Leadership și management în biserică

(Sursa)
(Sursa)

În anii 60 ai secolului trecut, un tânăr ce abia devenise penticostal prin forța împrejurărilor (baptiste!) se străduia să se ascundă cât mai tare prin cele mai retrase colțuri ale bisericilor pe care le frecventa. Voia să nu fie remarcat, evidențiat, promovat.

Și, cum necum, era mereu atenționat de către profeții – la penticostali e voie, că nu-s cesaționiști – cu care se întâlnea, ba pe nume, ba prin elemente de identificare foarte specifice și i se cerea să își asume ceea ce azi numim leadership-ul unei comunități.

Omul s-a codit, a ezitat, s-a eschivat, dar, în cele din urmă, grație unor pățanii aproape incredibile și foarte dureroase, acceptă resemnat să devină „reponsabil” al unui mic grup din satul natal. El continuă însă să caute locurile din spate și umbra mulțimilor în care să se amestece. Dar este mereu adus în față și i se cer diverse prestații publice.

Nu intru în alte amănunte, dar omul își va asuma această răspundere (dificilă și nedorită) vreme de vreo jumătate de veac. Nu e cel mai înțelept om de pe fața pământului, are hachițele lui, dar se miră, și ai zice că pe bună dreptate, cum conducătorii actuali ai bisericilor sunt „aleși prin vot” (unii chiar se propun singuri și fac scandal dacă nu sunt atestați). Procedura îl cam descumpănește, fiindcă el nu cu numărătoarea voturilor a avut de furcă, ci cu „chemarea”, ca să zicem așa, cu asumarea unui rol pe care nu-l dorea.

Sunt convins că nu e singurul exemplu, dar mi-e suficient pentru a ilustra o idee. Deși aș fi putut apela și la apostoli, care au fost chemați de Cristos și nu au primit vreodată validare în adunarea generală, însă recunoaștere tot au căpătat. Subiectul merită aprofundat, mai ales de către fanii Bisericii primare.

Tendința contemporană îmi pare a fi exact în partea opusă celei cu care am început: afirmarea de sine sub steagul leadership-ului. Problemele Bisericii sunt puse adesea – în cercurile consumatoare de leadership – pe seama deficiențelor de care ar suferi liderii. Care lideri se inspiră din metode manageriale de succes pentru a-și îndeplini misiunea. Și tot liderii ar trebui să vină și cu soluțiile minune cu care să salveze situația.

O fi ceva bine și în asta, nu pot spune eu că nu, dar altceva vreau să remarc. Cristosul cel „blând și smerit cu inima” nu indică nicăieri niciodată ca model de urmat vreun mare procurator, împărat, regișor sau satrap de prin imperii trecute și contemporane lui. Singura zvâcnire de lideri mi se pare că o au frații Iacov și Ioan, care voiau niște jilțuri cât mai prestigioase în viitoarea împărăție.

Ideea pe care vreau s-o subliniez e că există o tendință de a privi spre locurile cu vază ale societății seculare și de a învăța de acolo. Oricât de umil ar fi portretizat liderul model, el este cel puțin celebru! Dar, adesea, este și bogat, și de succes, și puternic, și influent.

Liderii nu sunt niciodată la baza piramidei sociale, că atunci și-ar pierde titulatura orice semnificație. Ei sunt foarte aproape de vârf. Spre ei se privește întotdeauna în sus. Dacă nu afișează opulență, atunci măcar au realizări remarcabile, de care se leagă speranțele și visele a sute, mii sau poate chiar milioane de inși.

Ca să fiu și mai explicit, nu pot să nu observ că Isus Cristos a atras privirile oamenilor în jos, spre cei umili, printre care s-a amestecat, dinamitând ordinea socială a vremii, în timp ce multe dintre bisericile actuale ne obligă să privim în sus către liderii lor vremelnici și să privim – tot în sus (!?) – spre liderii seculari de succes. Ca și cum aceștia din urmă ar avea niște realizări spirituale spre care merită să privești cu smerenie!

Chiar și în cercurile mai conservatoare, unde nu există un interes explicit pentru promovarea unor modele de leadership, găsești această preocupare sub forma respectului ce se acordă formării de mangeri – când ai o școală în acest sens, deja transmiți un mesaj destul de clar.

Pentru cei îngrijorați de influența „secularismului” sau a „lumii” asupra Bisericii, iată un subiect numai bun de rumegat, fiindcă prea multă bibliografie nu este disponibilă (mă refer la cea contra, că cea pro e destulă). Și se poate dovedi foarte neinspirat să aduci vorba despre așa ceva în anumite anturaje.

În jurul acestor lideri (fie ei religioși sau laici) se țese o aură cu iz ezoteric. Toate forumurile, summit-urile, conferințele și prezențele lor publice sunt accesibile contracost, uneori pe bani destul de mulți, condiționând financiar accesul la înțelepciunea lor. Iar taxele de acces cresc proporțional cu prestanța personajului. În preajma lor ajung doar cei ce se califică și cei ce dispun fie de resurse financiare, fie de o poziționară socială favorabilă. O adevărată castă în care se accede pe recomandări și cu bani.

Chiar însoțite de cele mai bune intenții și de cele mai justificate motivații, aceste practici transmit plebei incapabile de leadership un mesaj elitist. În aparență, există un cerc restrâns de inițiați ce se califică să preia gnoza tainică și să o ducă mai departe. Ceilalți sunt buni numai pentru a fi conduși.

