Fete educate și băieți (ne)educați… după anumite cutume

(Sursa: British Library)
(Sursa: British Library)

Nu mai sunt în vogă școlile separate în funcție de genul elevilor. Deși ar fi interesant de analizat prin ce se deosebeau programele de învățământ ale școlilor de fete de cele din școlile de băieți. N-am de gând, în acest text, nici să mă pronunț în ce privește diferențele sau discriminările de gen: nu intru în disputa egalității, complementarității sau subordonării dintre sexe.

Scopul meu e mult mai modest, dar cred totuși că subiectul este reprezentativ pentru anumite tendințe și năravuri, astfel că poate oferi o perspectivă ce trece dincolo de obiectivele mele imediate.

Am remarcat că, atât explicit, cât și implicit, fetele sunt mereu educate cum să nu fie victime. Cum să nu se lase atacate, seduse, păcălite, umilite, dezavantajate. Și asta apare sub diverse forme în discursuri publice, în sfaturi și preocupări părintești, în atitudini față de diverse situații.

Să luăm, de pildă, cazul avortului. Atenția se concentrează atât de mult pe mama însărcinată, încât nu se mai discută decât rarisim că ea nu a ajuns în situația de a alege un avort prin fertilizare in vitro sau prin autopolenizare. Citește mai mult »

Manual de utilizare, funcționare și întreținere a copilului

(sursa)
(sursa)

Ori de câte ori aud, văd, citesc ceva legat de educația copiilor, ciulesc urechile. Nu atâta pentru că aș spera să descopăr cine știe ce principii revoluționare, cât mai ales ca să înțeleg și eu care-i mersul lumii și cum este educată generația de mâine. Mai am și interes „profesional”, din perioada – scurtă, dar interesantă – când predam la clasă.

Ce mă surprinde în tonul și atitudinea acestor discursuri și articole este înaltul grad de tehnicizare și jargonul care te lovește ca o măciucă ezoterică drept în cunoștințele de limba română pe care aveai impresia că le deții. Important e însă că tot te descurci până la urmă.

O adevărată obsesie, am remarcat, s-a dezvoltat în jurul ideii de abuz. Cea mai mare teamă, se pare, e aceea că un copil ar putea fi abuzat. Iar abuzul nu e în primul rând de natură fizică, ci mai ales de altă natură: psihică, emoțională, verbală, comportamentală etc. În esență, orice ai face există riscul să-ți abuzezi copilul, iar el să dezvolte cine știe ce traume iremediabile.

În strânsă corelație cu obsesia anterioară este și ideea că orice enervare, orice ridicare a tonului, orice manifestare ceva mai autoritară este dăunătoare. Recent un așa-zis psiholog susținea că copilul n-ar trebui „expus” la așa ceva.

Mi se pare – și se prea poate să greșesc – că, din dorința de a preîntâmpina abuzurile adevărate (care, din nefericire, există!), s-a ajuns într-o extremă care propune efectiv o existență neconflictuală, suavă, într-o atmosferă de o seninătate ternă și netulburată. Aproape tâmpă… O imposibilitate, dacă mă întrebați pe mine. O falsicare nefericită a realității.

Copilul, pasămite, nu trebuie să vadă oameni nervoși și nici cum își gestionează ei tumultul afectiv, crizele, nemulțumirile, frustrările, ci trebuie mințiți că toate astea nu există. Fiindcă, dacă nu îi afectează și dacă nu le văd întâmplându-se inclusiv în fața lor și în relația cu ei, de unde ar putea ști ce sunt și cum se rezolvă astfel de impasuri? Lasă că face școala cu ei ore de „managementul conflictului”. Noi să-i trimitem la școală cât mai sereni posibil…

Am făcut doar o scurtă incursiune în ceea ce îmi pare mie a fi gogomănia educației actuale – dacă cineva chiar i-ar lua în serios pe „experții” ăștia. Revin la „manualul” din titlu.Citește mai mult »

Cum să-ți distrugi copilul – sfaturi pentru novici (1)

Ernst Vikne - Crowded swing (sursa)
Ernst Vikne – Crowded swing (sursa)

1. Cumpără-i o tabletă sau un telefon inteligent la o vârstă cât mai fragedă și asigură-te că i-o lași la îndemână și că are și acces nelimitat la internet. Cel mai sigur ar fi să-i faci un abonament la niște site-uri pentru adulți, dar se descurcă și singuri copiii din ziua de azi, pupe-i mama!

2. Compensează absența ta de lângă copil cu obiecte scumpe. Astfel, îi asiguri o imagine de invidiat în fața colegilor și prietenilor. Ce poate fi mai plăcut decât ca toți sărăntocii să se holbeze cu jind la țoalele și gadget-urile copilului tău?

3. Transmite-i copilului tău pe toate căile mesajul că banul este temelia fundamentală a tuturor relațiilor. Dragostea ta se concretizează în bani, educația lui are ca scop ultim banul, pasiunile costă sau produc bani etc.Citește mai mult »

Copiii – „păgânii” din casa noastră?

