Creștinismul evanghelic și simțul civic dezorientat

În ciuda fixațiilor apocaliptice cunoscute (și care lasă impresia că ar fi complet dezinteresați de această lume), creștinii din marea familie protestant-evanghelică se pot lăuda cu un pomelnic frumușel de activiști care au luptat în diverse moduri pentru libertăți civice ale celor marginalizați sau oprimați. Enumăr câțiva dintre cei mai cunoscuți: Jeremiah Evarts, William Wilberforce, Desmond Tutu, Martin Luther King, Frank Laubach, Marry Slessor sau, în România, Pavel Niculescu, Iosif Țon, Aurel Popescu, Constantin Caraman, Richard Wurmbrand.

Toți aceștia au considerat că nu e suficient doar să se roage și să aștepte să vadă ce se întâmplă, ci trebuie să și acționeze într-un anumit fel. Nu înseamnă că sunt prin însuși acest fapt mai buni decât alții. Dar sigur nu sunt nici mai răi sau mai necredincioși în pronia divină. Există un curent – și probabil că a existat mereu – de pasivi social care îi acuză mai cu nerv sau mai discret pe cei activi că se implică în lucruri care nu au blagoslovire divină. Și tot ei sunt, mai recent, deosebit de porniți împotriva ONG-urilor, ca și cum toate ar fi ale lui Soros. E totuși de observat și încă un alt aspect, pasivitatea socială îi lovește brusc pe unii atunci când ar trebui să ridice glasul împotriva unor acțiuni discutabile săvârșite de preferații lor electorali (vom reveni la asta).

Trebuie însă adusă aici o corecție la această perspectivă foarte învârtoșată: o grămadă de lucruri bune (de la adopții la îngrijirea muribunzilor) s-au făcut în România ultimilor 25 de ani prin fundații și asociații (adică ONG-uri). Nici nu contează așa de mult pe banii cui, bine că s-au făcut! Probabil că nu ar strica mai multă transparență în ce privește finanțarea acestor organizații. Dar cu siguranță ele sunt în mult mai mare măsură rodul unor inițiative libere, exact așa cum își dorește tot creștinul evanghelic occidentalizat: un loc în care omul să-și manifeste spiritul independent și în care statul să se amestece cât mai puțin.

Cu toate acestea, e interesant de urmărit cum această neîncredere în ONG-uri (care, dintr-odată, ne distrug morala tradițională – mai mult decât discutabilă, dacă efectiv analizăm istoria și trecutul), tratate destul de la grămadă, este dublată de o foarte mare încredere a evanghelicului în statul „mesianic” (coborât acum din cer în SUA, Polonia, Ungaria și, în unele momente, chiar în Rusia). Pe de o parte, așadar, avem dorința ca statul să stea cât mai departe, cât mai la distanță de viața individului, iar pe de alta dorința la fel de fierbinte ca statul să țină cât mai strâns dârlogii societății ca nu cumva lumea s-o ia pe arătura morală.

Și mai interesant e că, deși evanghelicul tipic nu crede decât într-o mântuire individuală (în sensul că fiecare e confruntat cu o decizie personală în ce privește propria mântuire), deodată unii cred și în creștinarea prin forța Statului. Altfel spus, pentru ca dezideratul unei societăți cu morală creștină să fie pus în aplicare, Statul beneficiază o încredere care-l pune într-o poziție în care i se scuză suspect orice intruziune în sfera inițiativelor civice câtă vreme demagogul de serviciu promite o încreștinare legislativă a societății.

Se suprapun aici mai multe lucruri surprinzătoare și divergente: (1) apetența pentru o lume constrânsă la morală creștină, pe fondul unor nevroze apocaliptice tot mai pronunțate (al treilea templul, imperiul mondial etc.); (2) renunțarea la condiția de minoritar neangajat în viața cetății (sau necontaminat de lume) pentru cea de gardian moral al unei societăți libertine; (3) sacrificarea inițiativei private independente la picioarele statului mesianic, ale cărui politici devin automat mesaj divin incontestabil pentru zilele noastre; (4) încrederea aproape oarbă acordată unei entități (Statul) care, în teorie, trebuie luptat ca să fie cât mai puțin implicată în viața cetățenilor de rând; (5) prioritatea acordată politicului ca mijloc de transformare socială în detrimentul și pe cheltuiala spiritualului.

Toate acestea trădează, în termeni rezervați, cel puțin o oarecare confuzie. Dar ar putea fi vorba foarte bine și de dificultatea de a împăca niște impulsuri contradictorii. De teama de necunoscut. De pripeală sau lipsă de discernământ. De modă și inconsecvență. Însă toate însoțite de o năucitoare încredere în sine și certitudine.

Cert este că nu ai cum să te bazezi, în aceste zile, pe flerul civic al „opiniei publice” evanghelice, care rezonează la unison doar la vreo 3 subiecte, însă nu reușește deloc să țină cont și de implicații sau de relațiile colaterale ale acestor subiecte cu restul temelor arzătoare ale zilei. De pildă, dacă un corupt dovedit se angajează să susțină politic un demers drag evanghelicului, mulți se blochează acolo și sunt gata să accepte compromisul cu cel care fură – băgând în propriul buzunar sau în cel al acoliților – din banii tuturor, ucigând, indirect, bolnavi în spitale, șoferi în trafic, copiii în orfelinate etc.

E comic (deși poate ar fi mai precis să spunem ridicol) cum devin unii gureși când e vorba de subiecte „morale” (cele legate de familie și sexualitate, plus avort), amenințând cu mânia divină autoritățile țării (sau ale altor țări), dar dintr-odată constată, în privința altor subiecte, că nu e treaba noastră să ne opunem autorităților, ci trebuie doar să ne rugăm cuminți și le datorăm, vezi bine, respect! Acest profetism selectiv este simptomul unei dezorientări care arată că și reperele morale ale evanghelicilor suferă de o precaritate similară cu cele ale societății cu care, chipurile, nu vrem să ne asemănăm.

Devine bizar să reacționezi – deși e legitim, sub aspect moral – la sexualizarea excesivă a educației, dar să stai complet inert la deprofesionalizarea învățământului și distrugerea sa sistematică prin corupție cronică – mai ales când există atâtea licee baptiste și penticostale incluse în sistemul public. Poți fi suspectat de oportunism, de lipsă de curaj sau de discernământ. Și nu am în vedere personalul școlilor ca atare, prinse deja puternic în sistem, ci pe liderii care dau direcțiile și aleg bătăliile în care angajează comunitățile evanghelice.

Un caz grăitor e cel al marșurilor pentru viață. Deși se desfășoară de ani buni, participarea este în general modestă. Însă, de când a fost asociat cu ideea de protest pentru normalitate, s-a modificat substanțial și numărul participanților și notorietatea cuvântătorilor. De unde se vede că nu doar cauza ca atare mobilizează, ci mobilizarea depinde mult de mediatizare și de semnalele pe care le transmit liderii.

Este clar importul acestor cauze și adaptarea lor deficitară la solul românesc. După cum este evident și alarmismul indus de „știrile” vehiculate mai ales în rețelele sociale. De fapt, analizând mai atent situația, temele de bătaie au mai mult în comun cu mass-media – ca profil și abordare – decât cu mesajul Evangheliei, care devine doar material argumentativ pentru un discurs moralist. Or, în sens cauzal, morala a fost mereu, în creștinism, una dintre consecințele unei realități spirituale mult mai ample.

Fiecare cetățean evanghelic poate alege, fără-ndoială, ce cauză să susțină. Dar felul contradictoriu de acțiune care se evidențiază în cazul aceleași teme sau al unor teme strâns înrudite face ca profilul său civic să-l recomande ca victimă cu mare vulnerabilitate la manipulările oricărui demagog care se declară promotor al „valorilor tradiționale”. E însă un defect corectabil, cu puțin exercițiu, cu un pic de efort și cu oleacă de perseverență.

Publicitate