Postat de: Teofil Stanciu | 26/05/2011

Un Dumnezeu dezamăgit sau despre un antropomorfism păgubos

Recent am descoperit pe un site foarte vizitat un articol care se întitulează, insidios: De câte ori l-ai dezamăgit pe Dumnezeu?  Am încercat să mă lămuresc cum stă treaba și am primit un răspuns (pe care-l puteți citi în subsolul articolului menționat).

Din câte am priceput eu citind prin dicționare, dezamăgirea înseamnă decepție, deziluzie și survine atunci când cineva îți înșală așteptările, speranțele, iluziile. Așadar, dezamăgirea ia naștere în momentul în care intervine o discrepanță între proiecțiile mentale ce anticipează evoluția unui eveniment și realitatea ca atare a respectivului eveniment.

Dacă ar fi să intru puțin în mecanismele interioare ale acestei stări sufletești – cred că nu greșesc numind-o astfel –, ar trebui remarcat că, în mod logic, dezamăgirea se leagă funciar de imposibilitatea anticipării exacte a viitorului. Întotdeauna, decepțiile survin pe fondul unui anumit orizont de așteptări.

O persoană dezamăgită în dragoste n-a fost tratată de partener așa cum se aștepta. A fost înșelată, disprețuită, agresată etc. Toate aceste fapte dezamăgitoare erau de neconceput la un moment dat al relației. Persoana rănită nădăjduia ca lucrurile să evolueze favorabil, pozitiv.

Cred că e destul de logic să conchidem că, cu cât așteptările sau speranțele legate de un eveniment sau de o persoană sunt mai mici, scad simțitor și șansele de a fi dezamăgit.

În acest punct, cred că e de folos o paranteză. Se poate ca ideea de a diminua nivelul așteptărilor în raport cu o persoană să sune depreciativ. Dar nu așa stau lucrurile. Iată de ce.

La un prim nivel, așteptările pe care le nutrim în raport cu ceilalți înseamnă practic proiectarea propriilor dorințe asupra destinului altora. În momentul în care aceste dorințe (pe care noi le considerăm bune sau măcar dezirabile) nu se împlinesc, cel mai adesea resimțim o oarecare frustrare. Totuși, merită ținut minte că acestă frustare nu e generată neapărat de o evoluție negativă, ci poate fi pur și simplu consecință a deosebirilor care apar între ceea ce ne-am așteptat și ceea ce s-a întâmplat.

La un al doilea nivel, dezamăgirea poate trăda o tendință dictatorială. De pildă, în cazul copiilor, dacă aleg altă profesie decât cea pe care o agreează părintele, se întâmplă ca mama sau tata să se simtă trădat, să fie profund dezamăgit de propriul copil. În sens creștin, această încercare de acaparare a destinului copilului poate fi semnul unui egoism exacerbat. Prin urmare, decepția aferentă e doar consecința unui păcat, n-are nimic nobil.

Închid aici paranteza cu speranța că, din cât am spus, se poate înțelege că reglarea propriilor așteptări în raport cu ceilalți poate însemna mai multă libertate acordată celor din jur, mai multă bunăvoință, mai mult respect pentru misterul ființei umane și, nu în ultimul rând, o mai mare încredere în providența divină. Fiindcă, în ultimă instanță, mijloacele prin care intervine Dumnezeu în lumea asta ne sunt în bună măsură necunoscute.

După ce am creionat puțin acest peisaj în care se manifestă dezamăgirea, cred că e deja cât se poate de limpede că întâmpin mari dificultăți dacă e să asociez ideea de dezamăgire cu Dumnezeu.

Întâi de toate, omnisciența lui Dumnezeu cred că exclude din start posibilitatea ca el să aibă anumite așteptări de la noi, care să nu coincidă cu realitatea. Dumnezeu nu operează cu speranțe, cu scenarii posibile, el știe. Apoi, tot omnisciența sa ar trebui – dacă ne declarăm credincioși – să ne fie garanție că ne cunoaște mult mai bine decât ne cunoaștem noi. Or, dacă așa stau lucrurile, atunci mai degrabă mă aștept să fiu dezamăgit eu de mine însumi decât să fie Dumnezeu dezamăgit de mine. Fiindcă pentru el nimic din ce descopăr eu în mine de-a lungul unei vieți nu reprezintă o noutate.

