim înainte să se dezmeticească. Cum, dom’le, nu suntem noi mai tari ca ungurii? Cum să nu fim? În primul rând, că suntem mai mulți și avem țară mai mare, sâc! Apoi, suntem mai vechi. Apoi îi avem pe Ștefan cel Mare și pe Mihai Viteazul. Care dacă le-ar da un paloș sau o bardă… meghal.

Unde mai pui că noi avem și ieșire la mare. Avem relief variat, bogății în subsol, am fost „grânarul Europei”, avem petrol cât China. Suntem super-mișto. Pe când ei…

Dar în primul rând suntem mai deștepți decât ungurii. Așa cum suntem mai deștepți decât majoritatea neamurilor ce aglomerează scoarța terestră. Mai rar așa inventivitate, perspicacitate, creativitate. Geniul carpatin – la fel ca cerbu’ și ursu’ – nu prea iese însă în față. E mai timid. Poate trece chiar neobservat. E un geniu discret.

Mânat de aceste imbolduri comparatiste, am aruncat un ochi (unu’ singur) pe o statistică simplă: laureații premiilor Nobel. M-am uitat câți sunt români și câți sunt unguri. Iată rezultatul.

Matematică simplă: ei au câte unul pentru fiecare deceniu, iar noi câte unul pentru fiecare… jumătate de veac.

Kaboom

Via Turnofftheglory.

Neșansa manipulatului

Am primit de la diverşi oameni mesaje cu instrucţiuni cât se poate de specifice vizavi de ceea ce e de făcut în cazul gripei porcine. Toate, fără excepţie, avertizau că vaccinul e o mare făcătură medicală, socială, financiară etc. Însă dezvăluirile veneau pe diverse filiere şi scoteau în evidenţă diferite componente letale ale serului. Un singur element comun există: toate mă avertizau că spectrul morţii îmi va fi mult mai aproape de cutez să mă vaccinez.

Presa oficială însă era foarte fermă în recomandarea vaccinului ca fiind singurul mijloc sigur de protecţie. Şi nu mă refer acum la campaniile plătite de ministerul sănătăţii pentru informarea publicului. Ci la informaţiile din buletinele de ştiri, la părerile invitaţilor. Concluziile aproape unanime erau că vaccinul e bun, fără efecte secundare semnificative, necesar şi suficient.

Una dintre trăsăturile care m-a izbit la ambele tabere a fost consensul: de o parte presa întreagă susţinând cu tărie – fără excepţii – vaccinul şi campania, de altă parte „sursele” oculte care înfăţişau adevărul adevărat, bazat pe informaţiile care, chipurile, s-au scurs din laboratoarele giganţilor farmaceutici.

Fă-ţi o părere din asta! În faţă vine o somitate a Institutului Cantacuzino şi se vaccinează. Apoi alţii îi ţin hangul, alţi specialişti îi confirmă spusele. Dar din dosul lor deja se ivesc subversivii. Care nici nu prea au acces la tribuna presei, ci se manifestă pe bloguri, pe reţele sociale etc. Ei reprezintă alternativa.

E doar una dintre numeroasele probleme în care, ca individ, trebuie să iei o decizie pentru care poţi, teoretic, să plăteşti ulterior cu viaţa. Fie că refuzi vaccinul şi faci o gripă „cu complicaţii”, fie că accepţi vaccinul şi mori de… reacţii adverse.

8 păcate capitale ale omenirii

Pe urmele vechilor călugări anahoreţi din Orientul Antic – ce identificaseră opt gânduri ale răutăţii din care decurg toate celelalte vicii individuale – Konrad Lorenz întocmeşte o listă cu ceea ce consideră a fi metehnele sociale care ar putea „să ducă la dispariţia nu numai a culturii noastre contemporane, ci şi a omenirii ca specie” (pag. 113).

E o cărţulie subţire, puţin peste 100 de pagini, însă timpul stă mărturie pentru valoarea profetică a ideilor conţinute (a fost publicată iniţial în 1973). Au trecut de la publicarea ei în germană mai bine de trei decenii, ani care n-au făcut decât să confirme în mare parte temerile şi avertismentele autorului. Se pare că ieremiada sa ori îndemnul „spre pocăinţă şi schimbare adresat întregii omeniri” (pag. 5) nu a fost luat în seamă.

Nouă, celor din Europa de Est, încă ne-ar mai putea folosi acest text, fiindcă „epidemiile spirituale ale contemporaneităţii au obiceiul ca, venind din America, să apară în Europa cu oarecare întârziere” (pag. 6). Iar noi abia acum ajungem să cunoaştem unele dintre deprinderile culturale care în Occident sunt normative. Din păcate însă, predispoziţia către imitarea necritică pe care o manifestăm ca naţie, face ca acest mic avantaj să fie repede anihilat.

