Homage to the Mothers of Syria

Crăciunul văzut din Orientul Mijlociu.

The Institute of Middle East Studies

By Martin Accad
Every Christmas is a time of laughter and tears, of life and death, of singing and mourning, of beauty and ashes. For every person experiencing joy, there is one experiencing suffering. For every mother delighting in her newborn, there is another grieving the loss of hers. For every man and woman celebrating their union, there are a man and a woman mourning the death of their spouse.
Most of us this year, like every Christmas, will sit in the warmth of our houses. Most of us have decorated our Christmas trees and hanged a wreath on our doors. Many even among our Muslim neighbors, especially in Lebanon, will have placed a Christmas tree to celebrate the birth of the Messiah. On Christmas Eve this week, our families will come together. We will cook turkeys and roasts, bake cookies and logs, gather together with our families to sing…

Vezi articol original 459 de cuvinte mai mult

Un anglican, o evreică și un catolic

 

2013 a fost un an în care anglicanul C.S. Lewis (1898-1963), evreica Simone Weil (1909-1943) și catolicul Gustave Thibon (1903-2001) au putut fi comemorați și rememorați, grație unor numere rotunde legate de viața lor.

Din păcate, n-am apucat să scriu despre fiecare dintre ei la vremea potrivită (e un mic regret al anului care se încheie). Cum mereu am avut impresia că există niște trăsături care-i unesc pe toți trei, în ciuda numeroaselor deosebiri dintre ei, am încercat să fac măcar un efort de sistematizare a câtorva asemănări pe care le consider deosebit de importante (lista nu e exhaustivă).

 E un gest minimal de prețuire pentru niște personaje de prim rang în gândirea creștină a secolului XX. Indiferent de eventualele afinități sau divergențe pe care, ca cititori, le putem avea cu acești autori, ei merită cunoscuți măcar prin scrierile ce sunt disponibile în limba română.

1. Curiozitate vie. Toți s-au remarcat printr-o curiozitate deosebită mai ales în ce privește cunoașterea ființei umane, dorința de a o înțelege și refuzul șabloanelor. Thibon, de pildă, a fost un autodidact care a ajuns să fie socotit filosof. C.S. Lewis a scris pe teme care nu aveau legătură directă cu specializarea lui.

2. Gratuitatea căutărilor. Simone Weil reprezintă modelul prin excelență de căutător complet dezinteresat de beneficii personale. Consemnările sale au rămas în grija lui Thibon, care s-a îngrijit ulterior să fie publicate. Pentru toți trei însă era mai important să înțeleagă și să aprofundeze, nu să obțină beneficii imediate (bani, titluri, popularitate, bani etc.) din rodul investigației lor.

3. Interesul pentru alte religii. Dacă am înțeles eu bine ceea ce am citit din scrierile lor, toți acești scriitori au privit mai degrabă cu bunăvoință mitologia păgână, considerând-o o formă de aspirație către revelația supremă a lui Dumnezeu. Asta nu înseamnă că ar fi promovat-o, ci o analizau ca pe o aproximare a adevărului revelat.

4. Deschiderea față de alte confesiuni creștine. Citește mai mult »

Armistițiul de crăciun – un caz de noblețe insuficient investigat

Trupe germane și britanice (sursa)
Trupe germane și britanice în teritoriu neutru cu prilejul „armistițiului de Crăciun” (sursa)

În jurul datei de 25 decembrie 1914, la puțină vreme după debutul Primului Război Mondial, s-au înregistrat în mai multe puncte de pe linia frontului de vest și de est armistiții spontane pentru sărbătoarea Crăciunului. Am aflat despre acest minunat incident abia când am văzut filmul Joyeux Noel, o ecranizare inspirată din acele manifestări de umanitate, survenite și ca urmare a apelului făcut de Papa Benedict XV (un personaj cel puțin interesant, în acei ani). Fenomenul se pare că a fost destul de amplu, undeva la 100.000 de combatanți fraternizând în această perioadă.

Mi s-ar părea foarte interesant de înțeles de ce a fost posibil doar atunci și nu s-a mai înregistrat un fenomen similar ulterior, când războiul s-a întețit, nici în următorul război mondial. S-o fi pierdut ceva esențial din fibra combatanților? A fost nevoie de atrofierea acelui ceva pentru ca măcelul să poată deveni deplin? A pierdut atunci (definitiv!?) omenirea ceva din moștenire ei „genetică” pozitivă? Citește mai mult »

Darul lui Dumnezeu – poem de F.M. Dostoievski

Nașterea Domnului - Andrei Rubliev (sursa)

Nu știam că Dostoievski ar fi scris așa ceva! Am preluat integral textul de pe pagina de facebook Fyodor Dostoevsky.

An angel-child on Christmas Eve
Did God send to the world.
„As you walk among the pines,”
He said and then he smiled,
„Do cut a tree and, in my name,
Do give it to the kindest
And the sweetest child on earth.”
The angel-child was puzzled deep:
„Whom shall I give it to?
How shall I know which of the babes
Has earned the prize of our Lord’s grace?”
„You’ll know,” was all God said,
And the Heavenly Host did part.
The moon stood high and lit the road
That led into the city.
The air was full of happy song,
Joy awaited every child…
So with the tree upon his back
The cheerful angel boldly strode.
Now, take a look in every window:
What cheer in every room!
Christmas trees all burning bright
As they do on Yuletide night.
The angel now began to rush
And made his way from home to home,
So as to find that special one
Who would receive God’s gift.Citește mai mult »

Exilul şi aşteptarea

Fuga în Egipt (sursa)
Fuga în Egipt, de Joachim Patini (sursa)

„Lumină lină cuib de ceară
Scorburi cu miere milenară
De dincolo de lumi venind
Şi niciodată poposind
Un răsărit ce nu se mai termină
Lumină lină din lumină lină”

(Lumină lină – Ioan Alexandru)

Distanţa dintre cer şi pământ este imposibil de precizat. Pentru simplul motiv că nu există un loc anume de unde începe cerul. Interesant că există însă exprimări de tipul „ca de la cer la pământ”. Şi mai e interesant că, deşi se vorbeşte despre „albastrul cerului”, pământul e cel albastru. „Planeta albastră”.

Aşadar, nu facem decât să ne raportăm la ceva foarte vag şi să trăim cu impresia că privim „în sus”, când albastrul e în jurul nostru, e printre noi, cerul nostru e printre noi. Logic vorbind.

Nu ştiu cum va fi fost înainte de căderea lui Adam. Dar odată exilaţi din paradisul primordial, am devenit atât de siguri pe noi, încât am mutat centrul lumii pe pământ. Poate că aveam nevoie să facem asta, ca să ne căutăm curajul să fim fericiţi. Ca să putem trăi, să ne găsim un rost.

Chrisos e „Lumină din Lumină”. Nu e vorba de lumină în sens figurat, ci de lumină cum „ochii omului nu au văzut”. Lumina a păşit în exil, cu riscul de a fi dispreţuită, pentru că evidenţia imposibilitatea fericirii. Evidenţia gravitatea, amploarea crizei, a minciunii.

Îndeobște, exilul nu este un loc al libertăţii, cum se întampla să fie în perioada comunistă pentru români. Exilul e locul departe de casă, de limbă, de neamuri, de prieteni, e locul unde dezrădăcinatul nu mai are confortul relaţional, lumea iubirii în care locuia. Fiindcă fiecare dintre noi căutăm să ne amenajăm un colţ de iubire în care să creştem, să stăm pe cât se poate fără măşti. Exilul – surghiunul – e locul unde nu poţi fi tu, aşa cum eşti, în tot adevărul de care ești în stare. În exil eşti altul, eşti necunoscutul care apare şi trebuie acceptat, asimilat, recunoscut, evaluat.

Christos a spus oamenilor că sunt nenorociţi. A denunțat sistemele care promiteau binele omului. A introdus în lume îndoiala față de realitate și față de prezent odată cu credința în ceva absent, niciodată văzut, mereu presimțit, aproximat, dorit.

Christos exilatul. Autoexilatul. Lumina a venit să prindă umbră. A venit să fie confundată cu tot felul de arătări.Citește mai mult »

Putem FI mai buni de Crăciun?

 

Caricatură de Louis Dalrymple, pentru revista Puck. (sursa)
Caricatură de Louis Dalrymple, pentru revista Puck.  (sursa)

Dacă prin a FI mai buni înțelegem a deveni mai buni în esența ființei noastre, e foarte probabil că nu putem FI cu adevărat mai buni de Crăciun. Deși… dar mai bine să nu anticipez.

Dacă prin a FI mai buni înțelegem a ne comporta mai bine cu semenii, atunci răspunsul este, cu siguranță, afirmativ. În acest sens, putem FI mai buni.

