Miroslav Volf, Excludere și îmbrățișare – notă de lectură (2)

Continuare de aici

Pilda fiului risipitor

În miezul spiritual al cărții stă – alături de imaginea lui Isus Cristos, Dumnezeu-Omul pe cruce – parabola fiului risipitor. Metafora îmbrățișării are la bază atitudinea tatălui. Pentru acesta, relația primează în fața regulilor, dragostea e mai presus decât performanța morală – și, foarte important, nu e condiționată de aceasta.

Fiul cel tânăr nu pleacă de acasă cu scopul de a deveni independent – așa cum se întâmplă astăzi, aproape în mod obligatoriu. Aceasta ar fi o pistă eronată de interpretare. Fiul cel tânăr aparține unei alte epoci, în care gestul său însemna că dorește să rupă orice legătură identitară cu familia, să fie atât de autonom încât să excludă pe oricine din sinele său – să se alieneze, am zice noi azi. Ca semn al acestei rupturi radicale, își cere inclusiv partea de moștenire, ca să nu mai rămână absolut nicio legătură posibilă. Prin această cerere, el își declară, practic, tatăl mort – căci abia atunci se împărțea moștenirea, când pater familias deceda – și se izolează definitiv de fratele său.

Risipirea averii poate fi pusă în relație cu aceeași intenție de a săpa o prăpastie între el și acasă. Sinele însă nu poate exista într-o astfel de autonomie și separare de alții. Prin urmare, fiul se lipește de un locuitor al țării.

Ajuns în acest punct, își amintește de tatăl său. Sistarea legăturii cu familia nu izbutește până la capăt, iar renașterea începe de la o amintire. Totuși, fiul înțelege că relația nu va putea fi reluată din același punct, fiindcă între timp au survenit niște rupturi pe care el le-a generat și le-a dorit. De aceea pregătește o confesiune și – fapt pe care-l găsesc foarte important – el adoptă mentalitatea de argat.

Fiul cel tânăr gândește în termenii meritelor. De altfel, lucrurile nu s-au schimbat foarte mult, în această privință, din momentul plecării, când a cerut ceea ce „i se cuvine”. Atâta doar că atunci considera că i se cuvine ca fiu, iar acum cerea ceea ce ar merita un argat. Esența e însă aceeași: judecă în aceiași termeni tranzacționali, își gândește identitatea în funcție de performanțe și eșecuri. Consideră că a fost fiu și se pregătește să devină argat. Măcar are o formă de onestitate…

Tatăl este un „nebun” care acceptă pretenția aberantă a fiului de a-i pune la dispoziție moștenirea. Iar după ce îl lasă să plece, îndurând ofensa, nu-l reneagă, cum ar fi fost de așteptat. Nu lasă fărădelegea comisă să i-l smulgă pe fiul cel tânăr din inimă. În momentul în care acesta se întoarce, tatăl îl vede de departe, semn că îl aștepta. Îl primește necondiționat înapoi și îi redă – nesperat! – statutul de fiu.

E interesant de văzut că are loc o mărturisire a fiului în fața tatălui, dar aceasta survine abia după ce fiul a fost reprimit și nu condiționează această primire. El nici nu apucă să spună ceva, copleșit fiind de bucuria tatălui, care-l îmbrățișează înlăcrimat. Mărturisirea și căința nu sunt inutile, ba dimpotrivă, sunt necesare pentru a pune lucrurile în ordine, dar ele nu sunt precondiții ale acceptării.

În locul lecției de morală sau de viață, tatăl oferă o altă lecție, mult mai dificilă: un banchet în cinstea unui fiu-care-a-fost-mort-și-a-înviat. Harul nemeritat. Nicăieri nu se menționează în pildă că tatăl l-ar fi iertat pe fiul risipitor, dar nimeni nu se îndoiește că așa s-au întâmplat lucrurile.

Fiul cel mare este indignat când aude zvon de petrecere, iar când află motivul, refuză să intre. El se dezice atât de fratele, cât și de tatăl său când spune „acest fiu al tău”. Acuzele îndreptate către fiul cel mare care bombăne în barbă sunt o descoperire mai recentă a teologiei populare. Dar Volf observă, cu justețe, că indignarea băiatului e justificată, într-un anumit sens.

Ceea ce îl deranjează pe el e faptul că fratele cel mic a încălcat toate bunele rânduieli ale unei familii și, cu toate acestea, este primit cu chef și voie bună. Merită observat că el introduce criteriul moral în discuție, punctând că fostul său frate și-a risipit averea cu femei destrăbălate și nu ar merita asemenea recepție de bun-venit. Prin contrast, el e cel care trudește după toate normele tradiționale și morale, dar nu capătă ceea ce merită.

Din nou apare în prim-plan meritul. Amândoi frații gândesc în termenii meritelor. Din nou, tatăl intervine și repune lucrurile în perspectiva corectă – a relației –, adresându-se cu apelativul: „fiule”. Trece astfel peste jignirea că ar fi nedrept și că, din pricina vreunei slăbiciuni sentimentale pentru fiul imoral, ar gira subminarea rânduielilor ancestrale.

Pe urmă, îl anunță pe fiul cel mare că regulile nu s-au schimbat, fiindcă, deși reprimit ca fiu, mezinul nu mai are altă moștenire de căpătat („tot ce am eu este al tău”). Observați, din această remarcă, și faptul că, onest vorbind, fiul cel mare nu lucra pentru tatăl, așa cum se văita, ci mai ales pentru sine, însă trece sub tăcere acest „amănunt”.