În diagnosticarea societăţii, Lorenz recurge la etologie, ştiinţa care se ocupă în egală măsură cu cercetarea comportamentului uman şi animal – între care stabileşte diverse similarităţi. Comportamentul este considerat ca fiind funcţia unui sistem al cărui aspect actual este determinat de întreaga devenire a omului în contextul său cultural şi istoric. Ca în orice alt sistem, elementele componente şi subsistemele sunt în interdependenţă, influenţându-se reciproc. Orice anomalie cere însă un mecanism de reglare. Iar anomaliile şi procesele de „feedback negativ” care reglează sistemul răspunzător de comportamentul uman reprezintă tocmai proecuparea acestei cărţi.

Cel dintâi păcat – din care se trag apoi şi celelalte – al omenirii este suprapopularea. Aglomeraţiile urbane solicită la maxim capacitatea omului de a stabili contacte sociale. Consecinţa e că se ajunge la o indiferenţă din ce în ce mai accentuată, fiindcă „nu suntem structural capabili să-i iubim pe toţi oamenii”. Astfel individul duce o existenţă tensionată, încercând să se protejeze de excesul social la care este supus. Se ajunge în final ca preocuparea de căpătâi să fie neimplicarea emoţională în relaţii.

În căutarea demnității pierdute (2)

Prima ieșire în public a grupului de politicieni

Recent a avut loc deja și prima conferință de presă a grupului de politicieni despre care vă povesteam ieri. Știu asta pentru că am fost de față și vă pot relata ce s-a întâmplat.

S-au adunat într-o sală dintre sutele sau miile pe are le are Casa Poporului. Am observat mișcarea de acolo și, cu toate că eram într-un tur al clădirii (cu ghid și tot tacâmul), m-am „pierdut” de ai mei și m-am amestecat printre cameramani și reporteri ca să asist la acest eveniment.

Era vânzoleală mare, ca înainte de orice conferință de presă, probabil. Îi auzeam vorbind pe unii reporteri despre faptul că primiseră „ordine” să stea departe de ceea ce se petrecea aici. Unii pomeneau despre amenințări venite „de sus”. Nu știu dacă era vorba de șefi din instituții de presă sau de lideri politici influenți.

Am văzut însă jurnaliști făcându-și bagajele și plecând. Chiar și cei care au rămas păreau cam crispați și suspicioși. Noutatea chestiunii se pare că i-a luat pe toți prin surprindere. Tocmai de aceea nu se îndurau să plece. Nasul lor fin simțea că e rost de știri și rating bun poate pentru săptămâni în șir.

Spre deosebire de seniori – după care știm de la televiziuni cât se lasă așteptați la o conferință de presă – junoriii au venit la timp. Am înțeles asta din faptul că toți „presarii” se înghionteau și se minunau ca la urs, privindu-și ceasurile. Pentru prima întâlnire au venit toți 45, însă la masa cu microfoane s-au așezat doar câte unul pentru fiecare partid. De cum au intrat, fotografii au roit în jurul lor, așa că le-au promis că la final vor avea ocazia să facă o poză de grup.

Desigur că televiziunile care transmiteau evenimentul în direct nu erau pregătite pentru așa punctualitate, astfel că a trebuit amânant puțin momentul, însă era foarte clar că politicienii nu aveau de gând să aștepte foarte mult. Probabil că și această atitudine voia să fie în contrast cu lălăiala celorlalți.

În căutare demnității pierdute (1)

Câțiva tineri politicieni au decis să lupte pentru curățenia clasei politice

Iată un fapt aproape de necrezut. Niște tineri politicieni, sătui de atâta corupție și imbecilitate pe culoarele văzute și subterane ale Parlamentului, au avut o inițiativă demnă de toată admirația. Au format un grup transpartinic, însă nu în scopuri meschine și frauduloase ca predecesorii și mentorii lor. Nu, ei au decis să se dezică de orice gesturi ale căror motivații sunt străine de interesul fundamental al țării.

Acești tineri școliți și buni profesioniști în domeniile din care provin nu sunt niște naivi politici, cum s-ar putea crede. Dimpotrivă, sunt pe deplin conștienți că nu vor putea eradica definitiv interesele de partid. Ar fi, de altfel, și o ipocrizie din partea lor să susțină că nu au niciun interes politic ei înșiși chiar când întreprind acest demers. Normal că vor să fie aleși, să ajungă să dețină poziții importante, să-și manifeste abilitățile de lideri și manageri, de organizatori și oratori. Deci au interese politice și nu le ascund.