Mesajul secret al liderilor aduce cu o marfă selectă (și foarte scumpă), destinată numai câtorva privilegiați. Liderii noi sunt „recrutați” – termen ce trimite la practici militare sau ale companiilor de „head-hunting” și „resurse umane”. Iar nivelele de autoritate, la MLM-uri.

Orice s-ar spune, ușile închise, selecția și banii – puse toate la un loc – sunt niște ingrediente care stârnesc aproape sigur suspiciuni, invidii sau, într-o variantă mai indulgentă, nedumeriri. Nu știu dacă paradigma în care se lucrează și mesajul ezoteric ce se transmite involuntar vor fi benefice pe termen lung. Avântul actual este mult prea mare și bănuiesc că există suficiente argumente că demersul e corect în sine.

Dar rămân încă de justificat teologic – fără contorsionisme și răstălmăciri prea grave – atracția și influența pe care le exercită modelele contemporane de leadership asupra bisericii. După cum rămâne de chestionat și lipsa de reticență cu care „întreprinderile” bisericești se lasă pe mâna managerilor școliți în noua (și neacreditată istoric) școală a leadership-ului.

Precizez că nu am nimic împotriva dorinței și disponibilității de a învăța tot ce-i mai bun de la orice profesionist secular și de a folosi cunoștințele asimilate în beneficiul comunităților creștine. Eu discut aici despre paradigme, schimbări de atitudine mentală, sisteme de valori și mode ale vremii. Se poate lucra și cu unelte defecte (cel mai adesea, cred că așa se și întâmplă inclusiv în creștinism), dar e bine să le cunoaștem defecțiunile.

Luați acest text nu ca pe o critică – fiindcă nici nu este, efectiv, o critică nici a teoriei, nici a practicilor –, ci ca pe o rezervă exprimată față de o paradigmă și față de un mesaj echivoc transmis indirect.

Anunțuri

27 de gânduri despre “Leadership și management în biserică

      • Si inca ceva AC, spune-mi de vreun articol bun sau rau, scris de tine, fara acea manie proletara care te anima! Poti scrie ceva fara ura si dispret? Sa incerci sa mangai, sa dai prin cuvintele tale har si „sare” , mangaiere celor ce la citesc? Sau totul e doar rautate pura? Cand scrii ceva te intrebi vreodata ce ar scrie acum Isus Christos in locul tau? Tot aceste vorbe amare?… Caci daca „da” ai castigat!…

        • 1). Eu sint Dumneavoastra.

          2). Nu fac conversatie cu anonimi care nu doar ca nu stiu sa se pozitioneze cu simt bun in spatiul public in vederea unei polemici, dar pornesc cu un ambit in a da peste nas preopinentului, atitudine care il descalifica pe anonim pentru dialog nu doar cu preopinentul, dar si cu alti posibili parteneri de dialog.

          Nu sint AC, ci sint Alin Cristea. Nu ma cheama Augustin Flavius Cristescu, ci Alin Cristea. 4 plus 7 litere, nu e mare efortul de a fi numit in modul in care ma prezint in spatiul public.

          3). Sint uimit ca Teofil Stanciu a decazut intr-atit incit permite astfel de atacuri la persoana. Voi aplica sanctiuni si in cazul lui Teofil Stanciu ca si in cazurile lui Laurentiu Balcan si Emanuel Contac, pentru aceeasi infractiune.

          Resping categoric imaginea pe care comentatorul anonim a propus-o la adresa persoanei mele.

          De ce as scrie eu ceva cu „ura si dispret”?

          De ce tocmai minia „proletara” m-ar caracteriza, cind eu nici nu am prea muncit in viata nici nu am renuntat la ifosele de om cu pretentii? O fi atunci minie… burgheza? Sau aristocratica?

          Dar, daca se inmultesc astfel de opinii publice la adresa mea, poate ca voi renunta sa stau cu piciorul pe frina, cum o fac de ani buni, ca sa nu ii „violentez” cumva prea tare pe unii… sensibilibosi.

          4). In definitiv, nici autorul articolului nu scrie ca sa „mingiie” (cu toiagul si nuiaua?), de ce ar trebui eu sa scriu din perspectiva… terapeutica?

  1. Scuză-mă Teofil, dar articolul acesta îmi dă o senzație confuză, ca priveliștea unui mitralior căzut la datorie, al cărui deget a rămas înțepenit pe trăgaci și care trage în neștire, până i se golește magazia de gloanțe 🙂 Multe dintre afirmațiile tale sunt cel puțin hazardate, ca să nu spun deplasate. De exemplu aceea cum că Iacob și Ioan sunt singurii ucenici cu „zvâcnire de lideri”… Că și chelul vrea tichie de mărgăritar nu înseamnă că are sânge albastru. Ioan cel puțin nu se remarcă prin abilități de conducere, spun asta fără a-i știrbi meritele de necontestat. Petru, în schimb, dovedește din plin aceste calități.

    Imaginea pe care o creionezi despre conducere, în articolul tău, este una jalnică, de parcă ar fi o chestie nesuferită pe care trebuie să o înghițim și fără de care ne-am descurca mai bine. Ai însă scuza că (1) trăiești într-un context bisericesc în care noțiunea de conducere a fost pervertită, ajungând sinonimă cu dorința de putere, control și poziție, nefiind vina ta că n-ai în preajmă modele adevărate și (2) se pare că nu te-ai străduit să te documentezi prea mult asupra teoriei leadershipului să vezi cu ce se mănâncă.

