Postat de: Teofil Stanciu | 01/11/2011

„Oblomovul” lui Dostoievski

Imaginea e din filmul lui Mihalkov și a fost preluată de pe festivaldelcinemaeuropeo.it

Avertisment: Urmează un text lung!

Două precizări preliminare: 1. Știu că Oblomov e personajul lui Goncearov și despre el urmează să vorbesc; 2. Acest text vine în continuarea unuia postat cu multă vreme în urmă și care anunța încă din titlu o eventuală continuare. Există și o a treia parte – preconizată – care se va referi la chestiuni de stil și tehnică literară.

Ilia Ilici Oblomov ilustrează ceea ce s-a numit spleen, mal du siècle, plictis, melancolie specifice secolului XIX. Toate aceste descripții se referă însă fundamental la o realitate unică și greu definibilă care are destule în comun cu akedia. Ideea nu-mi aparține, ci am găsit-o, de pildă, la Cristian Bădiliță, care îl citează, la rându-i, pe Romano Guardini.

Oblomov e însă un caz mai complex. Pe el nu-l doboară chiar de tot această boală sufletească. Există câteva elemente care-l ajută să scoată capul din butoiul cu melancolie patologică. Mai întâi e iubirea, despre care v-am povestit deja în episodul anterior. Ar mai fi apoi idealul.

Oblomov e un ins plin de idealuri. Vrea să facă, să dreagă, să inițieze, să îmbunătățească, să exploreze, să construiască, să lase ceva în urmă. Visează la o familie, la o moșie prosperă, în care să reinstaureze vremurile copilăriei cu toată comoara lor de fericire şi seninătate.

Însă e copleșit de o neputință esențială, de o lene funciară. În sinea lui, zborul viselor formidabile este frânt de slăbiciunea congenitală care-i macină ființa. Mintea lui Oblomov e vie, alertă chiar (în răstimpurile dintre două moțăieli), multe dintre meditațiile lui fiind pertinente și pătrunzătoare.

La finalul romanului, am rămas cu o părere bună despre Ilia Ilici Oblomov. Admir capacitatea personajului de a pătrunde sub coaja lucrurilor și de a formula sentințe credibile:

Când nu știi pentru ce să trăiești, o duci așa, oricum, de la o zi la alta; te bucuri că ziua a trecut, că poți uita în somn plictisitoarea întrebare: de ce ai trăit azi și pentru ce vei trăi mâine?

Sau:

Ce mijloace drastice prescrii! spuse trist Oblomov. Crezi că sunt singurul de felul meu? Privește în jurul tău: Mihailov, Petrov, Semionov, Alexeev, Stepanov… suntem nenumărați: numele nostru e legiune. (sublinierea îmi aparține)

Aceste cuvinte le adresează celui care încearcă să-l smulgă din letargia și din visările sale fără finalitate – Andrei Stolz, prietenul său neamț. Stolz e tot ceea ce nu e Oblomov: viu, activ, fără astâmpăr, energic, pragmatic, calculat, cuceritor, romantic, voluntar. E exact cum trebuie să fie.

În ciuda diferențelor nete dintre cei doi, Stolz nu e însă decât un complement al lui Oblomov. Fapt pe care mă voi strădui să-l demonstrez. Akedia nu generează numai lâncezeala structurală care-l devorează pe Ilia Ilici, ci și agitația fără astâmpăr care-l mână pe Andrei prin toată Europa, care-l determină să iasă din sine, tocmai ca să nu se întâlnească niciodată cu adevărat. Din această perspectivă, Oblomov arată mai bine ca personaj, fiindcă măcar nu se ascunde de sine cu atâta osârdie. E mai onest, chiar dacă această onestitate îl paralizează adesea.

Momentul care-l trădează pe Stolz și care dezvăluie că, de fapt, toate cele trei personaje principale sunt măcinate de aceeași criză funciară e cel în care Olga cutează să-și exprime câteva dintre dilemele sale. Iată cum decurge scena dintre Andrei și Olga:

Cât de ciudat e omul! Cu cât fericirea ei era mai deplină, cu atât era mai îngândurată și chiar mai îngrijorată… [Olga] se silea să se dezbare de acestă melancolie și își grăbea pașii pe calea vieții, căutând cu neastâmpăr larmă, mișcare, preocupări…