Pornesc, așadar, de la o realitate asumată ca atare. Demersul lor țintește tocmai către acest tip de transparență. Odată ce lucrurile sunt la vedere și mărturisite de la bun început, se pot mult mai ușor preveni eventualele derapaje și amestecuri oneroase. Astfel că interesul politic nu este nici abolit, nici negat, ci doar subsumat interesului național. Lucrurile, spun ei, trebuie păstrate cât mai clare posibil, pentru a evita confuziile intenționate sau accidentale.

Practic, asta înseamnă că atunci când guvernul ia o decizie economică, politică sau socială, acești tineri politicieni vor ieși la rampă ori de câte ori vor observa că motivațiile și cauzele acestei decizii au la bază mai degrabă interese financiare de grup, interese strict electorale sau chiar infracțiuni. Se vor dezice public de asemenea acte reprobabile și vor boicota votul în Parlament. Mai presus de orice disciplină de partid (care le-ar asigura un loc călduț și un viitor promițător) au decis să pună responsabilitatea civică.

Sfântul Mihail Eminovici

Consumul excesiv de panegirice poate dăuna în chip fatal sănătății culturale. Cum altfel să explici faptul că Liga Scriitorilor Români (sau din România) a propus canonizarea lui Mihai Eminescu? Vestea a făcut repede înconjurul presei. E, într-adevăr, o chestie de mare cutezanță. Amicul care mi se plângea că trebuie să muncească să-l recupereze pe Eminescu din mâinile mele (după textul de aici), cred că va trebui să-și tripleze eforturile ca să-l poată scoate din ghearele celor care-l vor beatificat.

Propunerea începe cu un argument naționalist livrat, în travesti, ca virtute creștină:

„din cele 46 de volume cu aproximativ 14000 de file, aflate la Academia Română, răzbate spiritual naţional-ortodox”.

Acest argument are un pronunțat iz filetist – erezie condamnată de un sinod pan-ortodox desfășurat la Constantinopol, în secolul XIX. Dar probabil că propunătorii vor să întindă și ei de coarda naționalistă care deja sună de multă vreme în falset.

Demersul continuă cu pomelnicul neamurilor profund ortodoxe și a școlilor la fel de ortodoxe pe care le-a frecventat Eminescu/Eminovici. Despre călătoriile pe la Viena nu se spune nimic. Nu se pomenește nimic nici despre faptul că un greco-catolic (Iosif Vulcan) i-a făcut loc în literatură și i-a schimbat numele din Mihail Eminovici în Mihai Eminescu. Poate că această influență etero-doxă ar fi dăunat aurei viitorului sfânt.

Urmează apoi ideea că literatura lui Mihai Eminescu e doldora de creștinism ortodox. Discursul urcă spre climaxul aberației argumentative, culmile persuasiunii și gramaticii reunindu-se apoteotic în acest paragraf colosal:

„… în poeziile şi articolele de presă, în căutări ştiinţifice [Căutările astea sunt o specie aparte de scrieri?] şi studii filosofice, Eminescu reaminteşte, mereu, de prima imagine văzută [De către cine?] la naşterea sa.Fiind vorba de un Hristos blând şi iubitor, luminat la chip de o lumină de candelă. În scrisul său filigranat [Tare mi-aș dori să văd cum arată scrisul filigranat al lui Eminescu, nu de alta, dar eu îl știam băiat sărac și fără fandoseli] are trimiteri biblice, pe care nimeni nu a ştiut să le pătrundă cu adevărat [Dacă nimeni n-a știut, atunci cine le-a „pătruns” până la urmă și în ce scop? Nu o fi vorba de vreo efracție cu scop lucrativ?]: “ce e cugetarea sacră?/carte tristă şi închisă/ce mai mult incifrează/ cel ce vrea a descifra, iar ”Făt Frumos din lacrimă “ este gândit ca o prefigurare [Stimați filologi, amintiți-mi ce înseamnă prefrigurare! Pe mine mă derutează teribil prefixul ’cela care mă face să mă gândesc la Platon, Ghilgameș, Moise etc.] a lui Iisus, scris ca o pagină de Scriptură. Folcloristul Tudor Pamfile subliniază că sub aceaşi [aceeași] chemare este scris şi “Luceafărul “(“Vas nestricat al Maicii Domnului“). În”Sărmanul Dionis “ descoperim căutarea înfrigurată a lui Dumnezeu şi al [a] Mântuirii [mântuirii], prin sacrificiu şi iubire”.

Intervențiile din paranteze drepte îmi aparțin.