Adaug aici că, potrivit Scripturii (și exemplele sunt suficiente și dacă ne oprim numai la evanghelii), Cristos cunoștea nu doar păcatele, eșecurile, ci și fiecare vulnerabilitate a oamenilor. Mai mult, dacă admitem că Cristos a murit pentru păcatele omenirii – deci a cunoscut povara fiecărui păcat, oricât de oribil ar putea fi – atunci chiar nu mai putem concepe că există păcate care să-l suprindă. Așadar, de unde ar putea izvorî decepția?

Prima dezamăgire ar fi trebuit să apară odată cu căderea lui Lucifer. A doua, la căderea omului. Și tot așa, de-a lungul istoriei.

Dacă admitem ideea că răul nu are o existență în sine, ci e doar o pervertire a unui bine existent, atunci, din nou, Dumnezeu cunoaște rădăcina bună a fiecărui rău. Prin urmare, nici aici nu poate fi surprins, înșelat în așteptări sau dezamăgit. El știe că, datorită libertății acordate făpturilor create, există pobilitatea ca fiecare lucru bun să fie transformat într-o monstruozitate.

Nicăieri în Scriptură nu apare termenul dezamăgire asociat cu Dumnezeu. Orice asociere de acest tip este o interpretare antropomorfizată a unor acțiuni și cuvinte divine. Oamenii pur și simplu își proiectează propriile sentimente asupra lui Dumnezeu și i le atribuie fraudulos.

La rigoare, nici măcar omul nu ar avea de ce să fie dezamăgit de semeni. Pavel se declară cel dintâi dintre păcătoși și nu se arată niciodată dezamăgit de cei din jurul său. Are conflicte, suferă, e trist, ia măsuri disciplinare, dojenește, anatemizează chiar… dar știe că germenii acelor păcate zac și în ființa lui. Prin urmare, cu ce drept ar putea el fi dezamăgit?

Un text în care lui Dumnezeu i se atribuie o manifestare atât de umană și de suspectă de întinăciune mi se parem o dovadă de amatorism teologic și denotă o superficialitate care n-ar trebui trecută cu vederea, cu atât mai mult cu cât se produce pe un site cu mare aflux de cititori dintre care o bună parte sunt tineri. Nu cred că pot fi folosite orice mijloace pentru a-i convinge pe oameni de starea lor păcătoasă.

În concluzie, nu cred că îl putem dezamăgi pe Dumnezeu. Cum ar putea creatura să-și surprindă, în mod neplăcut, Creatorul? Insist să cred că toate cuvintele aspre adresate de Dumnezeu păcătoșilor vin mai degrabă din suferința iubirii, din inima unui tată care își primește fără reproșuri fiul risipitor, decât din rana suspectă a dezamăgirii.


Responses

  1. Cred că etosul antropomorfizant este destul de răspândit între creştini – mai puţin, poate, la ortodocşi, din cauza smereniei. Culmea e că, în privinţa asta, evanghelicii şi catolicii se aseamănă. Dar există circumstanţe atenuante, dacă ne gândim că dezamăgirea şi mâhnirea merg foarte bine împreună, fiind greu de separat – şi însuşi Pavel a spus că Duhul suspină.

    • Într-o discuție privată, nu cred că e prea mare problemă, dar, când vine vorba de predici sau texte care au pretenția să educe, atunci chestiunea cred că merită toată atenția. Sunt de acord că pasul e explicabil, de aceea nici nu m-am luat de persoana care scrie, ci am contestat ideea, fiindcă văd 2 posibile pericole:
      1. Perpetuarea unui model de antropomorfizări nejustificate.
      2. Mă întreb ce consecințe are această idee asupra unui om care, oricum, se știe mult prea nevrednic. Dacă și Dumnezeu însuși e dezamăgit de el, unde se mai duce amărâtul? Nevoia de a fi iubit e foarte mare, foarte acută, însă dezamăgirea înseamnă, prin analogie cu reacția umană, respingere, răceală, conflict.

      La evanghelici mi se pare mai gravă treaba asta pentru că ei pretind că sunt literaliști. Cu toate astea, pun în Scriptură idei care nu există.