Simțea numai că, într-adevăr, caută și cere ceva, poate chiar – îngrozitor de spus! – simte un dor nelămurit, ca și cum n-ar fi mulțumită de viața ei fericită, ca și cum ar fi obosită de ea și ar vrea ceva nou, nemaivăzut, ca și cum ar căuta să arunce o privire departe, în viitor…

Dar ce să fie? se întreba ea cu deznădejde în clipele când o năpădea urâtul și nepăsarea față de orice, chiar pe o seară minunată alături de leagănul copiilor, chiar atunci când soțul o copleșea cu vorbe duioase și mângâieri…

Se făcea deodată ca de piatră și amuțea; apoi trecea la o vioiciune prefăcută, ca să-i ascundă ciudata ei boală; sau dădea vina pe o durere de cap și se ducea la culcare.

– Nu sunt și nu pot fi plictisită. O știi prea bine… Nu sunt nici bolnavă, dar… câteodată, mă simt cam tristă… Da, sunt tristă și nu știu de ce.

[…]

Va să zică asta era! Dar de ce? întrebă el încet, aplecându-se spre ea.

– Nu știu, repetă ea.

– […] O minte vie, exaltată, se avântă în căutările ei uneori dincolo de hotarele vieții și, bineînțeles, nu găsește răspuns, și atunci vine tristețea… O trecătoare nemulțumire de viață. Tristețea unui suflet care vrea să-i smulgă vieții tainele ei… Poate că și cu tine se petrece același lucru… Dacă este așa, atunci nu sunt prostii.

Câteva rânduri mai jos, Stolz continuă:

– Ei, ce vrei, e tributul ce-l plătim pentru focul furat de Prometeu! Nu-i de ajuns să înduri această tristețe, trebuie s-o iubești, să te pleci în fața acestor îndoieli și întrebări. Ele sunt născute din prisosul inimii, din plinătatea vieții, și nu apar decât pe culmile fericirii, atunci când dorințele primitive tac…

N-aș putea să îl contrazic, însă iată ce soluție îi propune în final Olgăi:

Să nu faci nimic, spuse el, să te înarmezi numai cu curaj și să mergi înainte pe calea ta, cu răbdare și dârzenie… Noi nu vom porni ca Manfred sau Faust la luptă orgolioasă, plini de răzvrătire, împotriva problemelor insolubile, nu le vom primi provocarea, ci, plecându-ne capul, vom aștepta smerit să treacă clipa cea grea, ca apoi să ne zâmbească din nou viața și fericirea…

[…]

Tristețea aceasta nu-i a ta: este o boală generală a omenirii. Pe tine n-a căzut decât un strop din ea… toate acestea sunt înspăimântătoare când omul pierde legătura cu viaţa… când nu are un punct de sprijin. Pentru noi însă… Să dea Dumnezeu ca această tristeţe a ta să fie ceea ce cred eu, iar nu simptomul unei boli.

Percep această soluție ca fiind simptomatică și falsă. Ea, de fapt, constă în fugă, indiferență, abandonare, uitare. În esență, zice Stolz, important e să te afunzi în vârtejul vieții și să nu-ți bați capul cu problemele fundamentale, căci riști să descoperi nefericirea. N-aș putea să spun dacă aici falsitatea soluției aparține autorului sau este pur și simplu un simptom care completează tabloul clinic al personajului. E limpede însă că argumentele lui Stolz nu țin la tăvăleală, fiindcă n-ar putea convinge pe nimeni să depășească chinuitoarea întrebare: „La ce bun?”

După cum reiese din rândurile citate, Olga împărtășește același diagnostic – tot o formă de oblomovism. Boala secolului le roade tuturor măruntaiele sufletului și le răpește liniștea sufletească. Orice bucurie este adumbrită de spectrul unei lipse fundamentale de sens.

Cu toate că e singurul care o mierlește în final, cel care se salvează oarecum îmi pare a fi tocmai Oblomov. Pe el îl țin viu idealurile, pe când pe ceilalți îi ține în viață mai degrabă inerția. Ei trăiesc doar fiindcă nu i-a ajuns încă moartea, doar pentru că au un fizic mai robust și sunt mai activi. Poate că și voința îi ajută să supraviețuiască. Mai precis, voinţa de a uita, de a evita întrebările insolubile. Dar… la ce bun? E drept că au și iubirea ca alternativă izbăvitoare, însă Olga presimte că mai există ceva, un neînţeles al vieţii care îi scapă și o torturează totodată.

