Despre plagiat și criză cu John Steinbeck

larousse.fr

Avertisment: Textul conține detalii ce divulgă deznodământul cărții.

Publicat în 1961, romanul Iarna vrajbei noastre (ultimul scris de Steinbeck – ce testament sumbru!) are ca temă principală banul. Toată povestea se învârte în jurul aspirației către posesiune. Personajul principal, Ethan Allen, un burghez scăpătat, încearcă să revină la gloria de odinioară. Însă statutul său nu mai poate fi redobândit decât dacă se redresează financiar:

„Banii nu numai că n-au suflet, dar nici onoare, nici memorie. Banii devin în mod automat demni de respect, dacă reușești să-i păstrezi un timp mai îndelungat.” (p. 94).

Exact asta e ceea ce ar trebui personajul să facă, însă problema lui cea gravă e că are scrupule. Că observă efectele pe care banul le poate produce asupra celor care îi dețin. De vreme ce banii sunt lipsiți de suflet, pesemne că „în sufletul unui om de afaceri, orice formă de bunătate constituie o slăbiciune” (p. 92). Iar Ethan este pasibil de bunătate mai ales în relația sa cu bețivul Danny, un vechi prieten din tinerețe.

Plus că mai are parte și de pocinogul de a fi deprins de la o mătușă „bucuria de a învăța fără un profit vizibil” (p. 309). Adică exact ceea ce învățământul zilelor noastre se străduiește din răsputeri să distrugă.

Neliniștile pe care i le stârnește banul și mai ales sumele mari de bani îi sunt alimentate și de ceea ce îi descoperă istoria: „Marii artiști ai finanței, ca Morgan și Rockefeller, nu s-au lăsat cu nimic abătuți de la ținta lor. Eu au vrut bani și au câștigat bani, bani pur și simplu. Ce au făcut cu banii după ce i-au avut e o altă poveste. Impresia mea este că s-au speriat de stafia pe care au creat-o și au încercat s-o mituiască” (p. 76).

Acest subiect îi prilejuiește autorului tot felul de meditații pe seama banilor și a influenței pe care averea o are asupra moralității, asupra reputației, dar și asupra caracterului și asupra esenței ființei umane ca atare.

Desigur că unii ar cataloga disprețuitor aceste reflecții ca fiind stângiste. Însă mi se pare esențial ca lucrurile să poată fi privite din toate unghiurile. Căci, la urma urmei, Steinbeck nu pare să aibă nimic împotriva proprietății private, ci aduce în discuție mijloacele prin care se fac averi și legitimitatea avuției dobândite în condiții etice destul de suspecte.

„Există oare, printre marile averi pe care le admirăm, măcar una singură dobândită fără manifestări de cruzime?” (p. 152), se întreabă Ethan. Iar ceva mai încolo, mărturisește: „M-a interesat întotdeauna să ascult cât de filantropic poate fi argumentată stoarcerea unor profituri” (p. 181).

Așadar, avem un om care ar vrea să aibă mai mulți bani – Ethan ajunsese acum angajat în magazinul al cărui proprietar fusese odinioară –, dar nu numai că se întreabă dacă îi poate obține cinstit, ci își pune și problema moralității faptului în sine de a fi bogat.

Toate aceste dileme sunt cum nu se poate mai străine de fiul său, care poartă același nume ca tatăl. Tânărul Ethan Allen Hawley, un adolescent care abia prinde gustul rebeliunii de generație, reușește performanța admirabilă de a câștiga un concurs național cu tema „Iubesc America”, devenind un mic erou. Apare și la televiziune și, vorba lui, acesta este doar începutul.

Se descoperă însă că eseul său fusese copiat din Daniel Webster, Henry Clay, Thomas Jefferson etc. Așa că fulminanta ascensiune ce părea sigură se curmă brusc și dureros.

Iată însă care este reacția tânărului la lecția administrată de viață:

„– Cui îi pasă? Toată lumea face la fel. Unora le merge, altora nu!

 – Tu crezi într-adevăr ceea ce spui? [întreabă tatăl].

– Tu nu citești ziarele? Toți, de jos până sus – citește jurnalele! Tu faci pe sfântul, dar mai bine ai citi ziarele. Pariez că la vremea ta și tu ai pus mâna, fiindcă toți fac la fel. N-am chef să încasez eu pentru toți. Nu-mi pasă de nimic. Doar de pârâtoarea asta scârboasă.” – informația se scursese de la Ellen, soră-sa, care știa cum procedase „eroul” (p. 441).

După cum se vede tot mai limpede, Ellen e mereu de vină, cei care deconspiră hoțul sunt cei sancționați de societate, cei care demască abuzul sau furăciunea sunt considerați invidioși sau pur și simplu răi. Față de înșelător se manifestă simpatie, ba chiar compasiune.

Fără să devină moralist și dăscălos, Steinbeck înregistrează schimbul de generații. Tatăl ar fi vrut să pună mâna pe niște bani, că doar nu degeaba plănuiește să spargă banca din localitate și face și alte demersuri nu tocmai curate moral. Însă mereu trebuie să lupte cu o educație care îi stă împotrivă, cu o conștiință frământată care îl avertizează perpetuu că se dezumanizează, că își pierde reperele și, odată cu ele, devine o carcasă fără suflet (întocmai ca banii), o mașinărie de făcut bani care convertește totul în profit.

Tânăra odraslă – dublul său fără conștiință și fără caracter – nu-și bate capul cu asemenea probleme și are un singur regret: că a fost descoperit. Cred că aici e rădăcina viitorului, aici se vede cum am ajuns noi să trăim ceea ce trăim acum. Aici își au obârșia bancherii care au provocat criza economică actuală. Din acest spirit s-au născut politicienii zilelor noastre. Oricine mai cutează să gândească altfel este o relicvă a trecutului.

Dacă Steinbeck are dreptate, societatea noastră a ajuns într-o fundătură, căci, pentru a ieși de aici, cei care o patronează ar trebui să aibă un căștig. Or e cert că vor ieși în pierdere. De aici înainte nu se mai poate ajunge la ceva bun decât sacrificând. Iar de sacrificat, ei, cei care au ajuns sus, vor sacrifica numai cu forța. Altfel spus, lumea stă să crape – replica nu-mi aparține –, rămâne să vedem pe unde și când.

Notă: Am folosit pentru citate John Steinbeck, Iarna vrajbei noastre, traducere de Mihu Dragomir și Tatiana Malița, București, Ed. pentru Literatură Universală, 1967.
Anunțuri

4 gânduri despre “Despre plagiat și criză cu John Steinbeck

  1. ,, Omul e capabil sa ierte orice pacat , orice atrocitatate, oricat ar fi ea de mare dar niciodata nu-l va ierta pe cel care dezvaluie pacatul”- o adaptare a unui principiu dintr-un tratat de manipulare.

    Citind ceea ce-am scris mai sus, raspunde-mi la o intrebare : De ce a fost rastignit Iisus Hristos?Nimic nu-i nou, totul e vechi, nu te tot mira de ineditul descoperirii tale!

    P.S.
    Ti-am zis ca citesc din urma tot ce-ai postat pe blog! Luand asa totul de-a valma,ma cam tem pentru tine, ai devenit lider de opinie dar astept sa moara mai intai Dan Puric , apoi chiar o sa-mi fac probleme in ceea ce te priveste! Ca noi, astialalti, doar ne dam cu parerea, vorba ceea ,, cainii latra, ursul trece”! Mare atentie la urs, s-ar putea sa latre si alti caini in urma lui? Accidentul sotilor Teodorovici din Moldova poate sa fie motiv de inspiratie pentru cei scoliti la poalele Kremlinului….

Spune-ți părerea

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s