Impresiile contemporanilor săi despre Dostoievski

Dostoievski la Paris, 1863 (sursa)
Dostoievski la Paris, 1863 (sursa)

Se împlinesc azi 135 de ani de la moartea lui Dostoievski. De mult n-am mai citit nimic din scrierile sale, deși mereu mă gândesc cum să fac să reiau măcar părți din Crimă și pedeapsă, Demonii, Frații Karamazov, Idiotul (și îi port o mărturisită invidie lui Dorin care a reușit să recitească Idiotul).

Am citit însă în aceste săptămâni dintre ani o carte care se cheamă Dostoievski văzut de contemporanii săi. Lăudabilă inițiativa editurii Ratio et Revelatio să traducă un astfel de volum. A fost o lectură plăcută, reconfortantă și trebuie apreciată și munca traducătorilor aici.

Cartea m-a surprins prin numărul mare al femeilor care scriu despre Dostoievski. Unele au fost îndrăgostite de la distanță de romancier, altele au fost fascinate de personalitatea lui. Dar cel puțin una i-a fost adversar ideologic hotărât.

Toate consemnările remarcă aspectul bolnăvicios, chipul slab și palid, ochii înfundați în orbite, postura lipsită de eleganță, ținuta dezordonată, caracterul dificil și imprevizibil al omului Dostoievski. Era un ins însingurat, mereu obosit, apăsat, cu foarte proaste abilități sociale, ursuz și taciturn chiar și la seratele literare la care era invitat principal.

Își târșâia picioarele de parcă încă ar mai fi purtat lanțurile din Siberia. Era chinuit de crizele de epilepsie, care i-au dat puțini ani de răgaz în viață. Uita mult, mai ales după crize, și asta îl demoraliza. Până și episoade din romanele publicate în foileton uita, astfel că nu mai știa dacă o anumită scenă rămăsese doar în imaginația lui sau fusese deja publicată în revistă.

Era mereu în criză de bani și de timp. Trebuia să-și scrie romanele sub presiunea creditorilor. Sau, dacă se apuca să facă bani din altă ocupație (editor de revistă, de pildă), nu mai avea vreme să-și scrie cărțile. Iar asta îl frustra.

Avea prieteni foarte puțini, deși gravitau mulți admiratori prin preajma lui. Era o fire dificilă, un suflet complicat. Nu-i de mirare că unii îl socoteau răutăcios, nesuferit, isteric, arogant, egoist, ranchiunos sau nebun sadea.

Totuși, când deschidea gura la întâlnirile la care participa, glasul lui nu foarte puternic fascina încetul cu încetul publicul. Nu odată apar mențiuni despre vraja care se instala peste ascultători când recita într-un stil unic mai ales din Pușkin.

Cu surprindere am citit că nepoata sa de soră îl considera însă un om cu mult simț al umorului. Nu doar că îi plăcea să glumească, dar participa alături de nepoții lui și alți tineri la farse nocturne, la tot felul de trăznăi care țineau până în zori. Gusta ironia și o folosea la rândul lui cu generozitate. Putea fi realmente hâtru.

Cum spuneam la început, depozițiile femeilor sunt numeroase în acest volum. Cele mai multe vorbesc cu nedisimulată fascinație despre Dostoievski și, cu toate că remarcă fiecare caracterul dificil a omului, personalitatea uriașă a autorului copleșește și estompează aproape complet acele neajunsuri.

Aflăm, din mai multe surse, că acest individ aricios avea o inimă mare și nu putea ține bani în portofel, ci căuta mereu pe cine să ajute. Mergea, la propriu, cu banii în mână (când îi avea) căutând cu-i să dea de pomană. Era peste măsură de credul și impresionabil. Aproape orice poveste ticluită de vreun (pretins) nevoiaș era crezută și omul se alegea cu niște bani în buzunar. Până și Anna Dostoievskaia ajunsese să se îngrijoreze de larghețea cu care împărțea banii.

Trebuie totuși ținut minte că marele romancier a luptat aproape toată viața cu sărăcia și abia către sfârșitul vieții – inclusiv sub influența ordonatoare și benefică a celei de-a doua soții – reușește să ajungă la un trai mai liniștit. Dar generozitatea a fost o constantă a vieții lui.

În ciuda inabilității sale sociale, arareori refuza vreo invitație la întâlniri literare – zic unii. Doar că i se întâmpla să strice seara tuturor mai ales dacă nu era cine să-l aducă într-o dispoziție potrivită.

Există un episod când, la o serată la care participau atât Dostoievski, cât și Turgheniev (pe care autorul Karamazovilor îl acuza de occidentalism), cel din urmă a ajuns dintr-o eroare în aceeași încăpere cu Feodor Mihailovici. Gazda, realizând amploarea gafei, s-a repezit să-l ducă pe Turgheniev în altă încăpere, sub pretextul că vrea să-i arate niște statui. La care acesta, care deja îl zărise pe Dostoievski cu figura lui posacă, a replicat că dacă și celelalte statui sunt la fel de acre ca asta, atunci mai bine se lipsește.

Volumul este construit cronologic și ordonat astfel încât să pregătească punctul culminant al carierei (și unul dintre momentele în care ar fi fost posibilă întâlnirea cu Tolstoi) lui Dostoievski: discursul la dezvelirea monumentului lui Pușkin din Moscova. Deși reacțiile la rece au devenit ulterior critice și chiar agresive, la momentul respectiv, Dostoievski a reușit să stârnească un neașteptat entuziasm. Onestitatea lui critică l-a obligat ca, atunci când elogia opera lui Pușkin, să aprecieze și un personaj din Un cuib de nobili (de Turgheniev – care era de față), deși era mereu în conflict deschis cu autorul mult prea occidentalizat.

Consemnările contemporanilor descriu așadar un om zbuciumat, bolnăvicios, destul de singur, greu de înțeles, profund angajat în ceea ce credea că e bine să facă, fidel convingerilor sale, sincer în ceea ce apăra, contradictoriu – dar reușind să împace în sine acele contradicții derutante pentru privitorul exterior. Toți cei care au ajuns în preajma lui confirmă dificultățile pe care le întâmpinau în relația cu el. Putea sta ceasuri întregi tăcut și înnegurat în prezența unui companion.

Supralicitez puțin și spun că ceva din Dublul – microromanul său de tinerețe – se regăsea de fapt în personalitatea autorului. Căci atunci când reușea să se acomodeze cu publicul și să-l vrăjească, el însuși devenea un tip agreabil și fascinant. Acest lucru i se întâmpla însă chiar și în discuțiile particulare, după cum relatează unii dintre semnatarii cuprinși în volum.

Îl invidia în taină pe Tolstoi, dar nu pentru talent sau pentru vreun roman (cum se întâmplă între scriitori), ci pentru tihna pe care contele o avea ca să-și poată finisa cărțile. Și, cu toate că orice critică îl afecta deosebit de puternic, succesul nu-i gâdila orgoliul. De pildă, Dostoievski nu reușea să-și explici nicicum succesul înregistrat de discursul său la evenimentul dedicat lui Pușkin.

Peste toate însă, bune și rele, domină atașamentul lui Dostoievski pentru valorile creștine și dragostea pentru Cristos. De aici își extrăgea autorul și omul principiile și spre acestea converg acțiunile lui și ale personajelor sale.

Așadar, o carte de citit de către toți iubitorii de Dostoievski.

dostoievski-vazut-de-contemporanii-sai

Anunțuri

7 gânduri despre “Impresiile contemporanilor săi despre Dostoievski

  1. Reblogged this on Persona and commented:
    Teo Stanciu scrie cu sensibilitate despre scriitorul meu preferat, Dostoievscki, si recomanda o carte-eveniment publicata de Ratio & Revelatio.

Spune-ți părerea

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s