Grațiere și amnistie – încercare de contextualizare creștină

(sursa)
(sursa)

În această discuție despre grațiere și amnistie, trebuie să recurgem câteva noțiuni fără de care dezbaterea este imposibilă: dreptate, nedreptate, legalitate, ilegalitate, iertare, răzbunare, credibilitate, consecvență, valori morale creștine, discernământ… După câte se vede în istorie și în experiența curentă, este o artă dificilă să ții în armonie astfel de principii care uneori intră în conflict, să știi să alegi momentul în care să dai prioritate unuia anume și totodată să nu le anulezi pe toate celelalte.

Teoretic, lucrurile par oarecum simple. Creștinii practică iertarea – e unul dintre cele mai importante imperative –, dar trebuie să apere dreptatea; pot, ba chiar trebuie să lupte pentru dreptate, dar fără să cadă în patima răzbunării. E drept ca un om să plătească pentru faptele sale. E creștinește să i se acorde clemență. Răzbunarea iese din discuție. Dar ajungem repede la complicații: ce înseamnă o pedeapsă justă? Când, cui și de către cine se acordă clemență? Unde e granița dintre lupta pentru dreptate și dorința de răzbunare? A răzbuna oameni nevinovați e o formă de justiție acceptabilă?

Pentru ca biserica să poată exprima un punct de vedere care să fie luat serios în seamă în această privință, are nevoie de credibilitate. Foarte simplificat, credibilitatea socială – într-un contex laic – poate fi obținută din două surse: istoria atitudinilor bisericii și practicile ei curente. Cele două se suprapun parțial, dar le putem separa de dragul clarității.

Pentru a observa cum s-a poziționat biserica în istoria recentă, musai să facem un ocol istoric. Încă de pe vremea FSN-ului, în societatea românească s-a menținut și cultivat o formă recondiționată a luptei de clasă. Dacă vă mai amintiți, atunci dușmanii erau străinii („Nu ne vindem țara!”), bogații (a fi patron era un soi de stigmat social – „Lucrează la patron…”) sau minoritățile etnice și religioase (conflictul de la Târgu-Mureș, scandalurile stârnite de unii ortodocși când trebuiau retrocedate bisericile greco-catolice, bătăile aplicate unor evanghelici ce făceau „prozelitism”).

Această zâzanie între diverse categorii de cetățeni a fost păstrată și refolosită și ulterior de către regimurile care au urmat după cei șase ani de iliescianism sumbru. Dușmanul a devenit, pe rând, pesedistul (sau pesederistul), băsistul, uselistul, asistatul social, sorosistul, tehnocratul, iohannistul – în funcție de tabăra în care te situai, evident. Societatea nu a avut un moment zero al reconcilierii generale și al asumării lucide a trecutului.

Bisericile – indiferent de culoare lor confesională – nu au făcut mare lucru pentru a facilita și pentru a reclama o asemenea reconciliere socială. Ba dimpotrivă, de multe ori au intrat în conflictele pentru sfere de influență și în jocuri de interese și au adâncit astfel faliile sociale aruncând în luptă și argumente girate religios. În loc să se distingă prin independență politică, consecvență morală sau îndemnuri la cumpătare și bună înțelegere, s-au distins mai degrabă prin atitudini partizane, slugărnicie și oportunism în relația cu politicul. Sau, în alte cazuri, printr-o strălucită absență din piața publică.

Poate că această situație se datorează și trecutului comunist. N-am avut o biserică ce să se remarce, ca în Polonia, prin opoziția fățișă împotriva regimului. Biserica majoritară a făcut pactul cu regimul pentru supraviețuire. Bisericile mai mici s-au repliat în activități clandestine (greco-catolicii au fost desființați cu concursul confraților ortodocși, din păcate) sau semiclandestine (cultele evanghelice).

Toate confesiunile, fără excepție, au dat martiri demni de tot respectul. Dar ei nu mai sunt aici acum, ca să gireze moral prin statura lor luările de atitudine actuale ale bisericilor.