    • Şi eu cred că există antropomorfizări justificate, culminând în Cuvântul Întrupat, care legitimează o gamă largă de sentimente, însă la un nivel de exigenţă inefabil în privinţa autenticităţii şi adecvării. E cu două tăişuri această abordare, fiind pândită permanent de superficialitate şi intimitate nepermisă cu divinul. Dar şi atunci rămâne de notat faptul că Mântuitorul cunoştea tot ce este în om, deci nu putea fi dezamăgit, ci mâhnit. Şi nu trebuie uitat nici că El a arătat multă răbdare, neobosind să mai acorde şanse tuturora până la Judecată – lucru pe care oamenii cu greu îl fac, uneori.

      • Aici, teologia apofatică ar aduce un necesar și binevenit echilibru. Desigur, fără s-o absolutizăm nici pe aceasta în sine. Și iar ajugem la acuratețea demersului și justeții abordării din teologia ortodoxă.😀

  2. Am citit articolul, am citit comentariile. Si am si comentat la randul meu pe site-ul mentionat.

    Cu toate astea, cand am citit asta: <>, am inteles ceva mai profund, pentru ca am trait si eu o experienta similara, in care consideram ca il dezamagisem atat de profund pe Dumnezeu incat nu mai e cale de intoarcere.
    A fost nevoit Dumnezeu sa faca un adevarat miracol pentru a ma convinge de contrariul.😀 Serios, un miracol-miracol.

    • Am citit postarea de pe blogul tău. Ce pot să zic decât că… ferice te tine că totul s-a terminat cu bine. Că ai avut parte de un pariu câștigat.

  3. […] citit articolul lui Teofil, pornit de la alt articol al celor de la […]

  4. […] ce scria Teofil intr-unul dintre comentariile lui: Mă întreb ce consecințe are această idee (n.r dezamagirea lui Dumnezeu) asupra unui om […]

  5. […] that I’ve witnessed in the Romanian blogosphere. A friend responded with a critical blog post to an article written on a Christian-resources Romanian website interrogatively intitled “How […]

  6. Nu îl putem dezamăgi pe Dumnezeu, dar mâhnim Duhul lui Dumnezeu?
    Nu îl putem dezamăgi pe Dumnezeu dar îl putem mânia?

    Problema e complicată. Pericolul antropomorfismului este unul real. Există în mod vădit o puternică tentaţie de a proiecta ascendent, dinspre om înspre Dumnezeu, sentimente, acţiuni, valori, categorii, ce nu concordă ori cu atribuirile directe din Scriptură ori cu imaginea lui Dumnezeu ce rezultă dintr-o abordare sistematică a textului biblic.
    În ultimii douăzeci de ani se poate vorbi despre naşterea unei ’noi ortodoxii’ în cheie relaţională, ce caută să rupe legăturile cu aşa-numitul teism elenizat, aristotelian. Discuţia e lungă şi complicată. Un nume merită totuşi pomenit: teologul german Jurgen Moltmann, şi în special cărţile The Crucified God and The Suffering God.
    Chiar şi printr-o schiţare a cadrului teologic se poate observa că articolul din CrestinTotal se inscrie, mai mult ca sigur involuntar, in aceeasi orientare teologică.
    În discutarea limbajului ce ţine de dimensiunea emoţională a lui Dumnezeu cred că trebuie să ţinem cont de ceea ce Calvin numeşte limbajul “acomodat” al lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte, Dumnezeu se coboară, se pleacă revelaţional, ca să se facă înţeles unor creaturi finite, vorbindu-le precum o mamă pruncului ei. În cuvintele lui:

    „For who of even slight intelligence does not understand that as nurses commonly do with infants, God is wont in a measure to “lisp” in speaking to us? Thus such forms of speaking do not so much express clearly what God is like as accommodate our knowledge of him to our slight capacity. To do this he must descend far beneath his loftiness.”

