Nostalgia comunismului sau când nu știi ce să faci cu libertatea

Demolarea Bisericii Ienei, by Radu Stefanescu (sursa)
Demolarea Bisericii Ienei, by Radu Stefanescu (sursa)

Sunt născut sub comunism și am trăit suficient de mult până în 1990, încât să am amintiri și nostalgii din acea perioadă. E, cred, un dat uman general ca perioada copilăriei să stârnească, peste ani, ecouri nostalgice și amintiri înconjurate de o aură caldă, îmbietoare.

Inevitabil, o parte dintre tarele comuniste sunt incluse în acele amintiri și nu neapărat într-o lumină proastă, nici într-o perspectivă critică. Faptul că primeam ciocolată rar se traduce, în amintiri, doar în gustul extraordinar al ciocolatei atunci când era. Faptul că vedeam o dată pe an portocale se traduce în religiozitatea cu care le tratam când le aveam. Etc.

Din tot tabloul sumbru în care viețuiau cei mari (părinți, bunici, neamuri, apropiați), e destul de normal ca noi, copiii, să fi păstrat numai bucuriile și, eventual, relele grave, care ne afectau viața într-un fel sau altul.

Cu toate acestea, cred că după o anumită vârstă și cu capacitatea de a privi în urmă mai critic și mai detașat, dobândești discernământul necesar să înțelegi că unele lucruri erau suficient de rele încât să nu le regreți, chiar dacă le păstrezi încă în tezaurul amintirilor proprii.

E la modă acum să te extaziezi în fața colosalei performanțe reușite de Ceaușescu de a plăti toate datoriile externe ale României. Iar asta devine automat o înaltă formă de patriotism. Povești! În exact aceeași perioadă, tocmai ca să plătească datoriile respective, dictatorul își sărăcea populația, aducând-o la limita suportabilității. Frig, întuneric și foame. Astea nu-s povești, ci ingredientele atmosferei ultimilor ani de comunism.

Nu-mi spuneți că patriotul din fruntea țării nu știa. Știa foare bine unde voia să aducă țara, că nu degeaba se inspira din „revoluția culturală chineză” sau se avea bine cu o seamă de dictatori din alte țări.

În Frații Karamazov, capodopera lui Dostoievski, există celebrul episod întitulat „Marele Inchizitor”. Printre multe alte idei importante, apare și aceea că oamenii nu suportă libertatea, ci caută cu să și-o închine în schimbul unei existențe în care să nu poarte grija hranei și a îmbrăcămintei.

Judecată din această perspectivă, nostalgia după vremea comunistă capătă sens. Oamenii s-au trezit liberi, au tot ce le-a lipsit în comunism, dar nu știu cum să-și administreze libertatea. Nimănui nu-i trebuiește și atunci se simt derutați.

Există aici și un aspect ce nu poate fi ignorat. Citește mai mult »

Până unde ține creștinismul în dialogurile „pe net”?

 

(Sursa)
(Sursa)

Am văzut nenumărate situații conflictuale care porneau de la te miri ce pretext ultra-hyper-spiritual. Începeau oamenii pe un ton cucernic să spună fraze pompoase, care părea debitate pe cele mai înalte culmi ale sfințeniei, aduse din aerul cel mai sacrosanct.

Și se întâmpla ca vreunul dintre interlocutori – intenționat sau nu – să vină cu o chestie mai șuie, care tulbura armonia… divină. Uneori era provocare în toată regula, alteori era doar o întrebare ce atenta involuntar la „vacile sfinte” ale „evlavioșilor”.

La început, respectivul este tratat cu versete, cu îndemnuri duhovnicești, cu citate înțelepte, că poate-i trece. E înconjurat cu toate cataplasmele pioase, doar-doar s-o lecui omul și-o tăcea din gură.

Dacă nu ține, tonul se asprește și este trecut numaidecât în rândul păcătoșilor, e îndemnat să se pocăiască, să mai dea pe la biserică, să facă diverse cure de tratament religios care să-i primenească sufletul spurcat.

Dacă nici asta nu funcționează și omul se încăpățânează să-și susțină ideea (i.e. să nu-și recunoască păcătoșenia!), atunci cenzura și precauțiile cad rând pe rând, iar „evlavioșii” se dezlănțuie într-o beție de invective fără limită și, adesea, fără logică.