Rămâne atunci să ne întoarcem atenția către practicile recente și să căutăm acele elemente care să sugereze faptul că biserica poate reclama statutul de voce a moralității în societate. Poate vor fi existat și alte încercări, dar până la recentele mitinguri pentru cauze foarte precise (Bodnariu, căsătoriile gay), n-am văzut ca bisericile să se fi angajat în acțiuni de amploare pentru alte valori precum adevărul (și împotriva demagogiei sau a falsificării istoriei), dreptatea (și împotriva corupției și a manipulării interesate), reconcilierea (și împotriva instigării la ură prin presă și prin acțiuni politicianiste), educarea copiilor și apărarea celor sărmani împotriva abuzurilor etc. Nu s-a condamnat vreodată public corupția din Învățământ sau din Sănătate (deși, pentru oricine cunoaște situația, e clar că acolo sunt mutilate caractere și curmate vieți).

Cu câteva excepții – pledoaria pentru viață, pledoaria pentru libertatea religioasă, pledoaria pentru studierea religiei în școală –, bisericile au preferat mai degrabă să acționeze local, prin ong-uri sau pur și simplu să se închidă între pereții clădirilor sub diverse pretexte duhovnicești. Dar fără să ia public atitudine fermă, constantă și consecventă – vreme de un sfert de secol! – față de derapajele social-politice.

Nu e de mirare atunci că, în prezent, nu există o voce articulată și respectabilă care să poată formula un punct de vedere ce să reprezinte biserica din România. Creștinii, indiferent de culoarea lor politică, sunt infinit mai ușor de dezbinat pe motive politice decât de unit pe principii creștine. Iar când se aliază (de prea puține ori), dau impresia că o fac interesat. Cu toate acestea, fiecare individ capabil să argumenteze un punct de vedere va explica în termeni biblici, teologici și morali foarte… agresiv-convingători de ce a optat pentru o anumită tabără.

Pentru a putea emite păreri demne de luat în seamă în chestiuni de asemenea importanță, ar mai fi nevoie, pe lângă credibilitate și de discernământ. Am văzut că lipsesc în mare măsură elementele care să poată confere credibilitatea publică luărilor de poziție ale bisericii. Discernământul ar trebui să se vadă în faptul că poziția publică ține cont de un ansamblu mai larg de valori morale, pe de o parte, și derapaje morale, pe de alta, și nu se raportează numai la un caz izolat, scos cu totul din context. În cheie creștină, dușmanul dușmanului meu poate deveni prietenul meu doar pentru că avem un adversar comun. Acest tip de oportunism se plătește.

Funcția de reper moral sau arbitru moral al societății, deși clamată vocal mai ales în anii din urmă, nu a fost asumată consecvent și ferm de către vreo biserică. Nu putem conta pe o situare principială, nepărtinitoare, fidelă adevărului Evangheliei, fiindcă nu avem un precedent solid. O astfel de poziție ar fi probat capacitatea bisericii (sau a bisericilor) de a-și păstra autonomia față de politic și principialitatea.

Rămâne așadar mai degrabă în grija unor personalități mai înfigărețe sau mai vizibile să exprime poziții ale bisericii, iar credibilitatea instituțiilor depinde adesea de liderii de circumstanță care ridică glasul într-o problemă sau alta. Și aceste voci nu sunt tot timpul în acord. Cum s-a văzut și în cazul marșurilor pentru susținerea familiei, au existat ieșiri publice de care unii dintre aliați au fost nevoiți să se delimiteze.

Există și o nedorită confuzie pe care ieșirile publice au lăsat-o să se întrevadă. Unii dintre purtătorii de cuvânt au confundat poziția de autoritate (morală – pe care o consideră de drept divin) cu poziția de forță. Așa s-a ajuns la amenințări și la atitudini belicoase. În creștinism, autoritatea s-a manifestat de multe ori ca slujire a aproapelui, ca smerenie, deci autoritatea nu înseamnă a bate cu pumnul în masa dialogului social.

După această lungă introducere, revin la tema anunțată. E greu de imaginat o societate funcțională în absența dreptății sociale. Iar creștinul, deși este permanent conștient că dreptatea omenească are limitele ei, nu poate valida nedreptatea fățișă, manifestată endemic. Ne referim aici, firește, la creștini care-și asumă această identitate și setul de valori aferente.