    De obserrvat este că elementele de limbaj ce îl prezintă pe Dumnezeu mâhnit, gelos, sufering, regretând aparţin, în majoritatea lor, cadrului de legământ în care Dumnezeu operează. Cu alte cuvinte limbajul acesta este ales pentru a caracteriza raportul dintre Dumnezeu şi partenerii săi de legământ, legământ ce are ca finalitate glorificarea lui Dumnezeu şi încununarea planurilor sale desăvârşite. De aceea, fără a mai continua expunerea, voi spune că, din punctul meu de vedere, limbajul ce ţine de experienţa emoţională a lui Dumnezeu este un mijloc acomodat (în sens tehnic) prin care Dumnezeu îşi exprimă preocuparea faţă de partenerii săi de legământ în special în situaţiile în care aceştia acţionează greşit, în detrimentul lor, în contradicţie cu vocaţia lor esenţială, de a I se închina singurului Dumnezeu şi de a fi totodată perfect împliniţi făcând aceasta. Pe scurt, ’sentimentele’ lui Dumnezeu sunt ilustrări ale ’afecţiunii specifice unei relaţii fundamentată în legământ’ (covenental affection).

    Alternativa, anume atribuirea limbajului emoţional naturii esenţiale lui Dumnezeu duce la cea mai tristă şi totodată spurcată idolatrie. Dacă punem cap la cap toate elementele de limbaj emoţional vizavi de Dumnezeu, fără să ţinem cont de ce aminteam anterior, predicându-le asupra naturii lui esenţiale, obţinem un Dumnezeu capricios, instabil emoţional, ignorant, contradictoriu. Cine ar vrea să i se închine unui astfel de Dumnezeu? Eu nu.

    Pe blogul meu în engleză am un pasaj dintr-un articol ce stă să apară în Perichoresis, în care prezint concepţia lui Kevin Vanhoozer despre limbajul emoţional şi problema impasibilităţii divine aşa cum rezultă ea din ultima lui carte, Remythologizing theology: divine action, passion, and authorship. (Cambridge, UK: Cambridge University Press, 2010), 487.
    http://bartholomusings.wordpress.com/2011/05/26/is-god-%E2%80%99emotional%E2%80%99/

    • Mulțam de intervenție, Natan. Abordarea ta e mult mai amplă și mai temeinică. Și, în orice caz, e un nivel superior al discuției.

      Rețin două aspecte din spusele tale:
      1. Că e contraindicat să atribuim naturii divine afecte specific omenești.
      2. Că, atunci când folosim echivalente antropomorfiza(n)te (menite mai degrabă să ne faciliteze nouă înțelegerea prin recunoaștere a unor trăsături divine), trebuie să fim cât se poate de prudenți.

  7. Interventiile bune de mai sus scot in evidenta un aspect trecut cu vederea adesea: nu putem face cu cuvintele cam tot ce dorim. Vocabulele sunt ca niste scule, pe care le folosim in atingerea unui scop. Daca vom vrea sa insurubam un surub cu cap drept folosind surubelnita in cruce, pariez ca vom avea de lucru pentru urmatorii 2 ani. Invers se mai poate (sa folosesti surubelnita dreapta pe surub in cruce).
    Stii ce mi se pare mie, Teofil? Ca noi, evanghelicii, care trambitam in lung si in lat ca pretuim Cuvantul lui Dumnezeu, suntem suspect de superficiali adesea in manuirea cuvintelor. Cum se poate cineva inchina Cuvantului Intrupat fara sa acorde respect cuvintelor/vocabulelor/termenilor pe care ii foloseste?

    • Emanuel,
      Mie mi se pare că ne preocupă mai mult confortul propriilor convingeri, mai degrabă decât adevărul. Așa că, atunci când nu găsim în Biblie ceea ce ne convine, adăugăm noi, iar dacă este și nu ne covine, spunem că nu apare în minim 3 versete😀

  8. Totuşi, insist asupra faptului că un Dumnezeu viu şi personal, un Dumnezeu care poate fi iubit nu poate fi altfel decât emoţional. Creştinii nu pot fi doar filosofi, dar au mare nevoie de dreapta socotinţă. Afectele trebuie evitate, dar asta e o artă, nu o ştiinţă exactă. Poate că „Mergi înaintea mea şi fii fără de prihană” înseamnă să-ţi poţi deschide total fiinţa înaintea Lui ca să se lămurească zgura simţirilor şi a gândurilor. Cred că ambele extreme sunt o greşeală, căci clocotul lui Dumnezeu nu trebuie confundat nici cu trăirile adolescentine, nici cu impasibilitatea esenţelor.

    • Discuția purtată de noi aici nu își definește prea precis nivelele de realitate la care se referă. Prin urmare, cred că pot apărea unele scurtcircuite. Nu știu cum ESTE Dumnezeu… dar știu că ni s-a arătat iubitor, milostiv, blând etc.

      De altă parte, uneori prefer să nu discut prea mult despre sentimente în relație cu Dumnezeu, fiindcă e clar că orice sentiment cunoscut a suferit denaturări semnificative. Acum, e clar că dragoste înseamnă să ai libertatea să faci sex după bunul plac. Or asta nu are nimic în comun cu iubirea adevărată. E mai degrabă opusul dragostei. Cred că aceeași metamorfoză nefastă s-a produs cu multe alte sentimente altfel nobile și generoase.

    • Din câte ştiu, câţiva teologi şi-au pus problema şi au hotărât că nu avem altă şansă decât să mizăm pe faptul că Dumnezeu ESTE aşa cum ni S-a arătat, că faţa Lui adevărată s-a întors spre noi, şi nu o mască – aşa cum facem noi din diverse motive când suntem ocupaţi cu ceva important şi cineva ne cere atenţia. Dumnezeul care mântuieşte după ce a creat ceva care trebuia mântuit este adevăratul Dumnezeu.
      Cum trebuie tratate textele din profeţi în care Tatăl are sentimente şi emoţii foarte explicite, şi nu doar faţă de popoare întregi, ci şi faţă de persoane, cum ar fi Saul? Nu e mai periculos să subminăm atât de multe texte din dorinţa de a avea un Dumnezeu impasibil şi ultraraţional, 100% compatibil cu teoria Fiinţei supreme?

      • Când zic că nu știu cum ESTE înseamnă că nu știu exact înțelesul acelor virtuți și calități aplicate la persoana lui Dumnezeu. Cum zice teologia apofatică, Dumnezeu nu poate fi numit bun, fiindcă noțiunea noastră despre bun este insuficientă. El e mai mult decât bun. Ideea ar fi că toate noţiunile noastre aproximează, nu epuizează ceea ce este Dumnezeu. Nu merg pe varianta cu „nu știm nimic despre Dumnezeu”, ci pe varianta: „ceea ce știm despre Dumnezeu e denaturat de propria noastră percepție asupra lucrurilor și de propria decădere”.

        Pledoaria mea nu este una pentru o ființă rațională 100%, ci pentru o ființă care își transcende inclusiv propriile definiții despre ea. Iar asta cred că se întâmplă din două motive. Mai întâi pentru că Dumnezeu nu poate fi epuizat. Iar apoi, pentru că nici ceea ce ne-a arătat nouă n-am înțeles foarte bine. Baptiștii au reținut mai degrabă aspectul legat de un Dumnezeu al orânduielii, penticostalii – cele legate de un Dumnezeu foarte spectaculos etc. Refuz să cred că Dumnezeu este exact așa cum îl văd fie unii, fie alții. Da, Dumnezeu este ȘI așa cum zic baptiștii, dar fiecare dintre aceste variante trebuie însușită cu prudență. Nu știm cum este Dumnezeu, în sensul că nu-i putem trasa un contur definitiv.

  9. În afara celor care pot afirma senini că au fir roșu cu Dumnezeu, noi ceilalți nu putem avea un Dumnezeu mai deștept decât ne permit neuronii personali să pricepem și nici mai emotiv decât simțim noi nevoia să fie.
    Restul e treabă de laborator pentru colegii noștri academicienii.

    Problema reală e cea a păstrării proporțiilor. Autorul articolului menționat a greșit titlul care trebuia să sune așa: De câte ori L-AM dezamăgit pe Dumnezeu?

    Răspunsul la zi ar fi fost in vreo 6 miliarde de variante (sau câți copii mai are maica Terra acum)

    • Răspund pe 2 planuri, Sam.
      1. Da, la nivel de imagine și de concepție despre Dumnezeu, nu ne putem depăși propria capacitate intelectuală.
      2. La nivel de experiență și de relație, nu avem cum să limităm/eliminăm posibilitatea ca Dumnezeu să străpungă din când în când constructul nostru intelectual cu mici „surprize” benefice sufletului. Ulterior, aceste „revelații” sunt asimilate inclusiv intelectual (fie explicate, fie pur și simplu contabilizate și admise ca atare), lărgind sfera în care ne ducem existența.

  10. Dumnezeu dezamăgit?

    Dumnezeu Tatăl este a toate iubitor de oameni. Imposibil de dezamăgit. El aşteaptă ştiind, cunoscând lucrarea pe care o are cu fiecare. Evident de mântuire. Mântuirea omului. Mântuirea persoanei. În lume sunt şi fii ai tatălui minciunii. Şi pe ei îi aşteaptă. Şi unii chiar îşi vin în fire. Alţii nu. Însă nu poate fi dezamăgit – surprins. El ştie Sfârşitul Lumii şi pe al fiecăruia.

    Dumnezeu întrupat, Iisus Hristos, Fiul Lui Dumnezeu ştie după firea Dumnezeiască. Iar firea umană nu este dezamăgită. El spune lui Ioan cine Îl va vinde! El ştie când intră în Ierusalim că va fi lepădat de popor peste doar câteva zile. Firea Umană ştie că va lua crucea după Voia Dumnezeiască. El se roagă către Tatăl pentru trecerea paharului acesta dar acceptă cu firea umană fără dezamăgire. Acceptă cu iubire faţă de om: pe Cruce El Omul cere să fie iertaţi oamenii.

    Dumnezeu Sfântul Duh este izvor de viaţă dătător. Şi pentru buni şi pentru răi. Duh fiind el luminează, încălzeşte, viiază, dăruieşte, alină. El se toarnă în fiecare după măsura fiecăruia. Înţelegerea imposibilităţii dezamăgirii Duhului Sfânt este din imposibilitatea existenţei întunericului la lumină.

    Pe de altă parte inima spune foarte clar unde eşti. Şi dacă eşti jos, atât de jos inima spune lacrimi atât de grele încât mintea (negândind ci doar empatizând) le dă o formă ca în titlul incriminat. E limpede că un om care gândeşte aşa ceva este într-o criză care îl duce fie la stânga fie la dreapta. Titlul este un strigăt.

    • Da, de acord că această idee ar putea fi un strigăt. Doar că, atunci, cred că cel aflat în criză n-ar trebui să dea sfaturi înainte să și-o rezolve. Firește, poate scrie despre ea, dar recunoscând-o ca atare, nu generalizând un sentiment și, mai ales, atribuindu-l ascendent lui Dumnezeu însuși, într-un elan autoflagelant ce poate avea urmări catastrofale pentru alții.

  11. De acord că sentimentele au fost pervertite de om şi că El nu înţelege prin Dragoste acelaşi lucru pe care îl înţelegem noi (de-asta le şi scriem cu literă mare), dar prea multă precauţie în a vorbi despre emoţii în relaţie cu Dumnezeu până la urmă poate duce la o dezechilibrare a balanţei în privinţa portretului (nu fizic, of course) pe care I-l trasăm şi cu care vrem să ne asemănăm.

    Anume, sigur că e bine să fim precauţi în alegerea termenilor, dar ar fi păcat să rămen la capitolul căutat şi negăsit pe motiv că întotdeauna se vor găsi cel puţin doi, trei care să înţeleagă ceva vulgar din el. Şi atunci ne putem lua adio de la cam multe cuvinte din dicţionar doar pentru că firea păcătoasă a putut scorni ŞI ceva rău despre termenul acela. Aşa, bănuiesc că am putea renunţa şi la denumirea de „Dumnezeu” dacă tot e atât de prezentă în înjurături pe stradă, în filme etc. Până şi Platon cred că a continuat totuşi să numească un măr (oricât de stricat) „măr”, chiar dacă nu-i semăna cu Mărul care stătea agăţat undeva între Idei…

    • Nu spun că trebuie suspendat orice discurs din teama de a nu fi contaminat. La urma urmei, acestea sunt cuvintele care ne stau la dispoziție. Însă, pentru o mai bună funcționare a limbajului, trebuie „reîmproprietăriți” termenii cu încărcătura lor cea mai decentă posibilă. Sugestii? O privire în textele mai vechi (de pildă, Imitatio Christi), în care se vorbește despre sentimente, însă sunt privite diferit de ce avem noi azi pe piața ideilor subînțelese.

  12. Cum intelegi tu versetul din Isaia: „Ce as mai fi putut face viei Mele si nu i-am facut? Pentru ce a facut ea struguri salbatici, cand Eu ma asteptam sa faca struguri buni?” Asteptarea aceasta inselata a lui Dumnezeu cum ai numi-o?

    • Simplu, Cătă. Cred că e un poem, e o imagine pe limba oamenilor. Nu cred că din acest verset se poate deduce că Dumnezeu avea niște așteptări care i-au fost înșelate. Nici (mai departe) că ar fi fost dezamăgit.

      Într-un sens, cred că se poate zice că, de vreme ce Dumnezeu ne-a înzestrat pe fiecare cu ceea ce știe că ne-a înzestrat, se așteaptă să împlinim acele așteptări intrinseci. Dar nu în sensul în care noi ne așteptăm. Ci ca unul care cunoaște „randamentul” maxim pe care-l putem da fiecare. Însă una dintre condițiile pe care ni le acordă este libertatea, deci, mă gândesc eu, se așteaptă și să ne folosim în mod eronat libertatea.

      Zic însă că această divagație a mea nu are legătură cu versetul citat de tine. Acolo e un dialog dintre doi muritori, care se vrea doar o ilustrare a unui adevăr mai înalt. Miza mi se pare a fi următoarea: deși poporul a avut toate condițiile pentru a alege binele (și toate dovezile că Dumnezeu e de partea lui), a preferat să meargă în altă direcție.

  13. […] alături și inepția că îl putem dezamăgi pe Dumnezeu (despre care am discutat cu altă ocazie) și aveți un grațios balet teologic de urși (vorba lui Țuțea), care pregătește minunat […]

  14. Te-am recitit după un an și mi se pare că te înțeleg mai bine.

    • Uneori mi se întâmplă și mie să înțeleg mai bine abia peste o vreme ce am zis la un moment dat. Alteori nu mai înțeleg aproape nimic. Prin urmare, mă bucur că timpul a lucrat în favoarea ta…😉


Spune-ți părerea

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Categorii

Skepsis

AUDIATUR ET ALTERA PARS

JURNAℓ SCOȚIAN

parohie virtuală

Valeriu Nicolae

This WordPress.com site is the cat’s pajamas

vatraoficial.wordpress.com/

,,Cultura e finalitatea tuturor societăților" (Eugen Lovinescu)

Horvath Liviu Blog

„DACĂ NU CITEȘTI CĂRȚI BUNE, VEI CITI CĂRȚI PROASTE.DACĂ NU CONTINUI SĂ GÂNDEȘTI RAȚIONAL, VEI GÂNDI IRAȚIONAL. DACĂ RESPINGI SATISFACȚIILE ESTETICE, VEI CĂDEA ÎN SATISFACȚII SENZUALE.” C.S.LEWIS

Prolegomene

(pre)feţe la diverse

Revista Creștină

Revistă de formare și informare - scrisă din perspectivă creștină

Daniel Bulzan

Poate nu merita sa fie citit, dar merita sa fie spus.

Gânduri despre știință și credință

Ce semnificatie are pentru mine știința secolului XXI

Pasarea Phoenix Remixed & co

© Alexandru Nădăban

Daniel Lucescu

"Nu sunt PERFECT.."

doarlitere

împrăștiind literele printre litere construim cuvinte

Persona

Personal blog of Danut Manastireanu

Alonewithothers's Blog

Smile, without a reason why. Love, as if you were a child.

Ciprian Terinte

veritas vos liberabit

The Institute of Middle East Studies

To bring about positive transformation in thinking and practice between Christians and Muslims in the Middle East and beyond

Daniel's Think Tank

Daniel Manastireanu's Blog

According to Sam

What underlines how we say things cannot itself be said

Reflecții creștine

Andrei Pătrîncă

%d blogeri au apreciat asta: