Copiii – „păgânii” din casa noastră?

 

© Etan J. Tal
© Etan J. Tal (sursa)

Am aflat dintr-un articol (mediatizat prin Facebook) că avem toate șansele să creștem niște copii „păgâni”, în locul creștinilor potențiali pe care-i dorim. Iar asta s-ar datora faptului că ne concetrăm pe moralitate, iar nu pe… altceva… fiindcă nu mi-e foarte clar pe ce anume.

Ideea m-a pus pe gânduri și e posibil să fie oarece adevăr în ea, dar am câteva nelămuriri vizavi de concepțiile implicite ale autorului.

Prima observație îi aparține lui Emanuel Conțac și se referă la „folosirea foarte ciudată” a termenului „păgân”. Subscriu la ideea lui Manu, potrivit căreia: „Păgânul e o ființă religioasă. Societatea europeană este post-păgână, post-creștină și în general post-religioasă.”

Dar să trecem peste aceste cârcoteli de filologi și să presupunem că înțelegem în mare cam ce a vrut să zică omul: probabil că „păgânii” lui sunt acei oameni care poartă eticheta de creștin, dar nu au nimic cu Dumnezeu. Chiar dacă admitem această concesie, tot mai sunt destule probleme de discutat.

Mai întâi, nu înțeleg de unde ideea că, dacă îl educi cumva anume pe copil, ai putea avea vreo garanție în privința alegerilor sale viitoare. Sunt absolut de acord că trebuie educat cât mai bine posibil și că e de dorit să fie învățat despre harul lui Dumnezeu, nu doar moralism pur, dar, pentru un evanghelic (autorul blogului e un baptist), creștinismul e chestie de convertire, de metanonia, unde rolul principal îl deține, oricum am socoti, Dumnezeu.

Așadar, nu putem obține nici măcar garanția că vor fi procentual mai mulți creștini dacă renunțăm la moralism, deși șansele s-ar putea să crească (ba e aproape sigur că renunțarea la un anumit tip de moralism ar fi un plus al educației creștinești). Însă e chestie de statistică socială, nu de statistică harică sau divină.

Dacă însă admitem că educația noastră poate să se pună în mod decisiv (de vreme ce poate fi numit „păgân”!) de-a curmezișul destinului unui copil, încât să-l trimită în iad, atunci cred că avem o problemă foarte gravă teologică și practică, nu doar ca părinți. La limită, e ca și cum ai spune că Dumnezeu nu e în stare să izbăvească un om în pofida erorilor părinților săi. Așa că hai să mergem pe varianta mai blândă: s-ar putea ca educația să îl îndepărteze pe copil, să-i dea de furcă, îngreunându-i accesul spre credință, în loc să i-l faciliteze. Nici asta nu e bine deloc, dar măcar lasă o portiță „păgânilor” să se întoarcă la un moment dat spre creștinism (poate în altă biserică decât cea care i-a alienat).

O altă idee implicită care apare în articol e aceea că educația se face cu precădere prin ce spui. Autorul contestă un anumit soi de mesaj, propunând altul, dar în aceeași parametri, ai comunicării verbale. Nu se discută deloc despre un eventual exemplu personal, unde să nu mai fie nevoie de prea multe lămuriri, ci de forța spirituală de a institui un model puternic pentru copil.

E destul de răspândită convingerea că „expunerea la Cuvântul Domnului” este eficace în sine. Nu contest că ar fi așa, dar știu că de aici se pot naște tot felul de deviații. Însă o Evanghelie întrupată în existența cotidiană de un părinte nu are nimic ostentativ, nici constrângător, ci e o pildă constantă și foarte greu contestabilă.

O altă problemă a articolului menționat este aceea că lasă problema deschisă și nerezolvată. Adică, după ce sancționează ceea ce am putea numi dresajul moral al copiilor, nu propune explicit altceva, ci doar sugerează o schimbare de obiective.

Nu devine însă deloc evident dacă asta trebuie să modifice și metodele de lucru sau ce anume presupune o corectă educație a copiilor. În teorie, e simplu: copilul trebuie să știe că el nu poate fi bun decât prin harul lui Dumnezeu. Dar presupun că autorul nu vrea să sugereze că, în loc de educație, ar fi de preferat evanghelizarea. Sau poate că asta vrea, dar nu am înțeles clar din text.

Mai există încă o problemă de ordin practic. E știut că o parte a educației seamănă bine cu dresajul, pentru că, cel puțin o perioadă, copilului trebuie să-i arați ce e bine și ce e rău. Când și cum se face trecerea de la acest dresaj moral la forma de educație superioară pe care o sugerează autorul?

M-am ocupat de acest text însă dintr-un alt motiv, mai important. Cred că ce reușește autorul său este să scoată în față o problemă dificilă: aparentul eșec al părinților de a-și păstra copiii în sfera bisericii ca oameni credincioși, nu doar moral. Și mai ales vina pe care o poartă părinții pentru acest eșec.

Însă problema este departe de a fi rezolvată. Este doar mutată. Fapt ce mă face să mă gândesc la o involuntară nevoie de a bascula cumva vinovăția într-o zonă în care responsabilitățile să fie mult mai ambigue. Căci, odată ce devii convins că ai făcut ce trebuia, atunci poate că reușești să gestionezi mai ușor vinovăția. Impresia mea foarte puternică e că acest text nu identifică nici cauza, nici soluția problemei, ci doar se preocupă să localizeze cât mai precis perimetrul în care conștiințele să se poată liniști că au făcut ceea ce trebuia. Până la o soluție mai consistentă, poate că-i bine și atâta.

Mi se pare că sunt evitate cu abilitate două idei inconfortabile: 1) educația copilului e o îndeletnicire din care nu se poate elimina sub nicio formă riscul unor rezultate imprevizibile și nedorite; 2) contează poate mult mai mult cine ești decât ceea ce spui copilului.

Poate că interpretez textul într-o cheie eronată, dar mi se pare că acest articol se face ecoul unor conștiințe apăsate (de eșecul educării propriilor copii) și că transmite în subtext covingerea că dacă s-ar corecta input-ul, atunci am avea garanția unui output mai bun. O fi adevărat în sine și sunt convins că suferința părintească e cumplită, însă atmosfera ce răzbate printre idei e una ce are de-a face mai mult cu controlul și cu eficiența, decât cu libertatea, cu harul și cu realitatea.

Subiecte conexe:

Anunțuri

9 gânduri despre “Copiii – „păgânii” din casa noastră?

  1. Pe mine m-a lăsat mască modul simplist in care pune problema de parcă ar fi primit sarcina sa facă un eseu pe temă în x cuvinte. În plus vorbește de transmiterea de valori greșite prin educație de parcă aceasta (transmiterea) s-ar face în vid și nu din preaplinul bagajului spiritual al însuși educatorului unde se află de fapt și problema și soluția. Copiii după mintea unora sunt materii prime pentru fabricarea a ceea ce nu le-a ieșit în propria persoană.

  2. Reblogged this on Persona and commented:
    Din nou un text excelent al lui Teofil despre problema complexa a educatiei copiilor, pe care o multime de crestini incearca s-o simplifice prine abordari indoielnice. Iar cei care pierd sunt intotdeauna copiii.

  3. Nu stiu la ce articol va referiti. Cel pe care il scrieti are o anumita verva si viteza, daca pot spune asa, ca de obicei. Moralitatea nu poate fi exclusa din Crestinism. Ma tem insa ca trebuie definita pentru unii. Ce ati spus mai sus, ca modelul personal vorbeste in primul rind, este foarte adevarat si asta va confirma orice psiholog. Regretabil este si faptul ca printre noi crestinii sunt din aceia care simplifica totul crezind ca au gasit solutii la probleme si situatii complexe si dificile, mai degraba decit sa ramina in umilinta si sa se sprijine pe Dumnezeu. Nu e vorba deci ca „nu ii duce capul” expresie specifica celui care o foloseste, ci este vorba de o atitudine. Atitudinea influenteaza adesea intelegere.

    • Fără să sar în apărarea nimănui, cred că există un fel de a „nu te duce capul” care e păcătos (Steinhardt include prostia între păcate). Există o prostire confesională care nu cred că ține (cont) de ramura din care facem parte. Îmi amintesc mereu de Jean-Maria Vianey, preotul prost (în sensul IQ-ului) care a devenit cel mai mare duhovnic din Franța zilelor sale. Deci se poate depăși această sărăcie a minții printr-un plus de spiritualitate.

  4. […] 11. Revin la familia pastorului, căci aici sunt alte presiuni care trebuie ținute în echilibru. Am văzut în foarte multe cazuri cum copiilor de pastori li se cere o viață exemplară, în virtutea faptului că tata e liderul comunității. Această povară riscă însă să-i copleșească pe copii, privându-i de libertatea de a-și alege singuri în ce să creadă. […]

  5. […] 11. Revin la familia pastorului, căci aici sunt alte presiuni care trebuie ținute în echilibru. Am văzut în foarte multe cazuri cum copiilor de pastori li se cere o viață exemplară, în virtutea faptului că tata e liderul comunității. Această povară riscă însă să-i copleșească pe copii, privându-i de libertatea de a-și alege singuri în ce să creadă. […]

Spune-ți părerea

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s