Oblomov moare de gât cu ultimul dintre visele sale, se stinge odată cu declinul idealurilor contemplate între două moțăieli. Fizic mai supraviețuiește câțiva ani, însă sufletește este epuizat, ucis, însă neîntinat. Ceilalți sunt dispuşi să-şi supună orice ideal dorinței de a trăi… exuberant, domestic, nu contează. Important e să nu te mai gândeşti prea mult, să nu devii titan, ci să te pleci şi, pe cât posibil, să nu-ţi mai baţi capul.

Peste numai câteva decenii, în poemul Marele inchizitor (din Frații Karamazov), apare această remarcă:

Sufletul omenesc nu cunoaște altă grijă mai chinuitoare decât aceea de a găsi cui să-i încredințeze mai degrabă harul libertății cu care această nefericită făptură se naște pe lume. Numai aceluia însă care va izbuti să-i împace conștiința îi va fi dat să pună stăpânire și pe libertatea lui.

Noi vom hărăzi oamenilor o fericire tihnită și umilă, o fericire pe măsura unor făpturi nevolnice, așa cum au fost plămădiți.

Nici vorbă c-o să-i punem să muncească, dar în orele libere vom căuta să le înjghebăm o viață plăcută, ca un joc de copii, cu cântece naive, cu coruri, cu dansuri nevinotave. O, le vom da voie chiar și să păcătuiască…

Mie mi se pare că aceasta e finalitatea pe care o capătă oblomovismul de tip Stolz. El e gata să găsească o soluţie convenabilă, mai călduţă, fără nelinişti existenţiale. Activismul său dublat de oferta ca alţii să administreze problemele spinoase ale destinului furnizează o reţetă pe care secolul nostru a adoptat-o pe scară largă.

Dimpotrivă, Oblomov se salvează, fiindcă el este ademenit cel mult de demonul trândăviei, dar nu şi de cel al minciunii (de sine), al falsificării interesate. Lipsa lui de vlagă e drept că poate să fie o materializare fizică a lipsei de sens pe care o adulmecă personajul. Paradisul său idilic, însăilat mental în tihna casei părinteşti şi legănat de acea adormire fericită a fiinţelor împăcate cu sine nu îi mai este accesibil. Dar nu are nici cu ce îl înlocui şi rămâne cu suferinţa, cu rana deschisă.

Pe când Stolz nu stă să piardă vremea cu aşa ceva. Pe el l-a povăţuit neamţul de taică-său să fie pragmatic, să-şi dosească rănile şi să pretindă că nici măcar nu le are (e antologică scena din despărțirii dintre tată și fiu așa cum o imaginează Nikita Mihalkov în filmul Câteva zile din viața lui Oblomov – merită văzută!). Stolz e, de fapt, „oblomovul” lui Dostoievski: omul dinamic, neastâmpărat, voluntar, vivace… dar oricând gata să ascundă capul în nisip când năvălesc întrebările fără răspuns, mulţumindu-se cu bani, distracții și confort.

Frământările le lasă fără ezitări în seama altora, alții să se ocupe de problemele de conștiință, experții să vadă de suflet etc. Principala lui grijă e să nu mai aibă nicio neliniște existențială, să se afunde în tot felul de activități, iar golul dintre ele să-l umple  cu distracții, funcția principală a lor fiind aceea de a-l ajuta să uite că există. În schimb, trebuie să simtă că trăiește. Să se ghiftuiască zilnic cu doze eficiente de adrenalină.

„Oblomovul” lui Dostoievski nu vrea să fie liber, ci vrea să fie fericit. Libertatea e utilă doar în măsura în care îndepărtează presiunea socială. E mai degrabă o libertate care să garanteze căutarea nestingherită a fericirii. Acest „oblomov” vrea securitate și vrea bunăstare. Dar, dacă se poate, fără neliniști metafizice, fără mistere transcendente… Nice and easy. Aici, acum, concret.

Atâta doar că tot ce vrea „oblomovul” lui Dostoievski nu se poate decât cu prețul sufletului, cu prețul renunțării la valențele cele mai profunde ale umanității. Abolirea transcendeței e un gest ce vine din libertate, dar are un preț al său: suprimarea consecutivă a posibilității oricărei libertăți. Omul fără transcendent devine instantaneu rob.