Aici găsește de-a valma sfinte anateme rostite pe ton profetic căutat și sudălmi grosonale, îmbrăcate în straie penibil religioase. E etapa în care păcătosul incurabil este demonizat și, odată văzut astfel, poate fi bălăcărit fără rețineri și fără mustrări de conștiință.

Unii, care ați participat la astfel de schimburi de replici, s-ar putea să spuneți că există agitatori de meserie care își merită soarta. N-am de gând să contrazic pe nimeni, fiindcă nu ăsta-i subiectul. Dar nu pot să nu remarc câteva aspecte, după cum urmează.

Mai întâi, e fascinant și dezolant cum haina evlaviei se transformă într-un mop de terfelit preopinentul, încât tot să te străduiești, nu mai observi nicicum că ar fi fost vreo țesătură aleasă sau că ar avea o croială înduhovnicită.

Pe urmă, cred că (și considerați că asta-i orbirea mea, dacă nu împărtășiți această convingere) nici măcar unul dintre „cucernicii” dezlănțuiți n-ar avea neobrăzarea să se adreseze celor bălăcăriți în aceiași termeni, dacă s-ar afla față în față și ar mai avea și martori. Există o doză de „curaj” pe care evlavioșii îl găsesc numai cât sunt „pe net”.Citește mai mult »

Copiii – „păgânii” din casa noastră?

 

© Etan J. Tal
© Etan J. Tal (sursa)

Am aflat dintr-un articol (mediatizat prin Facebook) că avem toate șansele să creștem niște copii „păgâni”, în locul creștinilor potențiali pe care-i dorim. Iar asta s-ar datora faptului că ne concetrăm pe moralitate, iar nu pe… altceva… fiindcă nu mi-e foarte clar pe ce anume.

Ideea m-a pus pe gânduri și e posibil să fie oarece adevăr în ea, dar am câteva nelămuriri vizavi de concepțiile implicite ale autorului.

Prima observație îi aparține lui Emanuel Conțac și se referă la „folosirea foarte ciudată” a termenului „păgân”. Subscriu la ideea lui Manu, potrivit căreia: „Păgânul e o ființă religioasă. Societatea europeană este post-păgână, post-creștină și în general post-religioasă.”

Dar să trecem peste aceste cârcoteli de filologi și să presupunem că înțelegem în mare cam ce a vrut să zică omul: probabil că „păgânii” lui sunt acei oameni care poartă eticheta de creștin, dar nu au nimic cu Dumnezeu. Chiar dacă admitem această concesie, tot mai sunt destule probleme de discutat.

Mai întâi, nu înțeleg de unde ideea că, dacă îl educi cumva anume pe copil, ai putea avea vreo garanție în privința alegerilor sale viitoare. Sunt absolut de acord că trebuie educat cât mai bine posibil și că e de dorit să fie învățat despre harul lui Dumnezeu, nu doar moralism pur, dar, pentru un evanghelic (autorul blogului e un baptist), creștinismul e chestie de convertire, de metanonia, unde rolul principal îl deține, oricum am socoti, Dumnezeu.Citește mai mult »

Papa, ateii și raiul

www.dailybiblestudy.org
http://www.dailybiblestudy.org

O predică a Papei, în care acesta ar fi zis că și ateii care fac binele ar merge în rai, a scandalizat într-o anumită măsură spiritele mai protestante. În treacăt fie spus, mi se pare de-o incredibilă sărăcie intelectuală și culturală capacitatea jurnaliștilor (străini și români deopotrivă) de a înțelege nuanțele unui discurs destul de limpede. Ulterior, a apărut și o precizare de care creștinii mai duși pe la biserică nici măcar n-aveau nevoie (dacă, desigur, au citit exact ce a zis Papa).

Dar merită insistat puțin asupra chestiunii, căci deschide niște perspective interesante. Întâi, preocuparea pentru condițiile mântuirii altora și pentru accesul lor în rai seamănă cu atitudinea fratele fiului risipitor (a.k.a. „fiul cel mare”).

Să detaliem. Cum adică ei, ateii, care se declară fățiș fără niciun Dumnezeu, ar putea intra în Rai? Dar noi cu ce ne spetim aici, când muncim de zor și dăm la șaibă, la manivelă și la alte subansamble ale moralei și spiritualității ca să ne dovedim vrednici de „sânul lui Avraam”? Ei au vreo scurtătură? Ce dreptate mai e și asta? Și ei să se bucure de „vițelul îngrășat” după ce și-au trăit viața cum au vrut?

Cam acest soi de atitudine se poate ghici în spatele unor reacții la predica Papei. După cum, într-o interpretare pozitivă, s-ar putea ca în spatele unor (sau acelorași!) reacții să fie (și) dorința ca nu cumva ateii să se culce pe o ureche, crezând că sunt bine așa cum sunt. E posibil ca oamenii care au reacționat să fie, de fapt, îngrijorați de sufletul ateilor și să dorească să nu îi amăgescă cu promisiuni deșarte.

N-avem de unde ști ce îi mână pe oameni atunci când se raportează într-un anumit fel la o idee sau la un eveniment. De unde decurge (iar și iar!) imposibilitatea de a judeca pe cineva foarte categoric doar din ceea ce se vede și se poate cunoaște omenește.

Inima unui om – fie el chiar însuși Papa – care găsește loc și pentru atei în rai, care se vede stând alături de oameni care nu credeau în Dumnezeu mi se pare că trădează totuși o generozitate și o speranță admirabile.Citește mai mult »

Cum adică „pro Israel”?

infologosploiesti.blogspot.com
infologosploiesti.blogspot.com

Înțeleg să fii creștin pro viață, pro dreptate, pro adevăr, pro iubire, pro cinste, pro blândețe și alte astfel de pro-uri care se referă la valori și virtuți.  Câtă vreme Israelul se raliază acestor valori, sunt și eu pro Israel… Dar să fii pro… un popor?

Ca nu cumva să fiu acuzat de antisemitism, îmi exprim toată admirația pe care o port evreilor și capacității lor de a supraviețui în condiții nu tocmai favorabile. Atât în cele bune, cât și în cele mai puțin bune, s-au făcut remarcat poate ca nimeni alții în lume. Căci, o fi Kafka din Praga, de pildă, dar e evreu. O fi Freud din Austria, dar tot evreu e. Și Marx e tot eveu, orice ar scrie în buletinul lui. Ș.a.m.d.

Cum aș putea avea ceva împotriva poporului din care fac parte Isus, toți apostolii, mari compozitori, mari scriitori, mari pictori, mari oameni de știință, filosofi sau autori foarte dragi precum Steinhardt, Simone Weil și Wurmbrand.

Așadar, sunt în deplinătatea facultăților când scriu acest text și nu m-am lăsat orbit de vreun inexplicabil val de ură etnică sau cine mai știe ce.

Pur și simplu îmi exprim nedumerirea că un creștin ar putea susține un popor în ansamblu pentru simplul motiv că există. Da, cred că fiecare creștin trebuie să pledeze pentru pace, pentru înțelegerea între popoare, pentru respectul vieții, pentru dreptul la viață. În acest sens, creștinii nu sunt doar pro Israel, ci și pro Uganda, pro Somalia sau pro Afganistan.

Dar mi se pare suspect și necreștinesc să susții Israelul pur și simplu. Citește mai mult »

Culoarea politică a lui Dumnezeu

anabap.com

Acest mesaj va fi scurt, indignat și cu destinatari foarte preciși: absolvenți de teologie (hirotoniți ca pastori/preoți sau nu), predicatori, presbiteri din bisericile evanghelice, lideri de opinie religioși. Îl scriu fără prea mari iluzii că ar fi luat în seamă, dar cu deplina încredințare că vor fi câțiva care îl vor citi.

După știința mea, Biblia și Tradiția nu conțin elemente certe care să ateste culoare politică a lui Dumnezeu. Unii au considerat, după capul lor, că Isus a fost mare revoluționar comunist, alții sunt convinși până în străfundul inimii că Dumnezeu n-are cum fi decât de dreapta, liberal pur-sânge. El însă a refuzat să se pronunțe tranșant în această chestiune.

Prin urmare, stimați lideri cu stea în frunte (nu pot să-mi reprim ironia), bine-ați face să nu vă mai argumentați opțiunile politice – absolut failibile și conjuncturale, interesate și indiscutabil coruptibile – cu verste, cu teorii și cu afirmații scripturale apodictice.

Am asistat – cu mirare, la început, și cu tot mai multă indignare, pe urmă – la demonstrații irefutabile că adevărul e de partea lui Băsescu, ba, nu, de partea lui Ponta și Antonescu. Am citit aberații de genul: orice om cu frică de Dumnezeu nu poate să voteze cu… (nici nu mai contează numele sau partidul).Citește mai mult »