De obicei, dreptatea socială este consfințită prin legile care reglementează cadrul de referință și pedepsele ce trebuie aplicate celor care încalcă normele de bună conviețuire. Prin urmare, creștinul susține, în principiu, aceste legi. Dar numai până la punctul în care ele nu ajung să legifereze nedreptatea. Când vine vorba despre definiția dreptății sau a nedreptății, creștinul se raportează mai degrabă la standardele religioase pe care le transpune și în relațiile sale sociale. Ceea ce înseamnă, de obicei, că are niște imperative mai înalte decât societatea – care nu e atât de strictă în anumite privințe.

Există destule lucruri legale sau măcar tolerate, dar imorale, din punct de vedere al standardului creștin. Avortul, adulterul, beția, minciuna („nevinovată”), manipularea – toate astea intră în sfera lucrurilor acceptabile social, dar imorale în sens creștin. Într-un anumit sens, reperele creștinului sunt (sau măcar ar trebui să fie), așadar, mai clare decât ale societății. Așadar, dacă ia poziție împotriva avortului sau a căsătoriilor homosexuale, ar trebui cu atât mai mult să ia poziție și împotriva corupției.

Când trebuie să manifeste clemență față de un infractor, creștinul nu poate ignora nedreptatea comisă de acesta, mai ales dacă această nedreptate a fost săvârșită împotriva altuia. Nu poți ierta un rău care nu ți s-a făcut. Mai mult, unii argumentează că nu poate fi iertat – de către societate, cel puțin – un infractor care nu dă semne de căință. În orice caz, iertarea și căința sunt, în creștinism, strâns legate. Și se ridică atunci întrebarea următoare: cum pot fi iertate niște fapte pe care făptașul nici măcar nu le recunoaște și nu și le asumă ca fiind ilegale, imorale sau măcar greșite?

Problema corupției este una foarte spinoasă și foarte greu de tranșat categoric din punct de vedere moral. În principiu, cu toții știm că e imorală și ilegală. Dar, în practică, cu toții ne-am folosit de ea fie poate chiar involuntar sau fie și numai pentru că uneori e singura cale de a ieși dintr-un impas, în condițiile în care legile sunt stufoase, contradictorii sau complet rupte de realitate – unii sugerează că sunt făcute intenționat în așa fel încât să favorizeze scurtăturile corupției. Ceea ce, să ne înțelegem, nu e bine, ci doar vorbește despre amploarea fenomenului, dificultatea unor diagnostice simple și măsura complicității noastre.

Cred, prin urmare, că cetățenii – creștini și necreștini deopotrivă – pot fi deosebit de înțelegători cu cei corupți. Ca lucrurile să se complice și mai tare, adevărul e că unii dintre condamnați au făcut destule lucruri bune pentru comunitățile lor, însă au ales traseul greșit – probabil singurul disponibil la acel moment. Iar acum e firesc să fie revoltați că doar ei plătesc pentru ceea ce „făcea toată lumea”.

Nu văd de ce ar fi,reștinește vorbind, o bucurie condamnarea cuiva la închisoare. Există un real pericol ca sub masca luptei pentru dreptate să se ascundă dorință de răzbunare, ură, invidie, dispreț, răutate, resentimente etc. Și, da, cred că fiecare creștin e pândit de aceste primejdii. Zăngănitul de cătușe nu cred că ar trebui să stârnească euforie în biserici. E bine că se face dreptate, dar nu înseamnă că satisfacția pentru condamnarea vreunui infractor este neapărat și creștinească. E mai degrabă trist că se ajunge aici, iar flagelul corupției reprezintă și un eșec al bisericii și al fiecărui creștin în parte…

Dar, de cealaltă parte, nu pot fi ignorate toate nenorocirile sociale pe care corupția le favorizează sau le generează în mod direct. Nu pot fi ignorate condițiile din spitale, nici cele din orfelinate, de pildă. Nu poate fi trecută cu vederea aroganța și viclenia celor care de ani întregi își legiferează privilegii, a celor care se consideră superiori, iar când sunt prinși că acționează șmecherește (au acces preferențial acolo unde „prostimea” stă la coadă), invocă cine știe ce merite speciale.

