„Tratat” despre sentimente – Oblomov (I)

Nici cel mai exhaustiv tratat despre comportamentul uman nu reuşeşte să descrie mai bine şi mai cuprinzător emoţiile, stările şi oscilaţiile inimii decât o operă literară valoroasă. Nu degeaba toţi marii psihologi şi psihiatri ai lumii fac recurs în mod curent şi frecvent la opere literare de primă mărime. Freud, de pildă (probabil cel mai cunoscut din breaslă), s-a folosit de exemple din întreaga bibliotecă scrisă a lumii, de la Biblie la Dostoievski.

În fond, o carte bună se remarcă şi prin capacitatea cu care reuşeşte să sondeze profunzimea şi nuanţele sufletului omenesc. O poveste foarte bine scrisă, dar care se bălăceşte în clişee şi superficialităţi, care nu atinge nimic esenţial din natura umană este în cel mai bun caz un strălucitor joc steril.

Din fericire, Oblomov e dintre cărţile care merită atenţie, tocmai pentru că trece dincolo de banalitățile curente și își păstrează prospețimea chiar și după mai bine de 150 de ani de la publicare. Ca să evit textele prea lungi, am decis să-mi împart impresiile de lectură în mai multe părţi pe care să vi le supun din când în când atenţiei.

O chestiune care m-a frapat în lectura romanului a fost grija cu care Goncearov se apleacă asupra sentimentelor umane. Deși cartea a devenit celebră datorită oblomovismului pe care-l teoretizează, avem de-a face și cu o poveste de dragoste – eterna temă a literaturii. Urmărind suişurile, coborâşurile, scrupulele, conflictele personajelor m-am trezit întrebându-mă: oare de ce nu am aflat aceste lucruri mai prin adolescenţă? Cred că mi-ar fi fost utile…

Răspunsul e destul de simplu: în adolescență ai contact în principal cu filme americane de la televizor sau cinema (asta în cazul în care nu ai făcut o fixație pe telenovele – la fel de „educativă” sub raport afectiv).

De acolo deprindem o seamă de lucruri despre aşa-zisa iubire. În anumite privinţe, e mai bine să descoperi totul de la zero decât să ai parte exclusiv de módele și modelele conturate de perspectiva hollywodiană care a dezvoltat deja niște clieșee din care nu mai reușește să se sustragă. Dacă aţi constatat unii că ceea ce vedeţi în filme nu prea vi se potriveşte şi nu reuşiţi nicicum să aplicaţi la viaţa voastră, sunt mari şanse ca voi să fiţi (încă!) normali şi filmele să greşească.

În paranteză fie spus, e foarte greu pentru un individ care practică împerecherea instant să înţeleagă şi să descrie conflictele unui cuplu care se angajează trup şi suflet într-o relaţie de iubire pe viață. Va surprinde el câte ceva, dar cu siguranță va prezenta carențe de percepție pentru o relație „stabilă” (unii considerând-o chiar dăunătoare). Mă gândesc, când spun asta, la scenariși, actori, regizori… toți cei care ne livrează ideile din spatele peliculelor pe care le îngurgităm sistematic.

Romanul lui Goncearov nu are mult romantism de cinema, dar are în schimb vitalitate, energie, exuberanţă, disperare, frământare, spaimă etc. Sentimentele sunt urmărite cu atenţie, descrise cu minuţiozitate şi pertinenţă. Naratorul e lucid:

E greu să fii deştept, şi sincer totodată, mai cu seamă când e vorba de un sentiment, de o impresie puternică… (pag. 216)

Ce ziceți despre această perspectivă asupra maturizării:

Olgăi i se întâmplase ceea ce unui băiat i se întâmplă la douăzeci şi cinci de ani, cu ajutorul a douăzeci şi cinci de profesori şi al mai multor biblioteci, după ce a hoinărit prin lume, uneori chiar cu preţul pierderii parţiale a parfumului nevinovăţiei sale sufleteşti, a prospeţimii de gândire şi a părului, adică să priceapă că Olga păşise pragul vieţii conştiente. (pag. 244)?

Ilia Ilici Oblomov e un tip apatic, leneş, aproape veştejit înainte de vreme. Însă această letargie care îl caracterizează nu îi atrofiază sentimentele. Nu înseamnă că nu i le afectează, dar odată lovit de „morbul” iubirii, se trezeşte, e viu, activ, creator chiar. Emoţiile îl readuc la viaţă, îl fac conştient de sine şi critic cu sine. Trăieşte cât se poate de intens şi de complex această experienţă extraordinară. Deci este posesorul unui suflet capabil de trăiri afective învolburate.

Filmul lui Mihalkov – Câteva zile din viaţa lui Oblomov – reuşeşte să surprindă doar o parte din bogăţia și nuanțele prezente în carte. Iar pe lângă zbuciumul sufletesc al personajului principal din această peliculă, aș pune pariu că multe love-story-uri celebre par ciorbe sintetice (în sensul în care cauciucul sau pielea pot fi sintetice).

