În primă fază pare ceva normal, însă la o privire mai atentă, lucrurile stau chiar pe dos. Pare normal adică, la prima vedere, ca ceea ce e vechi să fie repudiat ca „vestust”, „anacronic”, „desuet”, „depășit”, „învechit”, „demodat” sau pur și simplu „nașpa”. Zgâriind însă puțin sub această crustă unanim și tacit acceptată, e straniu, dacă nu chiar suspect ca tot ce e vechi să fie aruncat – fără discernământ – în lada de gunoi a istoriei.
Cel mai la îndemână contraargument (de bun-simț) e acela că tocmai acele lucruri care se disting prin vechimea lor sunt cele mai pasibile să aibă un sâmbure valoros, odată ce au rezistat atâta amar de vreme. Presupun că nu plecăm de la premisa prezumțioasă (și ușor demontabilă) că oamenii care populează actualmente planeta vor fi fiind cei mai inteligenți și mai cu scaun la cap dintotdeauna.
Cu toate că moda e să fii deschis la nou, să te lepezi de moștenirea apăsătoare a părinților și bunicilor, există destule situații când se face rabat. Se recunoaște, de pildă, implicit, că vârsta poate fi o garanție a calității, că vârsta respectabilă oferă un plus de legitimitate. Nu degeaba toți producătorii de blugi ștanțează un „since…” pe marfa lor. Iar berarii urcă toți în istorie cât mai aproape de Adam sau de Big-Bang.
La nivel ideologic însă e ușor de observat că în primul rând deranjează morala… „anacronică”. Însă vestigiile acestei morale se articulau cândva pe corpusul unei concepții de viață de sorginte religioasă, iar mai încoace, creștină. Ar fi eronat să mă alătur corului de lamentații care declamă ritos că actualmente creștinismul nu mai are trecere. Ba are, dar selectiv.
Această selectivitate îmi pare în mod deosebit suspectă. Nu doar din creștinism se selectează, ci din orice (sau mai ales din) altă religie. Cele orientale sunt preferate cu predilecție. Se compilează din toate câte un pic și se face un melanj bun pentru frecții la suflet, în perioadele mai nasoale ale vieții.
N-ar fi nicio problemă asta în sine, dacă nu… Dar hai să încep din altă parte. A spicui din tot felul de religii chestii mișto e aberant fiindcă detașează niște afirmații sau rituri dintr-un întreg coerent. E ca și cum ai încerca să refuzi roata în ansamblu și să reții numai vreo două arce de cerc și trei spițe. Sau ca și când din mașina de calcul a lui Pascal ai reține numai cifrele impare.
Veți zice poate că exemplele mele sunt aberante. Voi întreba atunci: cine hotărăște că sunt aberante și în virtutea cărui principiu? Să fie acesta oare binele personal sau preferința proprie? Trebuie să admit că, deși conține o doză de aberație, procedeul compilării unor elemente din diverse religii, credințe, rituri religioase este larg utilizat.
Această practică este profund îndatorată convingerii că nu există adevăruri unice și absolute, care, într-una dintre formulările utilizate sună cam așa: „Nu există absoluturi”. Or această afirmație în sine nu are niciun sens decât în măsura în care ea însăși devine absolută. Iar dacă devine absolută este un nonsens logic. Poate că numai logica trivalentă (a terțului inclus) e în stare să rezolve cumva acest impas. Însă la această instanță nu ne mai putem prezenta cu raționamente grosiere și lozincarde.
Cam la fel stau lucrurile și cu o altă afirmație la modă odinioară: „Este interzis să interzici”. Fiindcă, dacă e interzis să interzici, atunci e interzis și a interzice interdicția. Deci concluzia e că nu poți interzice să interzici. Se poate totuși ieși din acest impas foarte simplu: atunci când intervine ceva/cineva din exterior (deci de pe un alt nivel al realității) care interzice să interzici. Astfel că rezolvarea trebuie să aibă – măcar în raport cu judecățile între care arbitrează – un statut absolut și indiscutabil.
Problema noastră e mai veche însă. De pe la Reformă încoace știm – nu că ne-ar fi spus cineva în mod direct, dar am priceput noi mesajul subliminal – că putem să selectăm cât vrem să deținem dintr-o anumită religie. Păstrând nuanțele și nealterând direcțiile, ceea ce a făcut protestantismul catolicismului e similar ca mesaj (transmis indirect) cu ceea ce a făcut raționalismul iluminist creștinismului în general. Într-un fel, reformatorii n-au făcut decât să deschidă drumul pentru „secularismul” ulterior. Așa că ’geaba se mai plâng acum…
Fac aici o paranteză ceva mai amplă. Îmi pare aberantă încăpățânarea unora de a vedea Reforma în culori exclusiv luminoase și binefăcătoare. Dacă admitem că nicio acțiune omenească nu este pură, că orice intenție nobilă are și niște pete ignobile, atunci e cu totul imposibil ca demersul protestant să fie pur în chip absolut. Nici consecințele Reformei nu aveau cum să fie exclusiv pozitive și benefice. De vreme ce protestantismul însuși impune o grilă și o lentilă critică a creștinismului catolic din acea vreme, ar fi o inconsecvență gravă ca tocmai inventatorii acestei paradigme să fie văduviți de binefacerile ei.
În orice caz, așa cum din teoria relativității, mulțimile au înțeles că „totul este relativ” (lucru eminamente fals și contrazis de Einstein însuși), din atitudinea protestantă mulți au rămas cu ideea că ei înșiși devin criteriul și măsura credinței, dogmei, moralei etc. Așa că, de acolo până la a compila nediscriminatoriu apucături religioase din varii areale culturale n-a fost un pas atât de mare.
Însă selecția trebuie făcută cumva totuși, de vreme ce e selecție înseamnă că anumite lucruri sunt păstrate, iar altele respinse. În funcție de ce criteriu? Zice modernul și (mai abitir) post-modernul: eu hotărăsc ce-mi place, ce vreau, ce-mi folosește. Bine, fie! Dar atunci criteriul nu există. Există doar un moft, un capriciu, un „nu știu ce-mi veni și mie” sau „numai să-ți fac ție în ciudă”. Chiar dacă nu sună a criterii de valoare, au legitimitate în această logică a insului-autoritate.
Chiar dacă reușim să ieșim din clinciuri cu acest „argument” (fiindcă cine ar cuteza să mai facă un gest atât de demodat încât să ne conteste „dreptul” de a hotărî în chip absolut pentru noi înșine?), totuși, psihicul uman nu rezistă să funcționeze astfel. El are nevoie de lucruri cât de cât stabile. Un creier căruia i se refuză sistemantic reperele cedează.
Sunt unii care spun că singura certitudine este perpetua schimbare. Dar există, iată, o regulă, o coerență, un principiu în jurul căruia se articulează o existență, oricât de schimbătoare ar fi ea. Aici am însă și o remarcă personală: prefer să discut cu oameni în vârstă, cu cei care nu prea mai au nimic de pierdut, fiindcă cei tineri pot brava gratuit și ignorant, iar cei la mijlocul vieții s-ar putea să aibă aderențe și interese de apărat.
În fața morții însă, atunci când nu te mai ajută nici membrele prea mult, realitățile capătă alte culori. Un bătrân onest poate certifica într-adevăr dacă principiile lui de viață i-au fost de folos au ba. În măsura în care mai poate îndepărta molozul și să se privească sincer pe sine.
Așadar, nu cred că suntem făcuți să funcționăm completamente independent. Fiindcă atunci cel mai prielnic mediu ne-ar fi pustiul arid. Or cei mai mulți nu suntem în stare nici măcar să ne dispensăm de prezența iritantă a celor de lângă noi. Orice afemeiat știe că desfrâul lui ar fi un non-sens dacă n-ar avea cu cine să-l practice. Orice mâncău e mort fără sursa lui de hrană – pentru care are nevoie de „furnizori”.
Cu atât mai puțin ne putem dispensa de „principii” de viață. Ele capătă forme și denumiri diverse, dar rămân mereu mai presus decât noi înșine, niște norme la care ne raportăm. În funcție de acele legi inevitabile compilăm diverse concepții, aforisme, replici de film din care ne facem un crez, o religie proprie.
Nimeni nu-și poate fi nici măcar dumnezeu sieși decât în măsura în care se conceptualizează pe sine, se înfățișează în niște parametri la care să se raporteze ca la o entitate superioară propriei persoane.
Ajungem astfel la aceea că nu putem trăi fără niscai absoluturi. Odată ce le repudiem pe cele „învechite”, „demodate”, ne făurim altele, din materiale de obicei mai proaste, dar mai maleabile. Normal că nu sunt de aceeași calitate și atunci utilizăm surogate care aproximează cât mai bine, ca aparență, valorile contestate. Toleranța e, de exemplu, un astfel de absolut denaturat care a fost instituit ca normă de existență. Din păcate însă, e doar o compilație de bunăvoință amestecată cu indiferență, în numele unui umanism fără chip și fără vlagă.
Binele nostru comun nu poate fi gândit în absența unui adevăr comun sau a unei dreptăți comune. Oricât am vrea să scăpăm de aceste absoluturi incomonde, ni se insinuează atât în existența individuală cât și în cea colectivă cu îndătărătnicie.
Compilațiile noastre incoerente sunt bune atâta vreme cât nu survine o criză majoră, o boală gravă, un cataclism, o conflagrație. Odată ajunși în situații limită, s-ar putea ca vechiturile să vină peste noi și, fiindcă au fost refulate, să se răzbune, nu așa ne învață până și psihanaliza?
Cu drezina 
Teo, cand te citesc nu pot sa nu am un sentiment dulce-acrisor. Incep fiecare articol cu un nod in stomac care nu-mi trece nici la sfarsit. Din textele tale transpira (posibil doar pentru mine) putin prea mult faptul ca ai ceva cu reformatii. Sau cu Reforma. Intr-adevar sunt multi protestanti extremisti, dar n-as vrea sa mergi tu in cealalta extrema. Vezi sa nu devina chestia un laitmotiv (sau chiar asta doresti? :P)
PS: Adevarat articol 😉
The Sun,
Dacă articolul e adevărat, chiar nu mai contează ce am eu cu protestanții. Totul se reduce la faptul că am sau n-am dreptate. Adevărul ar trebui să fie mai presus de sentimentele pe care le trăim vizavi de o situație sau un eveniment.
Poate că, dacă tot ar fi să-ți răspund la întrebare, nu prea mi-a fost dat să văd foarte des (neo)protestanți prea smeriți. Mereu un rest de aroganță și exclusivism cam… patologic uneori și molipsitor alteori.
Corect. N-am criticat, am facut doar o observatie – crezut-am eu utila. Stai linistit, protestantii din tara noastra o duc foarte bine. Vino in nord-vest unde toti sunt protestanti. Nu o sa-ti vina sa crezi 🙂
The Sun,
Cine zice că nu poți să critici? La noi se poate! Se chiar recomandă. De aceea nu-l cenzurez niciodată pe, să zicem, Costin, care mă ia la bani mărunți de câte ori consideră necesar. Totu-i să pui argumentu’ pe masă și gata. De fapt, știi tu asta, nu mai trebuie să-ți repet.
Să-ți relatez o fază dintr-o bisercă (nu contează care). După o discuție în contradictoriu (între 2 studenți la teologie), dar care nu avea deloc iz de gâlceavă și nici nu se prevala de răutăți, ci pur și simplu era un dialog onest, în căutarea adevărului exegetic al unui text anume, se ridică un bătrân și zice: „Io bag de samă că ne certăm aici”.