În final, lecția e că dragostea este un imperativ mai mare chiar decât normele drepte ce garantau supraviețuirea căminului și ordinea însăși a unei lumi. În fapt, dragostea e cea care ține lucrurile laolaltă, fiindcă regulile de bună purtare ar fi impus separarea, excluderea. Fiul cel tânăr care se întoarce cu căință acasă „trebuia” primit, fiindcă legea iubirii e mai presus decât legea și fărădelegea. Faptele sale au consecințe, fără-ndoială, dar nu sunt mai presus de legătura filială.

Ipostaza de tată, fiu și frate nu sunt chestiuni negociabile. Ele nu pot fi evaluate în funcție de reguli, ci preced și își subordonează toate regulile. Fii rămân fii chiar când păcătuiesc, tatăl rămâne tatăl lor chiar dacă este insultat de fii, iar frații rămân frați în ciuda parcursului lor moral. Pentru a atinge acest țel, identitățile fiecăruia trebuie să se ajusteze continuu, ca să poată asimila schimbările care survin. Iar tatăl e cel care dă un exemplu sublim în acest sens, acceptându-și fiii exact așa cum sunt și iubindu-i necondiționat.

Masculin și feminin

În principiu, cred că suntem de acord că Dumnezeu e mai presus de noțiunile noastre de gen (masculine sau feminine). E drept că Isus a fost bărbat, dar Dumnezeul transcendent nu poate fi descris în astfel de categorii. Prin urmare, orice am spune despre El folosind tipologii masculine sau feminine este o proiecție de jos în sus, nu de sus în jos.

Din ceea ce cunoaștem despre Dumnezeu, putem extrage pentru noi (cei creați după chipul și asemănarea Sa) doar trăsături ale umanității noastre comune, nu chestiuni specifice genului. Deosebirile dintre bărbați și femei au ca rădăcină trupul sexuat (deci sexul la naștere) și genul, care se construiește cultural și este fluid de la o epocă la alta. După cum există diferențe ireductibile între sexe, la fel există și între genuri, dar ele pot varia în timp – fiecare epocă le concepe în felul ei.

În consecință, (1) nu ne putem întemeia deosebirile de gen pe caracteristici divine, (2) nu putem trata ca fiind standarde absolute distincțiile de gen pe care le găsim în Biblie și (3) chiar dacă am încerca să stabilim un etalon biblic al masculinității, respectiv feminității, e foarte greu de crezut că varietatea de tipologii s-ar lăsa cuprinse într-un tipar coerent unic pentru fiecare gen în parte.

De pildă, Vechiul Testament lăsa loc pentru poligamie. Noul Testament vorbește explicit și normativ despre monogamie. În VT, femeile aveau o poziție cert inferioară, NT aduce femeile în prim-planul unor evenimente cruciale.

Din relația existentă în Sfânta Treime, autorul deduce câteva principii: demnitatea egală a femeilor și bărbaților, reciprocitatea definirii identităților și nevoia de celălalt pentru fiecare dintre genuri. Dacă despre Eva ni se spune că a fost creată din coasta lui Adam, în ordine creștină, bărbații și femeile sunt, în egală măsură, creați din coasta străpunsă a lui Cristos.

Asta tulbură puțin ierarhiile tradiționale, e clar. Dar ridic o întrebare: ar fi posibil ca într-o biserică în care femeile nu au dreptul la cuvânt să recunoască o vocație pastorală sau oratorică pe care Dumnezeu (surprinzător cum se manifestă uneori) ar acorda-o unei femei?

Cina Domnului

La cină, ne împărtășim cu trupul și sângele lui Isus Cristos. Dar și despre Biserică ni se spune că este trupul Său. Astfel, ne împărtășim și noi unii cu alții și ne amintim unii de suferințele altora. Adică facem loc în sinele nostru unii pentru ceilalți, ca semn că suntem dispuși să ne acceptăm în dragoste. De aici se deschide drumul către experiența dreptății, a reconcilierii și a păcii, a împreună căutării adevărului.

---

Toate aceste teme converg spre tema centrală – reconcilierea semnificată de îmbrățișare. Dar, după cum puteți constata, nu am abordat exact tema fundamentală a cărții decât marginal. Nu m-am încumetat din mai multe motive. Cartea lui Volf reprezintă un dialog susținut și temeinic cu filosofia, etica și teologia contemporană. O recenzie serioasă ar trebui să evalueze înclusiv această componentă academică, tocmai de aceea am preferat doar niște note de lectură.

Soluțiile creștine sunt propuse abia după o examinare minuțioasă a soluțiilor seculare. Senzația permanentă însă a fost aceea a unui autor smerit, care niciodată nu privește cu aroganța creștinului care se știe în posesia adevărului absolut (și, prin urmare, nu are nevoie să-i spună nimeni nimic), ci a unui căutător atent, care e dispus să învețe și din ceea ce, prin revelația generală, Dumnezeu s-ar fi putut îndura să descopere unui ateu sau unui antiteist militant.

Adesea pozițiile lui Volf sunt ferme, dar niciodată nu par trufașe, nici belicioase. Fermitatea vine mai ales din temeinicia cu care își dezvoltă argumentul. Face uz de Scriptură în cele mai neașteptate momente, dar în mod convingător și fără vreo inhibiție. Volf îmi pare omul care știe bine în ce crede și de ce crede, motiv pentru care nu urlă ca să convingă și nu „gesticulează” excesiv ca să-și ascundă slăbiciunile.

Una peste alta, n-am mai citit de multicel o carte atât de bine ancorată în realitățile ideatice ale lumii noastre și atât de incontestabil creștină în intenții și rezultat. Firește că va fi având și minusuri (Corneliu Constantineanu semnalează câteva în studiul introductiv), dar las această plăcere în seama altora, mai pricepuți decât mine.

Notă finală: Orice găsiți de rău în aceste note puneți pe seama mea, până ce veți citi cartea.

Publicitate