Mi se pare just ca simțul dreptății să fie trezit de asemenea comportamente. Mi se pare just să existe o reacție de indignare atunci când supraaglomerarea penitenciarelor și condițiile mizere devin problematice doar dacă politicienii ajung locatari de pușcării. Este justificat să fie sancționată dubla măsură folosită de politicieni și legiferată prin acte normative care le creează avantaje pe viață. Este legitimă indignarea împotriva oricăror canale (indiferent de nume) ce alimentează clivajul social și instigă oamenii unii împotriva altora. Ar fi o mare victorie ca aceste discursuri manipulative să dispară definitiv ca urmare a conștientizării sociale inițiate de biserici.

Dar, pentru a fi credibile și pentru a putea fi apărate, aceste luări de atitudine ale oamenilor bisericii n-ar trebui subordonate politic, chiar dacă uneori pot coincide parțial și temporar cu anumite demersuri politice. Și aici trebuie denunțată o eroare importantă: creștinii sunt ispitiți adesea să-și subordoneze speranțele pentru o societate mai dreaptă și mai sănătoasă unor politicieni cu caziere groase, pe care sunt dispuși să-i absolve de orice păcate, ca și când împlinirea acestor deziderate morale ar fi la cheremul oamenilor. Iar explicațiile sunt dintre cele mai fanteziste: că nimeni nu e fără păcat, că trebuie să iertăm, că trebuie să ne rugăm pentru cei ce ne conduc. Toate astea pot fi adevărate, doar că se aplică și adversarilor politici în egală măsură.

Nu cred că, în principiu, un creștin poate fi împotriva grațierii și/sau a amnistiei. Harul e o noțiune și o realitate definitorie pentru tot ce înseamnă creștinism și Biserică. Iar harul presupune o infinită bunăvoință tocmai față de cel care o merită cel mai puțin.

Dar nu cred că un creștin poate fi în favoarea grațierii și/sau a amnistiei făcând abstracție complet de tot răul pe care corupția îl infuzează în societate. Victimele ei ultime sunt, de obicei, exact cei mai vulnerabili: copiii, bătrânii, nevoiașii, oamenii de condiție modestă care mor în spitale, care sunt cobai în sistemul de învățământ, care nu beneficiază de sprijinul necesar.

A lupta pentru dreptate este perfect legitim. Pentru creștin, fapta și făptașul sunt lucruri diferite. Condamnarea faptei poate coexista cu compătimirea făptașului, cu încercarea de recuperare. A clama o iertare generală, fără vreo condiție, fără vreo compesanție, fără vreo diferențiere înseamnă a promova dezordinea socială totală și a amplifica nedreptatea. Mai mult, chiar atunci când pedeapsa e pusă în aplicare, iertarea creștină poate funcționa și grija pentru infractor se poate manifesta, indiferent dacă el beneficiază sau nu de vreo grațiere sau amnistie. Nu are rost, așadar, să amestecăm lucrurile mai ales dacă ele sunt clare.

Amestecate sunt mai degrabă pornirile interioare. Unii nu-l mai au la inimă pe Iohannis fiindcă nu a dat curs cererii de referendum pe tema familiei. Și atunci consideră că singura poziționare morală este împotriva președintelui și în favoarea adversarilor lui. Totuși, trebuie remarcat că într-o societate coruptă și strâmbă, toate valorile ajung în cele din urmă să fie afectate și pervertite, inclusiv cele ale familiei sau ale bisericii. De altă parte, nu e nevoie să te dezici de dreptate pentru a susține familia…

Dificil e, în acest context, ca analiza propriilor motivații să fie făcută cu sinceritate și consecvență. Se poate lupta împotriva unui lucru rău cu motivații rele. Iar în creștinism motivația e esențială. O altă dificultate cu care se confruntă creștinul vine din nevoia de a împăca principiul general cu cazul particular, standardul înalt cu limitele individului concret. Ispita e ca, de obicei, să se opteze pentru principiu, care e abstract și mai ușor de apărat.

Dificil e ca liderii bisericii și enoriașii de rând să reziste ispitei de a se lăsa amăgiți de gesturi politicianiste. Faptul că un om sau un partid dă curs ideii de referendum pentru familia tradițională nu reprezintă în sine un motiv suficient pentru ca respectivul om sau partid să fie susținut de creștini în toate demersurile sale.