 

© Etan J. Tal
© Etan J. Tal (sursa)

Am aflat dintr-un articol (mediatizat prin Facebook) că avem toate șansele să creștem niște copii „păgâni”, în locul creștinilor potențiali pe care-i dorim. Iar asta s-ar datora faptului că ne concetrăm pe moralitate, iar nu pe… altceva… fiindcă nu mi-e foarte clar pe ce anume.

Ideea m-a pus pe gânduri și e posibil să fie oarece adevăr în ea, dar am câteva nelămuriri vizavi de concepțiile implicite ale autorului.

Prima observație îi aparține lui Emanuel Conțac și se referă la „folosirea foarte ciudată” a termenului „păgân”. Subscriu la ideea lui Manu, potrivit căreia: „Păgânul e o ființă religioasă. Societatea europeană este post-păgână, post-creștină și în general post-religioasă.”

Dar să trecem peste aceste cârcoteli de filologi și să presupunem că înțelegem în mare cam ce a vrut să zică omul: probabil că „păgânii” lui sunt acei oameni care poartă eticheta de creștin, dar nu au nimic cu Dumnezeu. Chiar dacă admitem această concesie, tot mai sunt destule probleme de discutat.

Mai întâi, nu înțeleg de unde ideea că, dacă îl educi cumva anume pe copil, ai putea avea vreo garanție în privința alegerilor sale viitoare. Sunt absolut de acord că trebuie educat cât mai bine posibil și că e de dorit să fie învățat despre harul lui Dumnezeu, nu doar moralism pur, dar, pentru un evanghelic (autorul blogului e un baptist), creștinismul e chestie de convertire, de metanonia, unde rolul principal îl deține, oricum am socoti, Dumnezeu.Citește mai mult »

Sfaturi pentru părinți (7) – Principiile părinților

 

Stela ce conține Codul lui Hammurabi - detaliu (sursa)
Stela ce conține Codul lui Hammurabi – detaliu (sursa)

Se vorbește mult în educația copiilor despre consecvență. Unde consecvența presupune atât statornicia unor hotărâri – adică, o interdicție rămâne interdicție în ciuda „crizelor”, la fel cum o permisiune rămâne permisiune, în ciuda unor rateuri ale copilului –, cât și o coerență între membrii familiei – copilul să nu fie pedepsit mereu de un părinte și să-și găsească de fiecare dată refugiul la celălalt.

Se susține – cred că pe bună dreptate – că această consecvență îi conferă copilului stabilitate și siguranță, căci știe precis care-i sunt limitele, iar asta se traduce într-un benefic confort psihic și chiar afectiv.

Pentru a obține această consecvență însă, părinții trebuie să aibă niște repere la care să se raporteze, niște principii solide, care să poată fi invocate în mod eficace atunci când viața vine cu tot felul de surprize.

Din acele principii, decurg apoi fel și fel de reguli și obiceiuri familiale, care pot fi modificate, dar păstrează fidelitatea generală și esențială față de principii.

Postarea asta s-a vrut a fi doar o introducere la o discuție. Mă interesează să știu ce fel de principii și cât de multe aveți în educația copilului. Aveți o ierarhie a principiilor? Și dacă da, cum arată această ierarhie?Citește mai mult »

Pentru cine o mai fi școala primară?

www.kentschools.net
http://www.kentschools.net

Tot mai frecvent în ultimii ani mi-au ajuns la urechi sau dinaintea ochilor fel de fel de „exerciții” pentru clasele primare. Niște lucruri de mirare și peste măsură de progresiste. Am impresia că genunchiul broaștei, despre care vorbea Creangă, e acum foarte sus, că-ți trebuie prăjină să sari ca să ajungi la el.

Mă veți scuza dacă-ți observa cum că sunt de modă veche în cugetările pe care vi le supun atenției. Dar impresia mea era, până nu demult, că învățământul este astfel conceput încât un copil de inteligență medie să fie capabil să asimileze de unul singur cea mai mare parte a cunoștințelor, mai ales în clasele primare. Bineînțeles, dacă depune un efort în această privință.

Văzând însă exercițiile de mirare pe care le-am pomenit anterior, încep să am dubii. Și încep să cred că, de fapt, acest învățământ – din ce în ce mai „incluziv” potrivit teoriilor ce afumă capetele universitarilor care-l proiectează – este, în esență, o formă de evoluționism pedagogic.

Însă, spre deosebire de evoluționismul biologic, acest nou evoluționism nu are ca obiect indivizi, ci familii. Așa că, prin școală trece cu brio cea mai adaptată dintre familii. Căci e practic imposibil ca un copil din clasele primare să-și facă temele fără ajutorul părinților.Citește mai mult »

Cristamela și Dihania

http://www.abc-color.com/

O cheamă Cristamela. Și asta din două motive. Unul mai întemeiat decât altul. Primul e că, dacă îi spuneam altfel, v-ați fi apucat să investigați printre rudele mele, ale dumneavoastră și ale cunoscuților să vedeți dacă nu cumva găsiți o fetiță despre care să suspectați că aș fi luat-o ca model.

Al doilea motiv – și n-are rost să vă puneți împotriva lui, căci ficțiunea are drepturile ei inalienabile – e acela că părinții Cristamelei au vrut neapărat să iasă în evidență și atunci i-au dat un nume pompos. Nu ei spun asta, ci noi, cei care am auzit cum o cheamă.

Ar mai fi și un al treilea motiv, dar e puțin stânjenitor. Totuși, ca un povestaș onest, vi-l destănui – desigur, cu inima foarte strânsă între coaste – și dumneavoastră: când a mers să-și înregistreze fiica în documentele oficiale, tata era oleacă beat (nu de fericire, ci de alcoolul dat pe gât de fericire), așa că i s-a cam împleticit limba și mâna. Iar doamna de la ghișeu a scris ce a înțeles.

Astfel și-a făcut intrarea în birocrație și în viața civilă Cristamela. O zvărlugă de fată toată numai zâmbete și bună dispoziție.

Dar are ea câteva lucruri care-i întunecă din când în când chipul alminteri luminos ca o zi cu soare. De pildă… însă mai bine să vă spun ce s-a întâmplat într-o bună zi.Citește mai mult »

Guest post: Quality time?

http://www.wpclipart.com/

Mai nou sau mai vechi, depinde – într-o anumită măsură – de câtă vreme ești părinte, se vorbește tot mai insistent și cu tot mai multe învinovățiri aferente despre a avea „quality time” cu copilul. Pe cât se poate, să fie zilnic și cât mai mult… adică, din câte am înțeles eu, între 20 de minute și o oră (ce-i mai puțin de 20 e jenant, ce-i mai mult de-o oră devine obositor și presupune sacrificiu și deci o mulțumire mai adâncă a părintelui că a făcut ce trebuia). Dar bănuiesc că nu există o regulă bătută în cuie. Singura regulă, suspectez eu, ține de sentimentul de vinovăție al părintelui. Și în timpul ăsta… calitativ (mi-a fost dat să aud și sintagma asta profund românească) faci tot felul de chestii, în funcție de vârsta copilului. Lucru pentru care trebuie să studiezi vreun manual sau să dobândești cumva cunoștințe minime despre ce face copilul în fiecare etapă de dezvoltare.

Să ținem cont și de faptul că odorul crește, iar cunoștințele despre ce-o mai fi dorind mititelul să întreprindă la 2, 7, 18, 50 de ani trebuiesc actualizate necontenit, dacă dorim să petrecem cu dânsul „timpuri” de calitate. Așa că nu poți rămâne în urmă cu psihologia. Ca să nu mai pomenim și de faptul că, dacă ajunge cumva la urechile altui părinte cu copil de vârstă apropiată de cea a copilului tău ce faci sau nu faci cu propria-ți odraslă, ai parte de-o săpuneală și de-o cicăleală dintre cele mai întemeiate. Ce să zici? Le-o fi verificat el pe puzderia de copii pe care i-a crescut și care i-au ieșit numai unul și unul, ca pe vremuri producția de știuleți la hectar.Citește mai mult »

„Se supără Domnul Isus/Dumnezeu/Doamne, Doamne” – chiar?

Nu știu vouă, dar mie mi-e foarte familiar acest clișeu. E folosit aproape în exclusivitate de către părinți și bunici care, în criză (profundă și gravă!) de idei, recurg la el pentru a-și manipula copiii neastâmpărați. Această nefericită găselniță ridică câteva probleme serioase.

În primul rând, e mare prostie să-l înfățișezi pe Dumnezeu/Isus Cristos copiilor ca pe un ins ursuz și capricios care, dacă bietul copil nu-și termină meniul din farfurie, trântește vreun obiect (și mai puteți adăuga orice fel de incident casnic specific), abia așteaptă să se supere. Care supărare e, oricum, o noțiune vagă și are de-a face mai ales – și în primă instanță, în percepția copilului – cu manifestările de nemulțumire exprimate de părinți.

În al doilea rând, cum ar putea Isus Cristos să se supere tocmai pe cei cu care ne îndemna explicit să ne asemănăm („dacă nu vă veţi face ca nişte copilaşi, cu niciun chip…”)? Nu ne aflăm în contradicție flagrantă cu Scriptura? Iar dacă, prin absurd, s-ar întâmpla să se supere pe copii, atunci ar trebui să spumege de furie în ceea ce îi privește pe adulți. O logică elementară impune această concluzie, căci un Dumnezeu consecvent, care se supără pe niște făpturi umane cu discernământ rudimentar (sau lipsite de discernământ), musai să își crească doza de… resentiment odată cu sporirea discernământului subiectului în cauză.

În al treilea rând, această expresie negândită – dar larg folosită, mai ales de către oameni umblați pe la biserică – distorsionează din start raportarea viitoare a copilului la Dumnezeu. De parcă nu ar fi de ajuns felul în care relațiile familiale denaturează oricum percepția divinului, se mai adaugă și această gogoriță la zestrea cu care omul pornește în viață.Citește mai mult »