Cu siguranţă, Oblomov e puţin exaltat, aşa sunt ruşii, aşa era perioada. Dar complexitatea trăirilor sale devine astfel mai accesibilă – tocmai prin exagerare – și este cu atât mai de folos privirii şi înţelegerii noastre.

Traseul sentimental al Olgăi şi al lui Ilia Ilici este general uman, dar va rămâne fără nume şi chiar fără sens pentru mulţi dintre cei care îl vor repeta, în felul lor, în propria existenţă. Iar acest fapt constituie o indiscutabilă sărăcire a fiinţei umane. Ba pe unii chiar îi va speria tot ceea ce îi îndepărtează de modelele deja asumate fără discernământ şi involuntar.

Vor ajunge astfel să depună eforturi să mențină intensitatea emoțională constantă (și la un nivel foarte ridicat), deși este știut că există o lege a oscilației firească pentru orice afect. Sau când li se va stinge „pasiunea”, o vor căuta în altă relație și în alta, rămânând mereu cu aceeași senzație de gol și foame. Dar în mintea lor va persista filmul cutare, în care cuplul a reușit să rămână la fel de îndrăgostit ca în prima zi.

Cartea nu e atât de „decentă” şi pudibondă încât să treacă sub tăcere tot ceea ce ţine de instinctul sexual, de componenta fizică a iubirii. Ba dimpotrivă, o aduce în discuţie – fără să insinueze însă fel de fel de obscenităţi travestite în suave declaraţii de amor – şi o recunoaşte în toată realitatea ei. Şi Oblomov se aprinde, şi Olga are reacţii fizice puternice. Nu sunt două bibelouri reci, care se iubesc prin vitrina mobilei. Sunt oameni autentici, cu hormoni, cu simţ tactil etc.

Atâta doar că există o binevenită și firească pudoare în relaţia lor. Nu sar peste normele morale şi sociale numai ca să se înghesuie într-un şopron în care să-şi răcorească fierbinţeala din nădragi. Iar asta socot că dovedește sănătate și tărie de caracter, nu o atitudine „demodată”. Existau deja destui profeţi ai dezmăţului contemporani cu d-l I.A. Goncearov şi nimic nu-l oprea să se alăture şi el gloatei de „emancipaţi”.

Fie şi ca terapie, tot prinde bine să vezi cum arăta o iubire care ţine cont de etic(het)ă. Să urmăreşti un joc al apropierii şi îndepărtării care nu are ca scop o noapte de neuitat, ci o viaţă împreună. Să încerci să pătrunzi în mintea lui Oblomov, să încerci să te identifici cu scrupulele lui, cu temerile şi reveriile, cu furiile inexplicabile şi duioşia fără măsură. Iar dacă ţi-e dat să le trăieşti la rândul tău (şi cam toţi trecem şi pe-acolo) să înţelegi mai bine ce ţi se întâmplă. Însă şi mai important e că această experienţă de lectură poate contura un alt sens, un alt model, o paradigmă mai complexă pentru relaţii.

Orice s-ar spune, şi Ilia Ilici e idealist, un visător. Şi el are aşteptări de-un anumit fel, inclusiv în ce priveşte forma mâinilor, conturul feţei, linia gâtului. Nu aici se face deosebirea de îndrăgostiţii western, ci la nivel de realizarea a acestor idealuri. Oblomov e uman până la capăt, în reușite, cât și în eșec. Nu slujeşte ca model intangibil și artificial. În acest roman nu se întroloacă Richard Gere cu Julia Roberts, care plutesc apoi în aura desăvârșirii. Ci sunt nişte oameni obişnuiţi, banali, dar autentici. Nu e vorba de un love story ideal, care să ne bântuie realităţile imperfecte şi chinuite, ci de o frântură de viaţă care ne ajută să ne înţelegem ezitările, pasiunile şi durerile.

N-aș vrea să las totuși impresia că relația este una fără cusur, că avem în Oblomov un cuplu de maeștri ai sentimentelor. Nici vorbă. Olga iubește mai mult un Oblomov potențial, iar el însuși nu e în stare să se angajeze serios (pe termen lung) în această relație. Dar tocmai analiza acestui eșec este una revelatoare. Autorul refuză să recurgă la soluții contrafăcute pentru a salva personajele. Iar această onestitate auctorială conferă credibilitate și plauzibilitate relației în ansamblul ei, cu toate suișurile și coborâșurile înregistrate.

Ivan Aleksandrovici Gocearov – Oblomov, traducere de Ștefana Velisar-Teodoreanu și Tatiana Berindei, București, Ed. Rao, 1995.

Anunțuri

6 gânduri despre “„Tratat” despre sentimente – Oblomov (I)

Spune-ți părerea

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s