    În primul rând, nu prea ni se spune în NT că lui Isus i s-ar fi făcut milă fiindcă oamenii erau săraci, flămânzi, bolnavi sau goi, asta deși au existat situații spectaculare în care el a împlinit asemenea nevoi. Dar Matei 9:36 precizează clar: „Când a văzut gloatele, I s-a făcut milă de ele, pentru că erau necăjite şi risipite ca nişte oi care n-au păstor.”

    E adevărat că apostolii au fost chemați de Cristos și nu au primit vreodată validare în adunarea generală, cum zici tu, dar au primit vreo trei ani o instruire serioasă și, poate că o să te miri, dar parte importantă a instruirii lor a fost una în conducere. Înainte ca să existe vreo disciplină a leadershipului, înainte să se fi inventat terminologia de specialitate, ucenicii lui Isus au primit un Scop, o Viziune, o Misiune și o Strategie, elemente care au fost vitale pentru activitatea lor post Înălțare și care, în măsura în care au reușit să fie transmise mai departe, au contribuit la lărgirea Împărăției iar acolo unde au fost pierdute, uitate sau acoperite cu praf, s-a ajuns la lustruirea unor forme fără de fond sau la administrarea nimicului.

    Îți recomand să lecturezi o carte clasică, scrisă aproape 150 de ani în urmă, de un pastor scoțian, om care n-avea habar de leadership și management, cel puțin în forma aflată la mare cinste astăzi, pe numele lui A.B.Bruce. Cartea se numește The Training of the Twelve ( http://www.amazon.com/Training-Twelve-B-Bruce/dp/1478175524 ) și este impresionant ce observă acest om în Evanghelii, fără a dispune de surse moderne de informare, asta în comparație cu mulți care se simt „chemați” să monopolizeze amvoanele spre manipularea mulțimilor, în ziua de azi. Și mai trist este că ei sunt chiar „școliți” să facă treaba asta.

    Mai trist este că noi avem informația care trebuie în NT și nu o folosim, dar fiii veacului acestuia vin tare din urmă și descoperă pe cont propriu lucruri interesante pe care le promovează pentru că sunt benefice pentru lumea afacerilor sau pentru organizații. Unul dintre acestea este conceptul de „servant leadership” pe care l-a practicat și promovat Isus, dar care a fost patentat mai întâi de către cei care n-au nicio treabă cu Evanghelia. După care ne-am trezit și noi, scărpinându-ne pe chelie… realizând că noi ar fi trebuit să definim primii acest concept, această teorie importantă despre conducere. Dar am pierdut trenul.

    În fine, deși mă întind nepermis de mult, vreau să îți ofer o poveste în contrapartidă poveștii tale. Jim Collins, necreștin, absolvent la Stanford, renumit autor, consultant și cercetător în domenii precum management, creștere, dezvoltare organizațională etc a organizat o cercetare extrem de amplă, implicând o echipă numeroasă care a lucrat vreme de cinci ani pentru a găsi răspunsul la întrebarea: ce anume face diferența dintre o companie/organizație cu performanțe bune și una cu performanțe extraordinare. Răspunsul este cuprins în cartea sa, bestseller, care cred că a fost tradusă și în lb.română, eu având-o în engleză: „Good to Great” și este sec: conducerea. Mai precis după cinci ani de studiu el identifică cinci nivele ale conducerii și, pe ultimul palier se află liderul de nivel 5, cum îl numește el, fără de care o firmă sau o organizație nu are cum să aibe performanțe excepționale. După ce cartea este publicată și are un succes extraordinar, Jim Collins este bombardat cu mesaje de la cititori care recunosc că liderul de nivel 5 descris în carte corespunde 100% lui Isus Christos. Și Jim Collins nu citise NT, l-a citit abia după, să se convingă de adevărul susținut în unanimitate de cei care îi scriseseră, independent unii de alții. Dar în studiul său a analizat 6000 de lucrări scrise și a intervievat nenumărați lideri din diverse domenii, interviurile fiind transcrise pe 2000 de pagini.

    Foarte concentrat: „A Level 5 Leader is someone who embodies a “paradoxical mix of personal humility and professional will.”

    Ca atare, în loc să sugerezi oamenilor să dea cu piciorul la așa ceva, mai bine cere-le să cumpere celor cu tichie de mărgăritar din biserică cartea lui Jim Collins… dacă din Evanghelie n-au priceput cum e cu conducerea poate vor pricepe de la un scriitor secular. True leader = personal humility. Just sayin…

    P.S. Scuze pentru mega-comentariul dar n-am rezistat… 🙂

    • Eu zic că e foarte bine că nu ai rezistat. Comentariul vine să echilibreze perspectiva și e bine că-i așa. Știu că există acest concept de servant leader. Că nu prea l-am văzut aplicat, e deja o altă discuție.

      În sine, dorința de a învăța de la cei buni (chiar și laici) nu mă deranjează cu nimic. Cred că avem multe lucruri bune de învățat măcar în temeiul faptului că există o revelație generală de care ar fi mare păcat să nu profităm. Literatura „laică” a lumii, de pildă, e un exemplu copleșitor. Fără Kafka, cu siguranță că și creștinii ar fi mult mai săraci în anumite privințe (chiar dacă ei nu știu sau nu vor să știe asta).

      Unde văd eu o problemă e acolo unde acești indivizi capătă o aură de autoritate spirituală, nu doar pe domeniul lor de competență. Acest transfer se produce adesea cu sprijinul fervent al amvoanelor (sau amvonarzilor?).

      Pe de altă parte, acea sugestie de ezoterism (întreținută de circuitul închis și participarea pe bani) nu poate fi eliminată. Asocierea asta constantă (în ultima vreme) între creștinism și ban are ceva dăunător, fiindcă creează și întreține impresia că avem de-a face cu o marfă, că și creștinismul e doar una dintre ofertele de pe piață.

      Neputința multor lideri de a se sustrage sistemului în care au intrat este iar o temă de meditație. La mulți dintre ei se poate ajunge doar cu programări, cu interpuși numeroși. Această impresie de inabordabilitate iarăși conturează un mesaj nu neapărat favorabil.

      Strict în ce mă privește, de pildă, găsesc ca fiind ceva în neregulă atunci când oamenii nu mai pot interacționa firesc cu oamenii, ci o fac instituțional, organizat, programat. Când liderii sunt prea ocupați cu ceea ce fac și au tot mai puțin timp pentru a se întâlni cu oameni din afara propriului sistem, cred că e o problemă. Se spune despre dictatori că, într-o măsură (poate mică), nebunia lor era alimentată inclusiv de faptul că interacționau exclusiv doar cu oameni din anturajul lor.

      Limba de lemn a leadership-ului mi se pare iarăși un semn de alienare.

      Am văzut prea puțini lideri dispuși să încaseze ocară și rușine și mulți foarte dispuși mereu să-și apere aprig imaginea. Apropo de servant-leader, mereu am sesizat teama de a nu ajunge cumva prea apropiat de cei din gloată. S-ar părea că musai ca lider-ul să păstreze o distanță sigură față de cei conduși, ca să nu se amestece în lături, că poate îl mănâncă porcii (iar când zic asta sunt, firește, ironic). Da, e normal să nu te tragi de șireturi cu toată lumea, dar e anormal să lași impresia că atunci când se apropie de tine enoriașul trebuie să urce, iar când vii tu spre el cobori.

      Se prea poate să fie vorba despre o teamă de a pierde autoritatea și statutul, dar orice autoritate apărată cu teamă cred că pierde ceva esențial.

      Mai fac și eu o singură observație în finalul „cearșafului” meu. Nu se poate evita constatarea că mulți lideri actuali cultivă anturaje din clase sociale înstărite, înstrăinându-și astfel păturile sociale mai defavorizate. Asta se vede din tot ce fac, spun sau consumă. Mulți dintre ei pot purta discuții pe o grămadă de subiecte de mare actualitate (tendințe în lumea gadget-urilor, prețul barilului de petrol, politica externă, dialog interconfesional etc.), dar nu pot înțelege nicicum situația celui care nu-i ajung banii de la o lună la alta, nici suferința decât dacă îi lovește și pe ei.Uneori, tot ceea ce e de la nivelul lor socio-economic în jos devine culpabil sau indigest. Când ceri cuiva să dea bani pentru o cauză din care ai de câștigat și când deja ești situat în mod cert mai bine decât cei de la care ceri, se prea poate să fii întâmpinat cu un refuz ursuz și cu reproșuri mute. Or, insistența pe astfel de teme dovedește tocmai incapacitatea de a înțelege și de a empatiza cu enoriașul.

      • Arunci cu prea multe gloanțe ca să pot răspunde fiecăruia 🙂 dar încerc măcar pe câteva să le convertesc în mingi de antrenament 😀

        1. Participarea pe bani. Păi dacă s-ar găsi cine să sponsorizeze așa ceva cu siguranță că ar fi înlăturat impedimentul. Din păcate, dacă vrei o carte creștină bună, trebuie să dai bani pe ea… Și mi se pare normal, fiindcă cineva muncește să o scrie, să o traducă, să o editeze, să o pagineze, să o tipărească, să o distribuie șamd. Chestiile astea nu se fac voluntar fiindcă oamenii au nevoie și de pâine și de altele, ca să trăiască. Eu sunt printre fondatorii unei organizații care a organizat multe evenimente de instruire în conducere. Au fost timpuri în care am putut oferi 100% gratis… dar și acum evenimentele noastre sunt parțial sponsorizate, uneori mergând până la 50% din costuri. Aproape la fiecare eveniment am acordat burse de participare, de până la 100% din costuri, unor persoane care se aflau în situație grea dpdv financiar. Problema este că se poate în măsura în care cineva face un act de mecenat… și nu e așa de ușor să găsești din ăștia. Așa cum merge trendul prognoza mea este că pe viitor subvenționarea va tinde la 0. Și atunci vom organiza evenimente exclusiv pentru cei care prețuiesc ce primesc acolo și vor fi de acord să-și suporte integral cota parte din organizarea evenimentului respectiv. Sau nu le vom mai organiza de lor și atunci frustrarea va dispărea prin minune 🙂

        2. Inabordabilitatea unor lideri. Probabil la unii este o chestie de nărav dar în cazul altora este o necesitate. Dacă nu ar apela la ea nu ar mai fi în stare să facă nimic. Trebuie să te întrebi cât de legitimă e dorința unora și altora de a cheltui timpul liderilor lor? Și cine are de câștigat de pe urma asta. Isus care a fost un campion al disponibilității, model care nu poate fi repetabil decât dacă cineva decide să nu aibe viață particulară, familie, slujbă etc, a impus anumite limite de acces. Erau situații în care se afla în mijlocul mulțimii, erau situații în care se afla cu grupul extins al ucenicilor, erau situații în care se retrăgea doar cu cei 12, erau situații în care se retrăgea cu nucleul celor trei (Petru, Iacov și Ioan) și erau situații când îi trimitea pe toți la plimbare, uneori cu forța, pentru a fi singur. Când Ietro îl vizitează pe Moise îl vede terminat fizic și psihic, încercând să rezolve toate problemele, toate disputele oamenilor săi. Și atunci îl învață cum să delege autoritatea pe scară ierarhică, din zece în zece… un model perfect viabil până în ziua de azi. Da, știu că e cool să ajungi la șeful mare când vrea mușchii tăi, doar că asta e cea mai sigură cale ca să-l faci ineficient. În altă ordine de idei cum la noi este foarte răspândit modelul „one man show” să nu te aștepți ca showman-ul să fie prea disponibil pentru ceilalți 🙂

        3. Legat de trasul de șireturi. Cred că poate fi o chestie de făloșenie umană, dar poate fi și o chestie de temperament și de personalitate. Am cunoscut lideri de seamă care se comportau firesc și natural cu „plebea”. Am participat la organizarea unei conferințe cu Josh McDowell și omul ăsta era extraordinar. Oricine putea să-l abordeze, să se așeze la masa lui, să îi ceară o opinie, un sfat etc… Deborda de energie, entuziasm, jovialitate… Am organizat un alt eveniment cu pastorul unui megachurch (nu-i înțelept să folosesc nume)… un tip extraordinar ca performanțe, excelent speaker, excelent instructor, autor de succes… tot ce vrei… dar simțeai că îngheți dacă voiai să te apropii la mai puțin de cinci metri de el… Nu era altceva decât o chestie de personalitate și, fiindcă personal sunt introvertit, l-am înțeles pe deplin. Nu știu cât poate fi acuzat că este așa… Personal cred că ar fi mai bine dacă ne-am bucura sincer de ceea ce ne poate oferi fiecare, mai ales în cazul unor oameni de calibru, care au muncit enorm ca să ajungă unde au ajuns, fără a avea pretenții nerealiste de la ei. Fiindcă și pretențiile astea pot arăta o doză de egoism…

        4. Cultivarea anturajului din clase sociale înalte. Se poate să fie o meteahnă a unora. Se poate să fie și o chestie de vizibilitate. E extrem de vizibil când te afișezi cu cineva din clasă superioară, când discuți subiecte interesante și pe platforme de circulație. Mai puțin vizibil ești când te duci la o bătrână singură să-i dai binețe sau să-i duci o farfurie de ciorbă. Știu lideri care fac și așa ceva, dar preferă să evite luminile rampei, ca să nu fie înțeleși greșit.

        • Da, sunt multe de spus și multe de nuanțat.

          Am cunoscut relativ puțini lideri care să fie la nivelul celor pe care spuneau că-i slujesc. Pornind de la banalul nivel material și ajungând la cel social sau al aspirațiilor. Iar acest lucru, de cele mai multe ori, trebuia semnalat ca atare. Temperabmentul poate fi o explicație (până într-un punct), dar nu o scuză pentru cei a căror scop este să câștige suflete pentru împărăția cerurilor, căci despre ei vorbim.

          Fiind crescut într-o familie căreia îi plăcea să găzduiască oameni veniți în vizită pe la biserică, am ajuns fără voia mea să cunosc foarte mulți pastori sau oratori în ipostaze informale. Și pot să spun că există colosale diferențe care se observă în gesturi mici și atitudini aproape trecute cu vederea. Din păcate, soclul înalt se pare că a atras după sine în multe cazuri și distanța impusă „plebei”.

          Nu pot să nu observ apoi strategiile manageriale folosite adesea în biserică. Dar asta deja ține și de așteptări, nu doar de ceea ce fac liderii. Sau promovarea pe bază de nepotisme (nu o spun cu râcă, fiindcă n-am aspirații pentru „foncții”). Sau consolidarea ierarhiilor și a puterii din structurile ierarhice. Cred că modelele dinainte de căderea comunismului a făcut adesea rău, concentrând puterea (care se deghizează în slujire) în mâinile câtorva abili, care știu să „pregătească” adunările generale etc.
          Simptomele astea apar în mai multe locuri.

          Obsesia economicului există și în biserici, dar nu sub forma maximei prudențe, ci sub forma maximului avânt, ai zice. De aceea mi se pare necesar să existe o neîncredere sănătoasă în valorile impuse pe această filieră.

          Indiferent cât de justificat e să ceri bani (și știu că e), impresia că și creștinismul e o chestie tranzacțională, în spatele căruia se ascunde o „ocultă” interesată de bani și de putere e greu de contracarat. Pentru asta ar trebui să existe din când în când niște breșe în stilul actual de lucru, care să dovedească contrariul. Vin din urmă copii care văd că banul e la foarte mare trecere prin biserici și s-ar putea să nu înțeleagă prea bine dacă el guvernează interesele sau le slujește. Ăsta-mi pare un pericol foarte mare.

  2. Aş rezuma articolul la ceea ce, de altfel, spun de multă vreme (ca unul care în această perioadă mă ocup de cărţi, am pretenţia că, măcar în parte, ştiu ce vorbesc). De aproximativ 20 de ani asistăm la o explozie de materiale, conferinţe, cărţi despre lidearship (nu spun că e rău acest lucru), dar nu prea am auzit despre materiale, cărţi, conferinţe care să vorbească despre spălarea picioarelor – nu mă refer obligatoriu la actul în sine -, despre smerenia lucrătorilor, despre necesitatea zdrobirii înainte de înălţare etc. Despre chemare? Să fim serioşi, propulsarea în poziţii de conducere – dar nu de slujire -a multor lucrători a făcut-o familia, interesul, masa de votanţi etc.
    În rest, ce rost mai are să păstrăm în Biblie şi uneori să mai cităm sau chiar să predicăm din Efeseni 4:11, când voturile sunt aranjate înainte ca masa de votanţi să-şi exercite votul, crezând că cineva chiar le dă importanţă?
    Şi ca încheiere, Aline, acest articol este unul extrem de dureros de adevărat. Da, ai dreptate, este unul slab, pentru că nu este popular şi nu este dorit.

    • Cum eu umblu rar pe la conferințe – inclusiv pentru felul în care sunt promovate – nu prea am pulsul de acolo. M-am limitat mai degrabă la o descriere exterioară a percepției nefavorabile de care se „bucură” acest curent.

      Poate că trebuia să insist mai mult pe practici manageriale, care traduc uneori ideea unui leadership destul de îndepărtat ca paradigmă de smerenia și sacrificiul cerute în creștinism.

    • Nu voi incuraja snobismul intelectual nici in cazul lui Teofil Stanciu, cum nu l-am cultivat nici in cazul lui Emanuel Contac, ca sa nu mai vorbesc de vesnica pomenire a lui Marius Cruceru.

      Nu am comentat la adresa subiectului (desi sint multe de zis), ci la adresa constructiei ideatice a articolului.

      Eu stiu bine stilul lui Teofil Stanciu, de atitea ori i-am facut recomandat articolele bune, el insusi a precizat ca numarul vizitelor pe blogul lui se datoreaza intr-o anumita masura promovarii pe care i-am facut-o eu.

      Dar nu am de gind sa trec peste articolele slabe.

      Daca ar fi o polemica, poate as avea sansa sa vad daca nu cumva am gresit in evaluarea mea…

      Nu am spus ca subiectul nu e dureros de adevarat.

      Ce spun eu e ca, dureros de adevarat, Teofil Stanciu scrie SI articole slabe…

      Aceasta este ultima mea interventie AICI, avind in vedere lipsa de responsabilitate a administratorului acestui spatiu public.

      Daca nu isi va cere scuze publice in 24 de ore, voi aplica sanctiuni cel putin 2 luni si jumatate.

      • Aline,

        Sunt mai multe chestiuni de discutat vizavi de intervenția ta.

        1. Ar fi foarte simplu să-mi cer scuze (nu știu exact ce ar presupune ca ele să fie publice, dar bănuiesc că aici pe blog), dar nu cred că am înțeles pentru ce anume. Nu cred că am reușit să identific eroarea mea care te-a deranjat și care te-a determinat să recurgi la astfel de avertismente ultimative.

        2. Nu ți-am aplicat nici ție vreun tratament diferențiat în raport cu oricare alt comentator din listă. Mereu au existat și comentatori mai agresiv, dar linia pe care am urmat-o în gestionarea comentariilor e aceeași de câțiva ani buni. Prin urmare, fie decăderea de care vorbești este deja foarte veche (dar încă nu mi-a fost semnalată de cei care mă citesc), fie ceea ce vrei tu să sancționezi nu reușesc să văd.

        3. Nu am de unde ști cum ți se adresează diverși comentatori. Faptul că te tutuiește fără să aibă permisiunea e, sper, o culpă care nu-mi poate fi imputată în niciun fel.

        4. Nu e nici orgoliu, nici indiferență la mijloc, dar cred că va trebui să dai curs sancțiunii anunțate, de vreme ce nu știu prin ce anume am greșit decât prin faptul că am permis un comentariu la adresa ta pe care l-aș fi permis și la adresa mea.

        5. Mie mi-e foarte clar că activitatea ta poate fi interpretată inclusiv într-o cheie extrem de defavorabilă și ți se pot chestiona motivațiile. E o judecată hazardată și, strict creștinește vorbind, riscantă (poate chiar o judecată în sensul interzis de porunca biblică). Dar, cum spuneam mai sus, am permis inclusiv astfel de comentarii de mai multe ori (majoritatea mă vizau pe mine), moderând doar injuriile, calomniile, minciunile, campaniile de denigrare, atacurile îndreptate împotriva familiilor etc.

        6. Cum nu există niște reguli foarte precise împărtășite de către toți bloggerii, sunt mari șanse ca și cei mai bine intenționați să „calce pe bec” (un bec, altminteri, invizibil și cu contururi destul de vagi). Faptul că Dyo sau Manu Conțac au avut „rateurile” lor mie îmi spune mai degrabă că ne aflăm pe un teren destul de mișcător. Nu sunt convins că tu ai dreptate (dar admit că se poate să mă înșel). Cum nu am aderat la vreun cod comun de conduită, nu cred că înțelegem aceleași lucruri când ne gândim la modarare sau la standardele ce trebuie respectate.

        7. S-ar putea să ratezi niște articole bune în perioada sancțiunii 🙂 Poate îmi reintru în mână și produc ceva remarcabil. 🙂

  3. Ma gandesc ca ar ramane de justificat si atitudinea liderilor care sunt contrariati daca cerintele lor nu sunt respectate intocmai; insa nu o contrariere care sa duca la dorinta de a afla motivele, explicatiile in ideea ca celalalt ar putea avea dreptate, ci contrarierea care transmite ideea ca punerea autoritatii la indoiala este o grava abatere comportamentala.

    • Chestionarea autorității este un subiect complex și, da, abuzul de autoritate este o realitate dureroasă. Ca să poți contesta o autoritate abuzivă, trebuie să-i denunți toate legitimările și să-i expui cât mai „rece” derapajele fără să cazi în capcana urii, dezgustului, cinismului, disprețului. Grea treabă.

  4. Eu ma identific cu acest articol si il gasesc deplin justificat, probabil pentru ca nu am investit niciodata in teologie, si mi-am format ochiul sa priveasca din perspectiva „enoriasului”. Teo, ti-ai asumat un risc aici, si nu vei obtine un vot favorabil deoarece ai multi vizitatori din sectorul teologic care au investit déjà in teologie, iar subiectul e incomod.

  5. Dragă Teofil

    Te rog să-mi scuzi intervenția, dacă o consideri neoportună (ai libertatea să ștergi acest comentariu al meu). Cu anticiparea unei aprobări, aș vrea să-mi spun și eu părerea (cei doi cenți proverbiali).

    Am fost de curând la serbarea absolvenților de la Biola University. M-a copleșit și înălțat atmosfera de sfințenie smerită pe care au proiectat-o cei ce conduc această universitate. Bazat (și) pe această experiență vreau să-mi spun părerea.

    1. Cred că ceea ce s-ar putea traduce prin ,,conducere“ (leadership) este inerentă în orice sector al vieții. Trăim într-un univers ordonat și asta se vede cu ochiul liber. Opusul ordinii ar fi … haosul unificator. Orice structură presupune poziții bine determinate, ca în scheletul uman, de exemplu. Nimeni nu spune că adunările creștine ar trebui să fie un fel de … făină sau nisip mărunt. Nu cred că aici este buba.

    2. Eu te-am înțeles, sper, și ți-aș propune să ne întoarcem la Solomon (nu la plebiscit, cum spunea Caragiale). Marele înțelept a observat că ,,nu este nimic nou sub soare. Dacă ai fi gata să spui că unul este, vei observa că ea a fost demult pus în practică de alții.

    Cred din toată inima că fiecare generație trăiește în structuri repetabile, cu tipare precise. Altfel Dumnezeu ar fi nedrept cu anumite generații. Din punctul ACESTA de vedere și numai din el, aș propune realitatea repetării categoriilor religioase care existau și pe vremea Domnului Isus.

    Ca majoritatea filosofilor greci ai vremii, Isus din Nazaret și-a luat alături o grupă de ,,ucenici“ destinați să-i ducă mai departe învățătura și lucrarea. N-a greșit nici El și n-au greșit nici leaderii din filosofia greacă și nici … Pavel (2 Tim. 2:2).

    Mă identific cu ucenicii din școala multimilenară a ,,Învățătorului“. Învăț de la El și caut să-L emulez în toată viața mea. Ca s-o fac cu o oarecare marjă de succes, Dumnezeu mă spirinește lăuntric și exterior prin Duhul Sfânt. Acesta este ,,creștinismul“. Foarte bine până aici.

    3. În religia contemporană cu Învățătorul meu existau însă și alte curente religioase, identificate cu numirea unor școli de gândire și practică. Ei, aici am vrut să ajung.

    În aceiași societate religioasă în care a activat Domnul Isus au mai activat și alte școli distincte. Iar eu postulez că ele există și astăzi, așa cum au existat în toate generațiile care au practicat religie. Este vorba despre farisei, saduchei și cărturari. Și ele s-au reprodus. Și ele au avut urmași. Și ele au reprezentanți astăzi. Și ele au leader-ii lor astăzi. Și ele sufocă (sau caută să sufoce) adevăratul ,,creștinism“, care va fi și va acționa pururi ,,altfel“ decât ele.

    ,,Fariseii“ sunt super-sfinții zilelor noastre care ascund în spatele pereților văruiți, patimi, ură și păcate.

    ,,Saducheii“ zilelor noastre sunt religioșii de profesie, care nu și-au însușit învățătura despre viața de apoi și despre judecata viitoare. Nu-i de mirtare deci că ,,nici de Dumnezeu nu se tem și nici de oameni nu le este rușine“.

    ,,Cărturarii“ contemporani sunt ,,oamenii cărții“, doctorii în teologie, marii cunoscători ai ,,iotelor“ religioase.

    Problema adevărată pe care cred că ai ridicat-o tu nu este mergerea la conferințe, ci frecventarea ,,anumitor“ conferințe care miros mai mult a fire pământească și a transpirație, decât a izvor de viață limpede și umbrire a Duhului Sfânt. Participarea la ,,conferințele Învățătorului“ o facem ori de câte ori venim la Casa de Rugăciune !

    Riscul mare este să devenim leaderi după chipul și asemănarea unor buni ,,profesioniști“ care nu posedă însă și viața Mântuitorului, iar Biserica să se transforme într-o organizație care duduie chiar dacă organismul se află pe moarte. Vorba aceea, ,,Operația reușită, pacientul mort.“

    Am scris mult pentru că m-a preocupat de mult acest subiect și a trebuit să aleg foarte atent leaderii cărora le dau voie să-mi fie ,,învățători“.

    • 1. De acord cu dvs. Necesitatea unei organizări e incontestabilă.

      2. Atrag atenția că pe filosofii greci noi îi considerăm lideri (de opinie, să zicem), dar nu ei conduceau cetatea. Aspirau unii la acest statut, dar generalii erau mai presus de filosofi. Că nu erau nici ăia niște analfabeți, e drept, în cele mai multe cazuri. Dar liderii lumii de atunci erau puțin din altă stofă și continuă, cred eu, să fie și în zilele noastre. Raportat la aceștia, exemplul lui Isus, care se autointitula „rege” este într-un contrast evident și flagrant. Dacă n-ar fi așa, ordinea politică a lumii ar fi fost confirmată, dar n-a fost.

      3. Sunt de acord că există pericolul să confundăm calificarea în diverse discipline teologice cu competența (sau maturitatea) spirituală. Într-un elan recuperator, e aproape sigur că se întâmplă și asta. Bine ar fi însă dacă nu am ajunge să le punem în opoziție, ci să găsim locul just și pentru exegetul excepțional și pentru înțeleptul analfabet, fiecare supunându-se celuilalt acolo unde de la el lipsește și îndrumându-l pe celălalt în ceea ce lui îi prisosește. Mi se pare, din păcate, aproape imposibil de obținut această dinamică în bisericile evanghelice care încă trebuie să lupte cu „sfințenia ignoranței”, iar acum s-a trezit brusc și în fața „sfințeniei doctoratului”. Niciuna dintre cele două sfințenii nu e mai sfântă ca cealaltă, dar cum vor cădea la pace? Cum va putea ignorantul convins să tacă în domeniile în care nu se pricepe și cum va putea fi convins expertul să nu-și extindă abuziv autoritatea și la domenii în care ar trebui să asculte de alții?

      Tema asta mă preocupă și am și scris cândva un text în care discutam acest antagonism (https://drezina.wordpress.com/2013/03/12/intre-badea-ion-si-grigore-teologul/).

    • Lideri si metode folosite in chemarea lor, investirea lor in slujire sunt diverse este adevarat.

      Mai existau si filozofii vremii in lumea greaca cu care Pavel avea de furca prin piete, lideri de miscari. Fiecare i-si tineau prelegerile lor, pe Pavel numindu-l „palavragiu”

      Lumea seculara folosesc metode biblice in business, chiar Maxwell un lider motivator crestin este des invitat ca si motivator in businessul lor.

      Evlavia in slujirea este de trebuinta in viata unui lider, i-i sade bine sa o aiba.

      Adevaratul lider stie sa comunice la toate nivelele, nu i-si trimite reprezentantii in locul lui; el se apleaca fara retinere (ex lui Cristos, se apleaca dupa oaia pierduta, Cuza Voda si Mos Ion Roata, un sarut personal blajin pe obrazul mosului).

      Cu privire la bani, nu sustin sa fie totul gratis, mi-ar fi rusine. Pt. un simplu examen eu petrec 10-12 zile, cu cat mai mult costa munca unui teolog intr-o carte sau a unui professor in formarea unui curs. Am fost cadorisit recent de un frate, (probabil din simpla simpatie) cu un curs ce cuprindea vre-o 5 cd-uri. A trebuit sa-l binecuvintez si eu pe respectivul dr. teolog deoarece in toata biblioteca personala, nu stiu daca am o carte care sa nu ma fi costat, (in afara de una cadou de la tatal meu).

      Exista si o alta varianta pe care o poate capata slujirea biserii, acea a slavei desarte. Pavel o atinge putin prin „ce-mi pasa mie” important e evanghelia sa mearga mai depare. Ca unii fac din aceasta o meserie si chiar afacerea vietii lor, e treaba lor, Cat ma priveste pe mine, eu sant responsabil de felul cum folosesc banul Domnului din buzunarul meu. Daca cineva face avere pe el, e si din vina mea.

      Sa ne rugam pentru toti cei ce se ostenesc pentru Domnul in folosul cresterii bisericii Lui Cristos si al inaintarii evangheliei.

  6. Eu cred ca diferentele majore apar si datorita modului in care „se fac” liderii astazi – prin informare si nu prin formare. UCENICIA implica formare, astazi se prefera informarea (e mai comod, tehnica ajuta). Cineva care isi ia timp sa faca ucenicie, deja cred ca transmite umilinta, dragoste si alte calitati biblice imprimand in ucenic aceste lucuri. Informarea insa, se face de pe pozitii de autoritate, de sus, imprimand acceasi atutudine viitorului lider, invatacel acum.
    Oricum, cineva sesiza pe buna dreptate ca incepand de la scoala pana la Biserica, oamenii de azi nu se mai formeaza ci doar se informeaza. De aici vin o multime de bube din Biserica incepand cu dragostea care „se raceste”.

  7. Dupa ce s-a dezbatut atat de mult extrema in care se poate ajunge cu leadershipul ar fi interesant sa dezbatem si extremele la care s-a ajuns in lipsa leadershipului. Eu am fost ani de zile membru intr-o biserica ce nu avea nimic comun cu „metodele astea lumesti” si credeti-ma ca nu ati vrea sa fiti membrii acolo. Dezlanarea, lipsa de directie, contrazicerile flagrante intre mesajul predicii si cel al actelor de asa zisa conducere m-au facut deseori sa ma intreb de ce trebuie ca stupiditatea (scuzati limbajul) sa dea tonul in biserica. Sunt perfect de acord ca sunt abuzuri de o parte (cea incriminata in acest articol) dar cum de trecem cu vederea abuzurile flagrante care se savarsesc de cealalta parte? Majoritatea celor care au comentat pe aici cred ca fac parte din biserici sau zone cu biserici supraorganizate, dar ia sa ascultati dumneavoastra comentarii ale celor din biserici complet dezorganizate si lipsite de directie. Iata ca v-am dat un subiect de studiu. Gasirea caii de mijloc intre cele doua extreme este solutia si nu critica dezechilibrata.

Spune-ți părerea

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s