Tocmai de aceea ziceam că Oblomov – personajul goncearovian – se salvează, fiindcă el păstrează niște idealuri care îl proiectează în transcendent. Chiar dacă idealizează retrospectiv anii copilăriei, raiul la care aspiră el e din afara lumii, știm prea bine că nu e posibilă instaurarea lui aici și acum. Plus că mai are o calitate: se analizează critic în raport cu niște principii imuabile și se găsește vinovat și falimentar. Iar în relația cu imperativul necruțător al eficienței are un soi de naivitate mântuitoare.

Stolz – alături de toți „oblomovii” care i-au copiat involuntar rețeta de viață – e în general mulțumit de sine. Evaluările și le face în raport cu eficiența și rentabilitatea. E pragmatic și realist, un adevărat antreprenor în ale vieții. Nu face aproape nimic din care să nu tragă vreun folos. Deși la un nivel destul de rafinat, e, în ultimă instanță, o mașinărie de trăit eficace. E un întreg sistem lucrativ și imanent. Merge până în pânzele albe dacă interesul i-o cere, dar nu ridică ochii să privească cerul sau munții decât în măsura în care o nevoie pragmatică i-o impune.


Responses

  1. Ce se întâmplă în creștinism așa cum îl vezi tu? Care este explicația faptului că cele două tipuri de reacție, Oblomov și Stolz nu țin cont de trecerea gardului în curtea creștină ci continue să existe și acolo fără mari diferențe (așa percep eu realitatea).
    Cât de „creștinească” este akedia?

    • Sam,
      După cum poate bănuiești, nu știu răspunsul la prima dintre întrebările tale. Încerc însă o presupunere: mi se pare că suntem extrem de preocupați de eradicarea unor forme exterioare de secularism, fără să ne dăm seama că însăși forma sufletului nostru este modelată de imperativele seculare. Nevoia de identitate consacrată instituțional și arhitectonic nu ține de esența creștinismului, ci e un reflex ce trimite cu gândul la sediile impunătoare ale băncilor, construite astfel pentru a furniza încredere și pentru a ascunde slăbiciunile dinăutru (care, iată, ne năpădesc acum).

      La a doua întrebare, aș zice cam așa: akedia se manifestă cu precădere tocmai la oameni din arealul creștin. Era unul dintre cei mai parșivi demoni care atacau călugării care se nevoiau cu disciplinele spirituale. Mai este numit și „demonul după-amiezii” – noi îi spunem însă… siestă😉.

  2. […] oraș în care mult-hulitul Oblomov poate fi prieten bun cu Ivan Karamazov  sau frate de cruce cu Akaki Akakievici și cu Goliadkin. […]

  3. […] „Oblomovul” lui Dostoievski […]


Spune-ți părerea

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Categorii

Skepsis

AUDIATUR ET ALTERA PARS

JURNAℓ SCOȚIAN

parohie virtuală

Valeriu Nicolae

This WordPress.com site is the cat’s pajamas

vatraoficial.wordpress.com/

,,Cultura e finalitatea tuturor societăților" (Eugen Lovinescu)

Horvath Liviu Blog

„DACĂ NU CITEȘTI CĂRȚI BUNE, VEI CITI CĂRȚI PROASTE.DACĂ NU CONTINUI SĂ GÂNDEȘTI RAȚIONAL, VEI GÂNDI IRAȚIONAL. DACĂ RESPINGI SATISFACȚIILE ESTETICE, VEI CĂDEA ÎN SATISFACȚII SENZUALE.” C.S.LEWIS

Prolegomene

(pre)feţe la diverse

Revista Creștină

Revistă de formare și informare - scrisă din perspectivă creștină

Daniel Bulzan

Poate nu merita sa fie citit, dar merita sa fie spus.

Gânduri despre știință și credință

Ce semnificatie are pentru mine știința secolului XXI

Pasarea Phoenix Remixed & co

© Alexandru Nădăban

Daniel Lucescu

"Nu sunt PERFECT.."

doarlitere

împrăștiind literele printre litere construim cuvinte

Persona

Personal blog of Danut Manastireanu

Alonewithothers's Blog

Smile, without a reason why. Love, as if you were a child.

Ciprian Terinte

veritas vos liberabit

The Institute of Middle East Studies

To bring about positive transformation in thinking and practice between Christians and Muslims in the Middle East and beyond

Daniel's Think Tank

Daniel Manastireanu's Blog

According to Sam

What underlines how we say things cannot itself be said

Reflecții creștine

Andrei Pătrîncă

%d blogeri au apreciat asta: