Nu de „hallowini” mi-i frică

Fotografie de Toby Ord (sursa)
Fotografie de Toby Ord (sursa)

Se face mare caz de diavoliada Halloween-ului. Nu vreau să iau apărarea „sărbătorii”, că nu-i ce să aperi. Dar nici nu împărtășesc indignarea furibundă și pioasă cu care este înfierată. Se prea poate ca tot ce se spune despre această sărbătoare spăimoasă să fie adevărat.

Trebuie însă ținut cont că ea nu este separată de restul existenței noastre. Măcar de Halloween demonii noștri interiori își dau, la nivel simbolic, arama pe față. De vreme ce fiecare mascat alege o anumită mască, probabil că se identifică într-o formă sau alta cu ea și se spovedește involuntar.

Pe când, în restul zilelor, demonii nu se arată, dar asta nu înseamnă că nu există. Comunitățile care se revoltă împotriva Halloween-ului (și pe bună dreptate) se închină adesea la demonul banilor, la demonul traiului bun, la demonul confortului, la demonul popularității, la demonul individualismului, la demonul audienței, la demonul publicității, la demonul eficienței, la demonul relevanței, la demonul trufiei, la demonul bârfei, la demonul superficialității arogante, la demonul atotștiinței, la demonul mâniei, la demonul clădirilor impunătoare, la demonul mulțumirii de sine și ar mai fi destui.

Dacă Halloween-ul ar fi un prilej să ne gândim la idolii noștri de taină, atunci mai bine am sărbători în rând cu „păgânii”, dar să avem drept condiție de participare obligația de a alege ca mască exterioară reprezentarea unui idol personal pe care l-am identificat.Citește mai mult »

Clipul „viral”… dar, de fapt, despre ce vorbim aici?

 

Am cetit pe blogul lui Andrei Croitoru o critică destul de severă la adresa fetelor care au făcut o istorie a muzicii ușoare românești într-un clip de sub 10 minute devenit, între timp, „viral” pe internet. Habar n-aveam că cele trei ar fi, după confesiune, dintre evanghelici.

Dincolo de argumentele mai mult sau mai puțin valide pe care le expune autorul (care revine și insistă, într-o postare destul de alambicată, asupra subiectului), preocuparea lui trădează o lacună teologică sau, mai degrabă, pastorală semnificativă[*]. Cred, de altă parte, că această tensiune dintre teologie și viață e inevitabil să existe, iar de aici să se nască răspunsurile contemporane ale creștinismului la problemele lumii.

Nu mi-am propus să dau răspunsuri punctuale la problemele ridicate de Andrei. Precizez doar că eu consider că demersul fetelor poate fi discutat, criticat, amendat și chiar ar fi bine să suscite o discuție mai serioasă. Dar mă tem că, asemeni altor dezbateri cu potențial iscate pe internet, va rămâne departe de realitatea autistă a multor biserici.

În esență, eu înțeleg că problema ar putea fi formulată, în termeni mult mai generali, astfel: care sunt limitele etice pe care îndeletnicirile de zi cu zi ale unui creștin nu le pot încălca?[†] Chiar dacă avem impresia, la o primă vedere, că lucrurile sunt clare, nu-i deloc așa. De fapt, sunt chiar destul de puține lucruri foarte clare în viață. Această realitate este în contradicție cu insistența amvonardă care susține contrariul.

Mai rău decât atât, cred că există situații în care numai compromisul poate conduce la o soluție. Exemplul clasic e cel al evreului pentru care ai putea să minți ca să-l scapi de naziști: dacă minți, îl poți salva, dar rămâi cu minciuna în cazier; dacă nu minți, îl trimiți la moarte sigură, deci devii autorul moral al unei crime.

Plecând de la nedumeririle formulate de Andrei Croitoru, voi lărgi cadrul pentru ca să fie evident că problema e una mult mai amplă, mult mai serioasă și cuprinde categorii de populație mult mai numeroase.

De pildă, e știut că băncile românești recurg la diverse tertipuri înșelătoare atunci când încheie contracte cu clienții. Iar aceste practici se referă în special la credite, adică la acele produse bancare care îi înrobesc pe oameni pe decenii întregi. Câți creștini care lucrează în bănci și-au pus semnătura pe astfel de contracte și sunt responsabili moral de înșelăciune?Citește mai mult »

Copiii din comunism

Copii basarabeni în Siberia http://ro.wikipedia.org/wiki/Fi%C8%99ier:Bsarabeni_Siberia_3.jpg
Copii basarabeni în Siberia
http://ro.wikipedia.org/wiki/Fi%C8%99ier:Bsarabeni_Siberia_3.jpg

Mulți ne-am petrecut copilăria în comunism și avem nostalgii care ne leagă afectiv de acea perioadă. Unii, mai norocoși, au prins anii mai buni, în special ’60-’70, alții, mai ghinioniști, au prins ani răi ’50 și ’80, cu precădere.

Probabil că există o largă majoritate de oameni care au amintiri frumoase din acei ani, fie că au trăit mai greu, cu pâine pe cartelă, cu restricții, cu tancurile rușilor la colț de stradă etc., fie că au prins zilele când mai găseai câte un kil de banane, carne la liber, salam fără soia etc.

Cred că și de aici vine dificultatea individuală de condamnare a trecutului comunist. Plus că, la ce reguli noi de viață inventează contemporanii noștri și la ce confuzie generală există în societate, e aproape inevitabil regretul pentru stabilitatea și limpezimea unor lucruri de atunci.

Totuși, nu despre acei copiii care am fost cei mai mulți dintre noi voiam să scriu, ci despre alții, minoritari, dar importanți prin felul în care au trăit comunismul.

În comunism au trăit și copiii celor care, în ani ’50 (bănuiesc că știți prea bine că arestări s-au făcut și în rest, dar acel deceniu a reprezentat momentul de vârf) au fost arestați. Unii dintre ei au trăit ani întregi fără să știe dacă tata (mai ales) e în viață. Alții au fost deportați în Bărăgan – asta presupunea că erau duși și abandonați undeva în câmp, să se descurce cum pot – împreună cu familia (în cazul „fericit”) sau doar cu unul dintre părinți ori chiar cu vreun bunic.

Alții erau lăsați în grija rudelor binevoitoare – vezi cazul Mihai Wurmbrand – căci părinții erau luați și nu se știa nici unde au fost duși, nici dacă se vor mai întoarce vreodată. Alții trebuiau să se înghesuie împreună cu alte 2-3 familii într-un apartament (domiciliu forțat) din casele proaspăt naționalizate.

Și fiți siguri că n-am epuizat posibilitățile: mai existau, de pildă, și familiile mutilate care se mutau în apropierea localității unde se afla lagărul în care se presupunea doar că fusese dus unul dintre părinți (mai ales tata).

Pe lângă ce sufereau acești copii – frig, foame, frică, nesiguranță, dor de părinți, umilințe etc. – e aproape o glumă sinistră să pretinzi că o palmă sau o nuia peste fund poate „traumatiza” un copil. Disproporția e atât de mare, încât te ia cu amețeli, însă ea vorbește despre diferența mare dintre ce trăim acum și ce trăiau ei atunci.

Dar n-am terminat. Citește mai mult »

Lecturi obligatorii din autori medievali

Bernard de Clairvaux reprezentat într-un manuscris medieval (domeniu public) http://en.wikipedia.org/wiki/File:Bernhard_von_Clairvaux_(Initiale-B).jpg
Bernard de Clairvaux reprezentat într-un manuscris medieval (domeniu public)

Greg Peters, profesor la Biola University și cleric anglican, a alcăuit o listă scurtă cu autori (doar occidentali, din păcateâ!) medievali care n-ar trebui ignorați de niciun cititor care tratează „cu seriozitate cărțile, ideile și viața spirituală”.  Această listă – alcătuită din perspectiva beneficiilor pentru viața spirituală, îndeosebi – îi cuprinde pe:

1. Anselm de Canterbury (1033-1109) – s-a tradus mult din opera lui în românește, probabil mai ales scrierile de interes pentru filosofie.

2. Bernard de Clairvaux (1090-1153) – din opera acestui călugăr cistercian nu știu să se fi tradus nimic (de largă circulație) în românește.

3. Bonaventura (1217-1274) – discipol al Sf. Francisc din Assisi, tradus cu cel puțin două titluri (Viața lui Sf. Francisc și Itinerarul minții spre Dumnezeu).

4. Julian of Norwich (1342-c. 1423) – în ciuda numelui masculinizat, e vorba despre o mistică din Anglia, netradusă în românește, un personaj fascinant, care și-a consemnat „revelațiile” (showings) trăite într-un moment când era aproape să moară.

5. Dante Aligheri (c. 1265-1321) – sper că nu mai are nevoie de vreo prezentare!

6. Hildegard de Bingen (1098-1179) – am văzut câteva fragmente interesante dintr-un film recent despre viața ei, întitula Vision. Călugărița benedictină este cunoscută publicului românesc mai ales pentru interesul ei pentru medicina naturistă, dar nu știu să existe nimic tradus din scrierile ei.

7. Walter Hilton (c. 1343-1396) – un mistic despre care nu știu nimic, dar voi încerca să remediez asta.

8. Richard of St. Victor (d. 1173) – din nou, nu nume care nu-mi spune nimic, dar asta nu dovedește decât că avem de unde alege din istoria creștinimsului.

9. Thomas à Kempis (1380-1471) – un autor care ar trebui să fie foarte cunoscut creștinilor indiferent de culoare, fiindcă Imitatio Christi, cea mai celebră dintre scrierile sale, a fost publicată și de edituri catolice, și evanghelice, și ortodoxe. Sigur există în circulație măcar vreo 2 variante.

Mai multe detalii despre lista lui Greg Peters găsiți pe blogul Patheos. Merită menționat că autorul a scris, în colaborare, un ghid al scrierilor clasice de spiritualiteta destinat publicului evanghelic (Reading the Christian Spiritual Classics).

Subiecte conexe: