Copiii sunt viitorul bisericii?

via conroechristiancenter.com

Nu puțini sunt cei care, zilele astea, cu prilejul programelor de Crăciun și Anul Nou, văd în cohortele de copii și adolescenți care se produc mai mult sau mai puțin artistic în fața comunității promisiunea unui viitor sigur al bisericii.

Am auzit-o – n-are niciun rost să dau nume și coordonate spațiale, fiindcă nu e o afirmație izolată – chiar în această formă: „Viitorul bisericii noastre este asigurat!” (s.m.). Iar replica e urmată de un gest larg care-i cuprinde pe toți copiii prezenți la programul respectiv.

Oricum aș încerca să privesc această idee, tot nu-i găsesc o noimă, nici o justificare. Poate cel mult o explicație în predispoziția ușor melancolică și paseistă la care ne împinge sfârșitul de an. Oamenii își mai amintesc o dată că viața pământească e vremelnică și atunci, într-un elan de autoconservare, speră că ce au început ei se va perpetua.

Teologic vorbind însă, Biserica nu are deloc nevoie de acest tip de „viitor”. Adică, nu în numărul copiilor enoriașilor stă viitorul Bisericii, ci în îndurarea lui Dumnezeu. Faptul în sine că un copil este la un moment dat într-o biserică evanghelică nu garantează absolut nimic mai mult decât că la momentul respectiv este în biserică și nu altundeva.

În cinci ani, se prea poate ca jumătate să nu mai fie de găsit printre tinerii prestatori de programe religioase. Nu ei sunt viitorul Bisericii (nici măcar al bisericii), ci viitorul sunt cei care vor fi în Biserică în viitor, în oricât de mare număr îi va fi chemat Dumnezeu.

Există mai multe erori teologice care se înmănunchează în această concepție. Mai întâi, bisericile evanghelice țin la mare cinste necesitatea convertirii. De fapt, e una dintre trăsăturile lor definitorii. Însă, când vine vorba de convertire, se acceptă îndeobește ideea că aceasta constă într-o alegere deliberată. Or, nu există vreo certitudine cu privire la opțiunea confesională a 2 sau 1000 de copii. E cel mult o chestie de statistică, de probabilități.

Într-o variantă sumbră, această asigurare a viitorului bisericii locale are de-a face cu catastife și membralități, cu garanția unei comunități cel puțin pe atât de numeroase pe cât este în prezent. Avem, adică, siguranța că nu vom scădea numeric pe viitor. Fiind o interpretare dezagreabilă, nici nu voi insista pe ea, în speranța că e eronată.

Această convingere că viitorul e asigurat intră în conflict cu neliniștile pe care le stârnesc tinerii de azi, care, cel mai adesea, sunt menționați în calitate de contraexemple prin predici. Ori sunt dojeniți constant. Din câte se pare, aproape nimeni nu mai înțelege ce-i în capul lor, însă înțelege că ceva nu e bine. Așadar, copiii de acum, care cântă admirabil și entuziast sunt tinerii de mâine: problematici, inabordabili, obraznici, necredincioși, iscoditori etc.

O altă problemă pe care o sesizez e cea legată de percepția providenței divine. Din moment ce considerăm că numărul mare de copii garantează viitorul unei biserici locale, repartizăm providenței un rol cu totul secundar, în contradicție cu toate predicile de peste an. Dacă ar fi să luăm în serios asemenea afirmații, aproape că am avea de-a face cu o mostră de necredință: nu dăm noi din mână vrabia copiilor pe cioara proniei divine de pe gard.

Ar mai fi de menționat că o atare abordare a chestiunii viitorului s-ar potrivi mai degrabă unei biserici tradiționale, care își botează copiii și, prin urmare, numărul lor mare garantează, într-o anumită măsură, viitorul comunității locale. Deși nici acolo nu se știe câți atei se vor ridica din fiii bisericii.

În prezent, nici măcar despre viitorul unei țări nu se mai poate vorbi în acești termeni, date fiind noile condiții specifice migrației. Cel mult se poate aplica un raționament de acest tip unui popor anume care, din pricina sporului natural negativ, riscă să se stingă. Dar locul pe care-l populează la un moment dat poate deveni reședința unui popor nou.

Nu e necesar, așadar, să urci până la teologie pentru a identifica deficiențele acestei idei, e de ajuns să treci prin câteva locuri comune ale demografiei. Nu e necesar să ai cunoștință despre Dumnezeu – ca să nu mai pomenim de „relație personală” cu El –, ci e suficient să fii atent la oameni și la felul în care se mișcă ei.

Ar mai fi de observat și că pentru a-i păstra pe copii în preajma bisericii ar trebui făcut ceva. Mai mult decât tradiționala beșteleală. În toți anii adolescenței mele și chiar și în cei care au urmat, foarte rar am întâlnit congeneri care să fie deplin împăcați cu ceea ce le oferea biserica. Însă biserica se mulțumea, de obicei, cu un program frumos prezentat, cu o prestație onorabilă. După semnalele pe care le am, lucrurile nu s-au îmbunătățit, ba dimpotrivă.

Așa că iarăși se relevă o latură problematică a ideii de la care am pornit. Cu alte cuvinte, deși facem exact aceleași lucruri de multă vreme, ne așteptăm la rezultate diferite. Divided, documentarul care a făcut carieră și prozeliți pe la noi, tocmai asta evidențiază: că musai schimbat ceva. Păcat însă că abordarea e managerială, după cum și eroarea semnalată de mine e una de management.

Sunt convins, în concluzie, că viitorul bisericii nu e reprezentat de copiii care cântă azi colinde. Prezența sau absența lor nici nu garantează, nici nu periclitează perpetuarea creștinismului. Însă tot pe atât de adevărat e că, pentru a nu-i alunga din biserica evanghelică locală (fiindcă numai Dumnezeu îi poate chema, convinge și converti), ar fi necesare o seamă întreagă de schimbări. Subiectul e prea vast ca să mă încumet să-l dezvolt.

Oricum, s-ar putea începe prin a renunța la triumfalisme de acest tip, ieftine și nefondate. Copiii sunt viitorul bisericii numai în măsura în care sunt și viitorul omenirii. Dar acest lucru nu e decât un truism inutil de enunțat. Dacă e să dăm crezare premonițiilor apocaliptice și convingerii despre iminența sfârșitului, atunci copiii sărmanii sunt cei care vor trece printr-o apostazie fără precedent – după unele interpretări. Deci mai degrabă s-ar potrivi să-i căinăm și să bocim. Viitorul bisericii.

Publicitate