Eee, nu-mi permit sa critic pe cei mai batrani ca mine. Pot doar sa sugerez diferite chestiuni, sa mai arunc in aer idei. Ma intelegi? Iar daca ar fi sa critic, n-as face-o pe blog. Astea se fac la un ceai, cappuccino, cafea. Ii critic doar daca ma enervez profund, si atunci o fac cu ironie si sarcasm. Din nou, d-astea nu se fac pe blog 😛
The Sun,
On the contrary, eu cred că criticile trebuie făcute mai ales atunci când mintea e lucidă și simțămintele liniștite 😉 Și, oricum, dacă n-ai ceai și capuccino, e bun și blogul, că măcar există un „loc”. Vârsta însă nu importă aici. Când port o discuție, de cele mai multe ori, dacă omul nu face gafe monumentale ca să se trădeze, uit vârsta preopinentului. Nu în sensul ăla că nu mai știu, ci pur și simplu nu mă gândesc la asta, nu face parte din preocupările de la momentul respectiv. Totuși, sunt situații când țin cont foarte mult de vârsta auditoriului: atunci când mă gândesc că există riscul ca ceea ce spun eu să smintească pe cineva. Pe blog, știu că acest risc e destul de mare, din păcate. Așa că am la ce mă gândi. 😀
[…] Teofil Stanciu: “Nu putem trăi fără niscai absoluturi. Odată ce le repudiem pe cele „învechite”, „demodate”, ne făurim altele, din materiale de obicei mai proaste, dar mai maleabile. Normal că nu sunt de aceeași calitate și atunci utilizăm surogate care aproximează cât mai bine, ca aparență, valorile contestate. Toleranța e, de exemplu, un astfel de absolut denaturat care a fost instituit ca normă de existență. Din păcate însă, e doar o compilație de bunăvoință amestecată cu indiferență, în numele unui umanism fără chip și fără vlagă. […]
Pai, dupa cum iti povesteam, noi, fratii vostri ortodocsi, va asteptem cu dragoste si rabdare (la capitolul din urma, cel putin unii dintre noi) sa va intoarceti la credinta cea drept maritoare =))
Si eu inca astept ziua in care, dintre toate limbile romanice, romanii nu se vor mai sfii sa foloseasca cuvantul „umilinta” cu sens pozitiv 🙂
Costin,
După câte am văzut, foștii protestanți care se întorc la ortodoxie sunt foarte cuminți, pierd tot spiritul combativ de pe vremea când se revendicau de la Luther. Interesantă transformare. Însă devin teribil de intoleranți cu foștii lor frați întru credință. Și asta e interesant. Oare care să fie explicația? Plus că se uită spre evanghelicii dintre care au plecat cu oarecare superioritate afectată, îngăduitoare.
Am răspuns serios pentru că „oferta” ta nu e chiar atât de neverosimilă. 😀
Draga frate Teofil,
E adevarat ca spre rusinea noastra, noi ortodocsii ne-am dovedit intoleranti cu destule ocazii. Intr-o tara ca Romania asta se intampla vrand nevrand din moment ce 80% sau cam asa ceva se revendica ortodocsi. Deci vrand nevrand, n-o sa fie in cifra asta vreo 15 milioane de Nicolae Steinhardt, Parintele Galeriu sau parintele Teofil Paraian. Si chiar daca ar fi 15 milioane tot mai raman un milion sau cateva sute de mii care sa-si acopere slabiciunea credintei cu strigatul la lupta de apararea a identitatii „asaltate”. Asta e conditia umana.
Acuma nu stiu la care intoleranta te referi tu. Ca intrun fel se judeca popa din adunatii de padure care mobilizeaza satul impotriva pocaitilor, in altfel se judeca fratii vostri care pesemne, din relatarile tale dar si din observatiile mele, au catre voi, fostii lor frati intru confesiune (ma rog, e discutabil daca voi aveti o confesiune in sensul propriu al cuvantului) o atitudine sa-i spunem condescendenta.
Da acu nu dati vina numai pe ei, daca bagi de seama, poate vezi ca la ortodocsi se parta mai putin „combativitatea” teologica, aia care face ravagii pe netul evanghelic, aia de ajunge si la mine cand ma loghez, in dreptul cele mai populare posturi pe WordPress iar dau de una din galcevele dragute d’ale voastre.
Ca sa iti explic, pe scurt cum vine asta, daca Ton al vostru, sau oricare altul din dezbatere, era popa de tara sau de oras, ii ajungea in fiecare duminica sa rosteasca (vrand nevrand) cuvinte precum „noi, robii tai nevrednici” sau „desi n-am facut nimic bun pe fata pamantului”, sau rugaciunea dinaintea impartasaniei cu „pacatosi, dintre care cel dintai sunt eu”, asa ca din atatea exercitii in umilinta, in ortodoxie e mult mai greu sa te dai teologul lui peste, sau sa spui ca revolutionezi teologia.
Deci pentru mine, ce deosebeste credinta ortodoxa de celelalte „ramuri ramurele” protestante (ma rog, catolicii si anglicanii alta poveste, n-avem timp sa discutam acum), este tocmai exercitiul umilintei. Ca intelegem si noi cum vine cu autoritatea scripturii, dar totusi, noua ne vine mai usor sa gasim umilinta potrivita de a nu avea pretentia oarecum ridicola – daca nu te deranjeaza cuvantul tare, ca fiecare e liber sa ia buchea cartii si sa-si dea cu parerea pe principiul ca tot romanul (crestinul) se pricepe la fotbal, si, mai nou, iata si la teologie.
E adevarat, noi in turma ortodoxa avem si noi bubele noastre, dar si asta e din mila lui Dumnezeu, care are grija sa nu ne-o luam prea tare in cap.
Acu’ chestia cu „oferta”, doar stii bine ca nu e a mea. Dar eu ma gandesc ca nu-i tocmai usor unui suflet de neo-protestant sa tot justifice ca e plecat de la biserica poporului sau (adica aia care a fost definitorie pentru identitatea culturala si nationala) si e ca un fel de cui a lui Pepelea. Ca unii compenseaza sentimentul asta latent de vina cu tot felul de istorii dragute despre cate bube au ortodocsii ar fi chiar amuzant, daca n-ar fi trist pentru ei.
Pana la urma, vrand nevrand, ok, poate multi dintre voi sunteti neo-protestanti ca asa v-ati nascut si ati crescut in familie, dar sederea voastra in confesiunile astea exotice (cel putin pentru teritoriul Romaniei) e un fel de a afirma (chiar si implicit) ca ortodoxia n-a fost la inaltimea asteptarilor voastre ceea ce pe undeva stitii ce e un neadevar.
Si atunci ramanem cu realitatea tragica a unei despartiri care nu isi are justificare, si care va apasa pe voi mai mult, chiar si daca ne apasa si pe noi intr-o mare masura caci e partea nostra de vina ca nu traim nici noi ortodoxia la inaltimea la care ne-ar chema Sf Ioan Gura de Aur sau Sf Vasile cel Mare, ca sa nu va mai dam prilej de ispita sa stati deoparte in dezunire.
Are sens ce am prezentat aici ?
Costine frate,
Are sens ce zici. Și, firește, nici eu nu mă aștept să găsesc numai monumente de sfințenie în ortodoxie.
Am întâlnit însă oameni frumoși, deci experiența mea nu e doar livrescă în ceea ce privește trăirea ortodoxă, ci am avut parte de exemple vii. Poate ai remarcat citind p-aici că uneori mai aduc vorba de un tare bun prieten ortodox. Nu e un mod de a face paradă, ci felul meu de a spune că n-aș putea disprețui ortodoxia fără să-mi disprețuiesc unul dintre prietenii apropiați.
În ce privește confesiunea, mă socot „baptist din naștere” (am și scris un text cu acest titlu, poate că n-ar fi rău să-l postez cândva pe blog), din cauză că alegerile mele până la momentul în care m-am botezat au fost aproape „în orb”. Bogăția ortodoxiei am descoperit-o pe vremea când eram în facultate (baptistă) și cam tot pe atunci m-am apucat să citesc (mai ales) literatură scrisă de catolici (Mauriac, Bernanos, Greene). Așa că am o matrice fundamentală protestantă cu care trebuie să trăiesc.
Știu că credința ortodoxă e definitorie pentru identitatea românească (istoricește vorbind), însă aș mai adăuga aici și faptele greco-catolicilor din Școala Ardeleană. Asta doar de dragul acurateții. Totuși, nu cred că celelalte confesiuni, mai „exotice”, cum le zici, ar fi mai puțin românești. Nu zic că ai sugera asta, dar am auzit-o de prea multe ori din partea unor grupări „talibane”.
Cea mai dureroasă problemă pe care o ridici, după părerea mea, e „dezunirea” creștinilor. Pentru mine e una dintre cele mai triste și descumpănitoare priveliști să văd cum fiecare își proclamă supremația cu toate că doctrina creștină este eminamente ortodoxă, dar misionarismul baptist-metodist-evanghelic a dus creștinismul în multe colțuri ale lumii, plătind cu sânge. La câtă abnegație au dovedit mulți dintre misionarii moderni, nu cred că s-ar putea spune că Dumnezeu n-a fost cu ei.
Revenind însă, această autarhie e întristătoare. Știu că dogmatic e cvasi-imposibilă o împăcare între confesiuni, însă, în vremurile pe care le traversăm, m-aș aștepta la cooperare mult mai strânsă pe orice domeniu posibil, la o legătură caldă între creștinii regăsiți pe terenul „slujirii”, fără discriminări, fără aroganțe. Am văzut asta într-un sat din jud. Arad. Câtă vreme biserica baptistă a fost în construcție, preotul i-a poftit să-și țină slujbele în biserica ortodoxă. Pentru mine a fost un șoc și o dovadă de înțelepciune.
Să-ți propun câteva absoluturi… personale?
– pentru lumea vie viața este preferată morții
– nu există doi oameni care să aplice identic preceptele religioase oricare ar fi ele
și mai una la întâmplare
-excepția întotdeauna întărește regula
sam,
Oricât ar fi de puține, tot există. Eu cam asta vrui să spui. Că până la urmă, atunci când nu mai rămâne nimic de apărat, nimic de făcut, rămâne un fel de zaț în care se regăsesc și acele lucruri care au fost cu adevărat prețuite de cel în cauză.
De pildă, în cazul tău, nu știu de ce, eu presupun că mai sunt și altele. Iar asta doar judecând după felul în care vorbești cu oamenii (de când te „urmăresc” pe internet).
PS: Meștere, te-ai pus iar pe blogărit? Spor la treabă!
@ Costin,
Îmi cer scuze că mă introduc în dialogul tău cu Teofil dar m-a provocat prezenatrea onestă a opiniei tale.
Vorbesc de pe poziția unuia dintre cei aflați în categoria de care spuneai adică născuți în familii eretice (eretice relativ la ortodoxie that is) și încă la a 3-a generație.
Chestia cu sentimentul de vinovăție pentru so called ieșirea din biserica-mamă pică deci. Mai rău nu sunt afiliat emoțional la nici o organizație religioasă și nu din cauză că nu aș avea suficiente informații.
Apreciez și eu foarte mult ortodoxia, atât cțt am reușit să înțeleg din ea. Când eram mai tânăr și neliniștit le spuneam colegilor neoprotestanți că dacă îmi ascult logica prefer doctrinele bisericilor tradiționale, dacă îmi ascult inima prefer compania oamenilor onești și deschiși indiferent dacă sunt creștini sau nu iar dacă m-ar obliga cineva sau ceva să aleg practicarea unei credințe anume aș alege-o pe cea acelor dragi mie.
Cam asta e concluzia mea cu privire la conflictele inter-confesionale și dacă aș greși vreodată și m-aș dedica prozelitismului tot în aproximativ direcția asta aș îndruma întrebătorii.
Cu precizarea că this is my position now but I’m willing to change for any better one 🙂
Hope you didn’t mind ramblings (and had the patience to follow me through them)
Sam,
Da, ma bucur ca ai curajul sa ne impartasesti „pozitia” ta, si m-as feri sa iti raspund direct, pentru ca nu sunt foarte calificat. Eu am avut interventia fiindca se lipea perfect la subiectul abordat de Teofil, si ca sa-l mai pisc pe dansul nitel, cu prietenie, desigur.
Dar pe baza experientelor mele personale, mi-as permite sa iti sugerez sa incerci sa te detasezi de pozitia personala, sa incerci sa privesti situatia ta nu prin „ce doctrina prefer”, care e „pozitia” mea, samd. Evident ca pana la urma tot trebuie sa reducem la persoana I.
Dar daca vii dintrun unghi de genul „cum/unde ar trebui sa ma situez eu in contextul mai larg (social, mai ales)” incat sa pot face cel mai mult bine , urmand poruncilor Evangheliei, poate vei sesiza o diferenta – sau poate nu, dar oricum e un exercitiu util in sine.
Caci ceea ce cultura neo-protestanta accentueaza pe undeva si anume o independenta, libertate a eului personal (ma rog, cu sola scriptura cu tot, dar sola scriptura tot prin filtrul personal trece ca altfel nu mai e sola scriptura), este intr-o ultima analiza nu in concordanta cu invatatura Evangheliei, unde suntem incurajati nu sa fim intrun dialog cu divinul cum ar veni, ci sa fim pe pozitia de slujitori umili, care asculta mesajul care intotdeauna vine „one way”.
In orice caz nu ti-as dori deloc sa fii „afiliat emotional la o organizatie religioasa” cum spui tu, nici macar la biserica ortodoxa, caci atata vreme cat suntem organizatie religioasa, nu suntem biserica ortodoxa, catolica si apostolica, cum spunem in crez.
Si totusi, sunt convins ca deplinatatea trairii crestine se gaseste cel mai bine in comuniunea care e biserica lui Hristos. Asta nici macar tu n-o poti decide prin analiza informatiilor de care dispui, ca nu e o chestie de analiza rationala ci e una de traire si simtire. Cand vei avea disponibilitatea sufleteasca, poti sa incerci [e principiul ca incercarea moarte n-are. Pe de alta parte un american foarte hatru a zis „do or do not, there is no try” (faci sau nu faci, nu exista a incerca, tradus pentru conformitate).
Nice try 🙂
Exact din unghiul de care spui am venit cu poziția mea, personală cum zici că nu există alta decât dacă aș avea dublă personalitate caz în care aș putea avea (minim) două poziții fie și opuse una alteia.
Presupun pe baza autoanalizei nonstop că indiferent unde m-aș fi născut (confesional vorbind) cam tot pe aici ajungeam. Temperamentul nu-mi permite subordinarea mea nici unei autorități de bunăvoie și nu cred că Biserica Ortodoxă ar accepta în principiu o apartenență formală.
Dacă totuși acceptă atunci nu se califică (în viziunea personală) pentru a-mi intermedia relația cu Dumnezeu (care nu poate fi decât personală).
Bănuiesc că aici mă despart brusc și ireconciliabil de ea, pentru că eu admit că Biserica e făcută pentru om și nu invers.
Ar mai fi și problema actelor, tainelor, ritualurilor care pot să-mi spună enorm de mult despre locul bisericii (ortodoxe să zicem) în iconomia (așa se zice?) mântuirii în general dar foarte puțin despre satisfacerea nevoilor mele ca și creștin (eu, aici, acum) în particular.
Așa cum spui la urmă asta e o chestie de trăire și simțire. QED.
Intervenția mea a fost provocată mi mult de senzația pe care am avut-o de atitudine condescendentă din primul tău comentariu.
If my impression is wrong please accept my apology 🙂
Draga Sam,
Nu-ti cere scuze ca n-ai de ce. Eu nu o sa inoportunez blogul lui Teofil cu prelegeri ortodoxe, dar o sa dau cateva clarificari scurte, pentru ca e libertatea ta sa alegi ce crezi ca e mai bine pentru tine, dar macar sa o faci in cunostinta de cauza.
Din cate inteleg eu „relatia cu Dumnezeu” e un concept cu totul strain noua. Dupa parintele profesor Paul Tarazi se pare ca e vorba de o chestie de sorginte neo-protestanta, americana („relationship with God”, sau „personal relationship with God” sau „personal relationship with Jesus”). E adevarat ca din cand in cand se mai trezeste un preot ortodox (in special cei din America) sa o scape in predica , dar astea sunt accidente. Chiar as fi curios sa aflu pe bune cine a venit cu ideea asta nastrusnica. Sau cum a evoluat de-a ajuns ce vedem in ziua de azi.
Iarasi ideea ca Biserica e facuta pentru om e nu numai gresita, e nelalocul ei, pentru ca abordarea problemei e gresita, cel putin din punct de vedere ortodox, nu poti sa iti pui intrebare care e pentru care intre om si Biserica. Nici macar de cum iti poate satisface Biserica nevoile tale personale. La fel cu „intermedierea”, probabil ca e un stereotip din literatura care spune „nu faceti ca ei”, in special cu referire la ortodocsi si catolici 🙂 N-am timp sa intru in detalii.
Da, sunt vinovat adeseori de formulari care, chiar ca si aparente, dau dovada de o anume condescendenta. Este, pe undeva inevitabil, dar nu ca asta e o scuza valabila ci mai mult o explicatie daca vrei sa empatizezi cu mine si sa imi ierti defectul asta.
Asa ca voi incheia cerandu-mi ieratare daca te-am contrariat. Macar sa fie cu folos.
Domnilor (sam și costin),
Ați remarcat că amândoi vă scrieți numele cu minusculă? Era doar o paranteză…
Intervin și zic că nu mă simt inportunat de intervențiile voastre, ci le citesc cu interes. Pentru mine se conturează cumva „relația” dintre neoprotestantism și ortodoxie în dialogul vostru.
Mă amestec doar să zic că „personal” nici nu există în Biblie (dacă tot e să fim literaliști). Iar alte concepte cheie fie apar sporadic, fie tot deloc. Asta am zis-o cu oarecare malițiozitate, recunosc.
În rest, vă urez să împliniți ceea ce cunoașteți!
PS: Acum mi-am permis să devin eu sfătos :p
Draga Teofil,
Ca sa inchei , pe scurt, si te las sa ai ultimul cuvant daca vei considera ca ai ceva de adaugat, fiindca dintr-o mica glumita la tema abordata, s-a facut suvoi de comentariu.
In orice caz, era prea tentant sa nu remarc ca ati putea scapa repede si simplu de vocatia de compilatori, revenind in sanul bisericii Ortodoxe, poate ai gusta gluma, dar in orice caz, e trist ca nu se poate asa usor.
Poate se va putea mai la toamna, can se face tulburelul dar fiecare trebuie sa-si ia in primire povara proprie si personala in lucrarea asta. Care mie mi se pare ca incepe mai intai cu recunoasterea anumitor adevaruri evidente – la captiolul asta si tu si eu stam binisor dar poate-i ajutam si pe altii, si, mi se pare mie, cu debarasarea de ideea ca doctrina primeaza.
Slujirea aproapelui trebuie sa fie pe primul plan, iar dezbaterile teologice si doctrinare sunt undeva mai pe la coada cozii.
Costine,
Mai adaug ceva, dacă tot mă lăsași. Am remarcat că atunci când privești un om în față, întotdeauna se schimbă felul în care vorbești despre el. Poate devii mai agresiv, poate mai pașinc. Poate te iau pandaliile, poate înveți să fii nuanțat. În orice caz, se schimbă. Iar atunci când te străudiești să intri puțin în bocancii lui, devii aproape negreșit mai îngăduitor. Cred că asta lipsește fraților baptiști și ortodocși: să se privească adânc în ochi și să-și vorbească. Apoi să se pună împreună să-și ajute văduvele și săracii. Că asta sigur n-are cum să strice. Despre unitatea dogmatică, euharistică și eclesială… să nu vorbească prea mult, ci, eventual, să deplângă afectiv faptul că nu se poate realiza.
at Costin, i-Pak
Ba vreau să am eu ultimul cuvânt că-s minoritar. Nu-s nici măcar sectant darmite majoritar ortodox.
Sforza să fie cu mata dom profesor!
🙂
[…] 2011 – Teofil Stanciu: Vocație de compilatori […]
[…] 2011 – Teofil Stanciu: Vocație de compilatori […]