Avatar – de fapt, dacă mă gândesc mai bine…

…filmul este o involuntară confesiune tragică. Vă amintiţi pentru ce optează Jake Sully? Când are de ales între asumarea existenţei sale de infirm şi avatarul supra-uman pe care îl controlează, Jake preferă avatarul. Denis de Rougemont zice undeva că oamenii au învăţat „să se facă mai frumoşi şi mai puternici decât erau prin firea lor”.

De fapt, alegerea pe care o face Jake e ceea ce se străduie omul să facă de când există: să-şi demonstreze că e mai mult decât poate fi prin eforturile fireşti, prin natura lui. A creat arme, a creat mijloace de transport, a creat medicamente – multe dintre ele de mare folos – ca să-şi amplifice cumva posibilităţile limitate.

Neandertalienii se rezumau la mult mai puţin. Frigul îi ucidea, animalele le veneau de hac, distanţele erau o provocare semnificativă, fenomenele naturii le marcau existenţa, anotimpurile îi condiţionau în mod fundamental.

Dacă înlăturăm însă toată această spoială care fură ochii, nu suntem cu nimic diferiţi de ei. Când se întâmplă să cădem pe munte – dacă n-avem cască de protecţie – riscăm să ne spargem capetele. Când vine frigul – dacă nu mai funcţinează CET-ul – avem toate şansele să degerăm. Când ne loveşte o boală – dacă nu găsim repede un antidot – s-ar putea să ne fie ultima. Ş.a.m.d.

Eroarea pe care am săvârşit-o a fost să ne iluzionăm că noi suntem… avatarul. Să ne socotim mai putincioşi decât ne permit limitele fiinţei noastre fragile. Practic, tot acest efort multimilenar de „civilizaţie” şi „progres” a ajuns să fie folosit pentru a ne convinge pe noi înşine de propria atotputernicie. Toate instituţiile dezvoltate în timp au menirea să ne încredinţeze că suntem îndreptăţiţi să ne considerăm capabili. Avem spitale care ne lungesc viaţa, avem armată şi poliţie care ne apără integritatea, avem vehicule care ne facilitează accesul etc. Ia uite câte am făcut! Ce măreţe realizări…

Mai mult, ne-am răsucit şi mintea încât să se întoarcă de la interesul ei firesc pentru transcendent – fiindcă numai acolo poate găsi un sens care să o ţină întreagă şi nerătăcită – către admiraţia de sine. Altminteri, mintea ar fi fost un adversar de temut, care ne-ar fi amintit periodic eroarea în care ne situăm. Însă, odată descoperită forţa raţiunii, am ajuns să deţinem şi mecanismul de modificare a minţii. Oricum, prin însăşi natura sa, mintea este predispusă la autoamăgire tocmai pentru că poartă încă puternic întipărită nevoia valori stabile, absolute şi dătătoare de sens.

Acum însă nu există Dumnezeu, nu există diavol, nu există nimic altceva decât noi înşine şi mintea noastră. Ca să-l putem nega pe Dumnezeu, a fost nevoie să ne convingem că mintea noastră a început să gândească normal abia de vreo 500 de ani încoace.

E foarte ciudat că această admiraţie pe care mintea modernă o manifestă faţă de propria epocă nu pare suspectă niciunui „raţionalist”. Însă ataşamentul vremurilor trecute faţă de „mituri” îi pare – aceluiaşi „raţionalist” – suspect. Altfel spus, „raţionalistul” pune sub semnul întrebării orice, dar nu şi propria ipoteză de lucru, propria autoritate şi propria unealtă de investigaţie.

Un narcisism greu de înţeles la o generaţie de sceptici şi cinici. Un orgoliu mare cât roata carului. Un egoism feroce, manifestat aproape infantil: doar copilul nu poate admite – iar aici vorbim de un mecanism iraţional – că păriţii lui, jucăriile lui, casa lui nu sunt cele mai mişto din toată galaxia.

Pentru a putea locui cu noi înşine, a trebuit să ne refugiem în avatarul pe care ni l-am creat şi pentru care suntem dispuşi să luptăm, asemeni lui Jake, până la ultima picătură de sânge. Noi nu suntem neputincioşii retrograzi şi religioşi de odinioară, noi suntem oamenii puternici, voluntari, capabili. Noi am creat o lume mai bună decât a lor. De ce mai bună? Pentru ce am creat-o? Pentru progresul omenirii? De ce are omenirea nevoie de un progres?Citește mai mult »

Reclame