Da, oamenii au capacitatea să se prefacă, să simuleze generozitatea, să dăruiască fără să simtă neapărat și compasiune, să facă acte filantropice ca să iasă în evidență, să fie amabili numai de pe vârful limbii, să clocotească pe dinăuntru, dar să pară serafici pe dinafară.

E și asta o formă de ipocrizie, fără-ndoială. Să te pretinzi mai bun decât ești în realitate, să maimuțărești ceea ce nu ai fost niciodată, să-i lași pe ceilalți cu impresia că ești un individ mult mai nobil decât te cunoști pe dinăuntru.

Așadar, putem FI mai buni de Crăciun cu prețul autenticității. Și ce dacă? Într-o vorbă celebră, Steinhardt spunea:Citește mai mult »

Next step: teologia… conservării abundenței

 

Autor: Agnico-Eagle (sursa)
Autor: Agnico-Eagle (sursa)

Fiindcă prea are, pentru mulți, iz de erezie, teologia prosperității este ocolită de multe grupări evanghelice. Cel puțin, oficial și explicit, majoritatea baptiștilor și o parte dintre penticostali evită să o promoveze.

Neoficial însă… creștinii occidentali o duc tot mai bine (cu toată criza), iar teologia trebuie să țină cumva pasul cu această prosperitate. Toate statisticile ne spun că, dacă e să ne comparăm cu o bună parte din populația Terrei, chiar și noi români stăm binișor. Dacă nu mă credeți, faceți un foarte scurt test aici.

Această stare de fapt are nevoie și de un „suport” teologic adecvat. Cum teologia prosperității este prea rău-famată, rămâne să se recurgă la o altă abordare teologică care să conserve abundența economică și, eventual, s-o stimuleze discret.

Ce spun eu? Această teologie deja circulă în formele ei populare pestrițe, adaptate locului și situației. De pildă, evanghelicii au un reflex să spună că cei mai bogați dintre ei au fost „binecuvântați” de Dumnezeu. De unde deducția că orice surplus finaciar ar fi în mod obligatoriu o formă de binecuvântare… Citește mai mult »

„Revoluția” română – comemorare subiectivă

(Sursa)
(Sursa)

Acum 23 de ani se comemora 1 an de la ceea ce încă mai credeam pe atunci că a fost Revoluția Română din Decembrie 1989. Se comemora într-o atmosferă extrem de sumbră. Nu prea ninsese, iar ninsoarea care căzuse atâta că se amesteca urât cu noroiul de pe străzi.

Panglicile de la coroanele alea fluturau dezolant în imaginile difuzate pe ecranele (în majoritate alb-negru) ale televizoarelor. Atmosfera era apăsătoare, aproape insuportabilă. Se simțea în aer prefăcătoria și trădarea, moartea inutilă și neputința, eșecul și revolta.

În primăvară, Iliescu se instalase cu o inadmisibilă majoritate în fruntea țării, dimpreună cu pseudo-partidul democrat FSN. Se consumaseră deja trei mineriade, dintre care una cu morți și răniți.

„Democrația” și „libertatea” se dovedeau cumplit de asemănătoare cu totalitarismul care, teoretic, fusese curmat cu un an înainte. E drept că aveam blugi, gustasem banane și ciocolată, ne jucam cu jucării Made in GB sau USA. Dar un gust ca de nisip, ca de zer stătut îți rămânea în cerul gurii.

Parcă tot anul 1990 a fost sumbru. După frica de teroriști – care încă a mai persistat vreo lună –, au urmat nopțile în care stăteam să vedem dacă nu cumva îi judecă pe membrii nomenclaturii. Rămăsesem cu reflexul că s-ar putea să se dea la televizor. Dar noaptea târziu. Că așa se dădeau programele bune la tv.

După aceea, a urmat frica de mineri. Nu că ar fi putut ei năvăli din televizor peste noi, ci teama aceea că nu știi ce și de ce se întâmplă. Teama că există niște inși incontrolabili care au o lege a lor, necunoscută și extrem de dură.

Se mințea mult la un an după „revoluție”. Citește mai mult »

Niște mârlani

parlamentul
(© Moise Guran)

Scriu acest text nu ca să-mi descarc nemulțumirile. E adevărat că mă încearcă un acut sentiment de revoltă când văd ce se întâmplă, dar nu sunt surprins, pentru că niciodată nu m-am așteptat la ceva bun de la USL. În orice caz, nu la lucruri bune în sensul de nobile, ci doar la cârpeli care să dea bine pentru alegeri.

Texul îl scriu mai degrabă pentru a lua act de mârlănia parlamentarilor și pentru a înmulți numărul celor care-și exprimă consternarea și revolta. Desigur că un Vlad Petreanu, un Moise Guran sau un Cristian Pantazi grăiesc mai bine și mai convingător. Dar zic și eu în dreptul meu.

Nu mă deranjează faptul în sine că vor fi (probabil) amnistiați niște condamnați, fiindcă fiecare e un individ cu familie, cu suferințe, cu (poate) mustrări de conștiință. Însă nu e vorba aici despre orice fel de deținuți. Iar asta devine o problemă. Nu prea contează nici părerea pe care o avem despre RMGC și Roșia Montană.

Problematic e felul în care lucrează mârlanii. Vin în aceeași zi cu două legi controversate, după ce le-au dezbătut la adăpostul nopții (legea mineralelor și legea amnistiei). Peste astea două, introduc o a treia inițiativă, care le permite mârlanilor să scape de anchetele DNA. E foarte important și ce soartă vor avea aceste legi, dar e grăitor felul în care au fost mânărite în disprețul țării.

Dacă nici după asemenea manifestări de crasă nesimțire USL-ul nu pierde măcar o treime din votanți și mai ales votangii, atunci sigur imbecilizarea nației a atins cote practic ireversibile. Mă întreb când am fi aflat ce se mai dezbate prin Parlament în cazul în care presa „băsistă” (odioasa!) n-ar fi intrat foarte rapid pe fir.Citește mai mult »

A picat Lenin (în cap!), trăiască leninismul!

 

(sursa)
(sursa)

Nu zic că nu e interesantă și promițătoare vestea că a fost dărâmată statuia lui Lenin de pe soclu. Ca gest simbolic, poate fi deosebit de semnificativ și să coaguleze o seamă întreagă de adeziuni, frustrări și speranțe.

Dar faptul că existau statui ale „eroilor” comuniști oferea oamenilor posibilitatea să acorde zeilor un chip și ideologilor o personalitate. Că îți plăcea sau nu conta mai puțin, important era că aveai la ce te raporta. Religia comunistă avea un nume și niște altare.

Odată doborâți însă acești idoli, religia comunistă nu dispare, ci doar se transformă, intră în catacombe, de unde va ieși, în fel și chip, mult purificată. Se va descotorosi de toate elementele sale cu prost renume, de toate formele vechi, de toate imaginile odioase și se va îmbrăca în straie de ideologie dezirabilă, chiar dătătoare de speranță.

Pe de altă parte, una dintre deprinderile fundamentale ale praxisului comunist este „autocritica”. În varianta colectivă, aceasta presupune delimitarea de practicile predecesorilor despre care se spune că au compromis ideologia. Această practică îndeplinește un dublu rol: (1) constituie un debușeu pentru mase, care văd că există totuși și o raportare critică la erorile din trecut; (2) construiește un capital de încredere în dreptul noilor potențați și confiscă speranțele de viitor ale populației, hrănindu-se o vreme pe seama lor.

Faptul că zeii, eroii sau idolii dispar fizic din imaginarul public și din simbolistica străzii constituie un avantaj fantastic, Citește mai mult »

Numai de nu m-aș lua în serios

Un text pe care l-am scris în 2011.

Cuvinte la schimb

Scriu, scriu, scriu, scriu…

– Ce scrii?

– Chitanțe scriu.

Scriu, scriu, scriu, scriu și mă leagăn în sinea mea. Îmi leagăn încet sinele meu. E sinea sau e sinele? Scriu, scriu, scriu…

– Bine, dar acum ce mai scrii?

– Scriu.

Dacă mă prinde noaptea, atunci…

– Atunci ce?

…Dacă mă prinde noaptea, atunci se întunecă. Dacă se întunecă înseamnă că m-a prins noaptea.

Mama e de vină. Pentru tot. Nimic nu-mi iese. Ba da. Totul iese cum a fost predestinat. De către cine? De către…

O pată de cerneală. Mică. Uriașă. Lumea e albastră, deci e o pată de cerneală. Dar nu e pata mea. Nu am voie să râvnesc la atât de mult. Pur și simplu e necuviincios.

Vezi articol original 300 de cuvinte mai mult

Riscuri de blogger – falsificarea prin scris

By renjith krishnan (sursa)
By renjith krishnan (sursa)

Nimic nu este atât de greu ca a nu te înșela pe tine însuți.
(Ludwig Wittgenstein)

Am primit, de când scriu pe blog, și scatoalce – unele furibunde și agresive –, și elogii – unele de-a dreptul nemeritate, consider eu. Din toate astea m-am ales cu niște întrebări legate de autenticitate, independență, libertate, onestitate, curaj, conformism etc.

Cum să scrii pe blog fără să ajungi robul cititorilor? Cum să scrii fără ca, dimpotrivă, să devii un mic zeu al publicului tău, pe care-l șochezi și să-l fericești după pofta inimii? Cum să scrii fără să te lași ademenit de falsitate și minciună, dar nici de o sinceritate vecină cu indiscreția și vulgaritatea? Cum scrii în așa fel încât să nu manipulezi cu bună știință?

Am scris și rescris textul ăsta, iar în final, pentru o mai ușoară lectură, am decis să-l organizez pe puncte. Ignorați, dacă puteți, doza de artificial ce decurge din această structurare.

Iată câteva posibile surse ale falsificării.

1. Amăgire de sine. E adânc înrădăcinată în om nevoia și disponibilitatea de a se amăgi. O spun în egală măsură teologii, filosofii, moraliștii, scriitorii – toți cei care susțin importanța (nu și virtutea!) autenticității. Și, se pare, că e o luptă de o viață care trebuie purtată pentru evitarea amăgirii. Premisele sunt, așadar, sumbre.

2. Falsificare ca risc al scriiturii. Deși multe ar fi de spus aici, mă voi mărgini doar la două piste posibile: (a) discrepanțele care apar între ceea ce gândești și ceea ce scrii și (b) influența pe care o exercită un anumit public asupra unui autor prin aprecieri și critici.

3. Falsificarea prin învecinare. Așa cum există învățare prin învecinare, există și falsificare prin învecinare. Dacă în jurul unui blog se adună mai mulți aplaudaci foarte activi, există șanse considerabile ca bloggerul să se vadă ca fiind mult mai important sau mai talentat decât este. Dacă, de asemenea, se stabilesc niște tovărășii, e greu să te desprinzi din lațul lor și să iei seama la critici sau apostrofări venite din afara cercului confortabil. Cui îi plac criticii, la urma urmei?

4. Falsificarea prin statistici. Știm de multă vreme că adevărul nu poate fi hotărât prin decizie democratică. Deși statisticile sunt importante, faptul că ai mulți cititori nu înseamnă implicit și că ai dreptate. Într-o lume atât de dezorientată ca a noastră, cifrele îmi par un indiciu înșelător. Ele vorbesc despre popularitatea unui blog, fără-ndoială, dar nu și despre valoarea conținutului. Aici sunteți invitați să mă suspectați de invidie, dată fiind vizibilitatea redusă a blogului meu comparativ cu altele, care se folosesc și de vii, și de morți (și de șapte între sorți!) ca să facă trafic.

5. Falsificarea confesională. Fiindcă activez și într-o sferă confesională, sunt silit să pomenesc și acest aspect. Am vorbit despre dificultatea autenticității în context evanghelic. De altfel, cred că e aproape o obsesie (vedeți numai câteva exemple aici, aici sau aici). Mediul evanghelic, după profilul său actual, predispune masiv la autocenzură și falsificare (a se vedea și recentele evoluții penticostale). Putem discuta cu altă ocazie de unde ne vin și cum ne condiționează situările confesionale. Aș mai menționa însă că și alte confesiuni (altele decât cele evanghelice) au fetișurile lor pe care bloggerii pot fi tentați să le menajeze ca să nu cadă în dizgrația cititorilor sau mai-marilor.

6. Falsificarea prin supralicitare. Se întâmplă chiar și bloggerilor obscuri să nimerească pe un subiect de mare interes și să se trezească citați, citiți și invocați ca adevărate autorități. E foarte mare riscul să te lași dus de val și să începi să te consideri un reper, un ins competent, o voce de referință. Asta poate afecta și tonul, și subiectul, și atitudinea următoarelor texte. De pildă, dacă tot pici pe un subiect în vogă, să insiști până la epuizare pe el, chiar dacă nu mai ai nimic de spus. Unii supralicitează prin limbaj șocant, licențios, agresiv sau, dimpotrivă, de o neverosimilă pioșenie. Consecința e tot o formă de falsificare.

7. Frica. Citește mai mult »

În apărarea tinerilor creștini

 

(sursa)
(sursa)

Suspectam că s-ar putea ca problemele care apar la copiii de pastori (în raportarea lor la creștinism) să fie mai răspândite decât se lasă îndeobște să se vadă. Studiul grupului Barna (semnalat de Yan Sysoev) confirmă această presupoziție.

Pe scurt, 40% dintre copiii de pastori au trecut printr-o perioadă în care s-au îndoit de ceea ce cred, 33% nu sunt „implicați activ” în biserică, iar 7% nu se mai consideră creștini. Așadar, cam o treime dintre cei care ne dau nouă sfaturi cum să ne implicăm nu pot să-și convingă nici măcar propriile odrasle?

Știam noi prea bine că așa stau lucrurile și că suntem conduși de niște ipocriți, nu-i așa? Pe de altă parte, așa le trebuie, să se mai smerească și ei, că prea nu le mai poate ajunge nimeni cu prăjina la nas. Este?

Dacă ați jubilat (măcar preț de o clipită) la observațiile malițioase de mai sus, atunci mai amânați puțin petrecerea, a fost alarmă falsă. Citește mai mult »

Învățăturile unui dascăl din trecut către cei din prezent (1)

Pedagogie practica - 1Cred cu tărie că educația este cel mai important domeniu în care poate o nație să investească. Finlandezii sunt dovada recentă, dar și un elementar exercițiu de logică ar trebui să ne dovedească un fapt de domeniul evidenței: dacă nu ai oameni bine instruiți, orice ai vrea să faci este din start compromis de incompetență.

Medicii, inginerii, arhitecții, muncitorii, profesorii, magistrații, preoții – peste tot se poate constata că o educație temeinică are consecințe benefice. Cu siguranță, asta nu garantează că oamenii vor fi mai puțin coruptibili, dar crește șansele ca în toate domeniile să primeze competența, iar asta este deja o modalitate de a stârpi corupția.

Așadar, dacă România ar avea interesul să-și facă un sistem de învățâmânt solid, bine gândit, ghidat de valori, nu doar de interese imediate, într-un viitor nu foarte îndepărtat, s-ar vedea deja primele beneficii. Timpul va mătura oricum generațiile compromise, iar niște generații noi, bine pregătite, și-ar găsi până la urmă locul, schimbând inclusiv fața dezgustătoare (astăzi) a politicii.

N-am idee dacă sunt șanse reale pentru o schimbare de paradigmă în acest domeniu, dar cred că măcar niște insulițe de normalitate – generate de un om sau doi – ar putea măcar să încetinească dezastrul care se profilează și compromiterea fără putință de întoarcere a educației publice în România. Poate că e timpul să apară școlile particulare foarte bune, care să adune nu profesori cu multe patalamale europene de doi bani, ci oameni cu conștiință, competenți și dascăli cu har.

Spiru Haret – al cărui nume a fost compromis de o „universitate” cu trist renume – este unul dintre reformatorii sistemului românesc de învățământ. În 1907, își dădea girul pentru apariția unei lucrări de pedagogie scrisă de un neamț (Dr. Adolf Matthias – Pedagogia practică), în traducerea lui G. Bogdan-Duică. E o carte care are încă multe de spus generației actuale de profesori și cred că ar fi mult mai utilă decât o mare parte dintre porcăriile publicate pentru puncte, cu fonduri europene sau grație pilelor din ministere.

În limitele timpului disponibil, voi încerca să postez fragmente din această carte (din ediția a II-a, publicată în 1923), în speranța că poate vor folosi cuiva. Precizez că selecția textelor nu îmi aparține, ci eu vin doar pe urma altuia care a citit cartea și a însemnat pasajele cele mai interesante. Păstrez, pentru savoare, nealterat limbajul epocii.

Cartea începe cu o introducere despre pedagogia practică. Iată câteva considerații:

 Tradiție și inovație:

…curentele vremii sunt adeseori bolnăvicioase și unilaterale; iar boalele și unilateralitățile se combat mai ușor dacă chemăm în ajutor toate spiritele bune ale trecutului și dacă opunem experiențele vechi și bune, care nu s-au născut așa într-o clipă, cât ai bate din palme, ci și-au dovedit valoarea printr-o aplicare îndelungată, care contrastează plăcut cu impetuozitatea neîndreptățită a ideilor nouă.

Adevărată pedagogie practică trebuie să culeagă îndemnurile de oriunde s-ar găsi, chiar dacă s-ar ivi și în întrebările și răspunsurile elevilor. De câte ori se întâmplă doar că o întrebare sau un răspuns din clasă ne pun pe drumul cel bun tocmai când suntem în primejdie să apucăm pe drumul greșit?! Înțelepciunea pedagogică se găsește și în sufletul copilului.

 Buna dispoziție și umorul:Citește mai mult »