Creștinul, ca actor social, civic, electoral, este liber să aleagă așa cum îl îndeamnă conștiința. Dar pozițiile care se vor reprezentative pentru biserică sau pentruconfesiuni nu ar trebui amestecate în demagogia politică. Ar fi de dorit ca biserica să fie pe picioarele ei atunci când exprimă o opinie asupra realităților social-politice și să nu se lase prinsă în jocuri de interese lumești, chiar cu riscul de a-și pierde finanțările.

Ar mai fi de adăugat și faptul există cerere pe piața ideilor pentru un punct de vedere al bisericii. Căci atunci când bisericile tac, spațiul lăsat liber este ocupat de diverși vorbitori individuali care ajung, prin concursul împrejurărilor, să fie socotiți voci reprezentative ale creștinătății. În condițiile în care democrația mijloacelor de diseminare virtuală este maximă, devine interesant de urmărit care sunt punctele de vedere ce stârnesc cele mai multe adeziuni. Se cuvine însă precizat că numărul nu reprezintă garanția corectitudinii unei opinii, oricât de larg împărtășite ar fi ea.

În rezumat, grațierea și amnistia nu pot fi izolate de contextul lor moral, social și legal mai larg. Chiar dacă e creștinește să ierți un rău-făcător, e la fel de creștinește să lupți și împotriva nedreptății și, la nivel de societate, nu poți ierta oricând, orice, oricui. Exprimarea unor puncte de vedere publice doar pe anumite subiecte, ce par alese mai degrabă aleator, știrbește credibilitatea pe care biserica și reprezentanții ei o reclamă în calitate de promotori ai moralei publice. Nu se poate ca morala publică să excludă tocmai subiecte care macină de decenii întregi societatea: condamnarea crimelor comunismului, reconcilierea și solidaritatea nației, crimele Revoluției și ale mineriadelor, corupția, lăcomia, violența, mercantilismul, uciderea unor oameni cu zile în spitale, dezastrul din Educație etc. etc.

Subiectele și momentele alese de biserică și reprezentații ei formali sau informali ca să reacționeze vorbesc de la sine. Și, din păcate, nu legitimează statutul de arbitru moral sau chiar de autoritate morală de drept divin pe care luările de poziție îl clamează explicit sau implicit. Mai degrabă, în subtext, relevă prea multe situații care indică asumarea preferențială a acestui statut și abdicări convenabile în momente importante, dacă nu chiar definitorii pentru felul în care arată azi societatea.

Anunțuri

4 gânduri despre “Grațiere și amnistie – încercare de contextualizare creștină

  1. Multe ai spus Teo si sunt de acord cu ceea ce ai spus ! Ce ma doare insa cel mai mult e ca oamenii au invatat o lectie cumplita :

    DACA VOR CEVA ,DOAR PRIN FORTA POT SA OBTINA !

    Iti dai seama ce implica asta ? Poti sa iti inchipui ce se poate intampla acum daca i se da masei de manevra o directie ? Nici nu vreau sa ma gandesc !

    Deocamdata …, ne reobisnuim cu dictatura … Cei tineri incep sa se-nvete cu ea … Veni-vor si mijloacele de opresiune ca asa e firesc …

    Trist !

    • Cred totusi ca e mai greu sa se ajunga la dictatura. Ma incapatanez sa cred …. Dar mai cred si faptul ca unii doresc asta. Si pentru un astfel de deziderat s-au miscat iata repede. Ticalos de repede. Meschin de repede. ,,Sa dam lovitura acum cand inca avem majoritate si nu ni s-a erodat imaginea”s-au gandit probabil domnii (sau tovarasii).

      N-am votat niciodata cu cei din tagma lui iliescu si nici cu ,,postiliescienii”. Dar n-am crezut ca in anul in care suntem ceea ce se cheama la noi PSD poate sa recurga la mizerii pe care si predecesorii lor din anii ’90 le comiteau mai cu manusi, mai … ,,legal”…

      PSD nu e un partid de stanga, nu e nationalist, nu e ,,putinist” e pur si simplu partidul fripturistilor de doi bani, al aventurieilor fara scrupule care nu au decat o directie in viata – ,,sa ma imbogatesc eu, sotia, copiii si nepotii”. Dar metoda la care au recurs ca sa fure nici macar doi bani nu face … Si ce mai intristator e ca sunt la un pas sa le reuseasca.

Spune-ți părerea

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s