Ce am înțeles de la colocviu

 

 
Photo By Dom Dada; Installation by Robert Stadler

Pentru cei mai mulți e greu de crezut că acest colocviu, desfășurat la Provindeța, ar fi avut loc și în absența „amenințării” pe care o reprezintă gruparea „Străjerii”. Asta cu atât mai mult cu cât, în urmă cu 10 ani, conferențiarii de azi se situau pe poziții beligerante într-una dintre despărțirile cu cântec (și răsunet) petrecute la Universitatea Emanuel. Iar după aceea s-au menținut în tabere separate. E însă cât se poate de evident că acest tip de manifestări sunt necesare și, pe termen lung, s-ar putea dovedi folositoare.

Fiind vorba despre patru voci relativ notorii ale spațiului evanghelic, e de presupus că mesajul lor ar trebui să poată fi socotit reprezentativ măcar în cadrul cultului baptist. Aceasta e premisa cu care lucrez în textul de față.

Am remarcat, în primul rând, că niciunul dintre cei patru nu este cesaționist. Deci miza dezicerii de „străjeri” nu este, așa cum ar fi putut părea la un moment dat, cesaționismul. Se prea poate ca dr. Iosif Țon să aibă dreptate, și să existe un cesaționism practic, care să fi caracterizat – mai ales în trecut – bisericile baptise a căror mentalitate să fi fost astfel modelată în așa fel încât să conteste „teologic” (unii ar spune chiar „biblic”) manifestările penticostale. Dar având în vedere că dr. Silviu Tatu, dr. Radu Gheorghiță, dr. Emil Bartoș și dr. Marius Cruceru sunt dascăli în școli evanghelice, blogări, pastori, conferențiari – deci formatori de opinie – înțeleg că direcția dată de ei e necesaționistă.

Cu toate acestea, există, într-adevăr, multă prudență în acceptarea manifestărilor mai spectaculoase. Din câte am priceput eu, invitații care au ținut prelegeri preferă să exagereze mai degrabă înspre o prudență excesivă decât către o slobozenie fără limite. Altfel spus, e posibil ca în bisericile baptiste să existe profeții (preziceri ale viitorului), glosolalie (vorbire în limbi), darul vindecărilor etc., însă „posesorii” acestor daruri vor trebui să admită anumite constrângeri comunitare. Justificarea limitărilor vine din faptul că tocmai pentru folosul comunității le-au fost acordate aceste harisme.

Apariția mișcării „Străjerii” a fost considerată semnul unei crize. E poate pentru prima dată când am fost martor al unei declarații publice și neechivoce care afirmă că în bisericile evanghelice (cu trimitere mai ales la bisericile baptiste) există o criză și încă una veche. Iar de această criză nu au fost învinuiți enoriașii, ci s-a recunoscut că există o responsabilitate a pastorilor pentru această stare de fapt. S-a făcut vorbire inclusiv despre neînțelegerile la vârf care statuează un model conflictual pentru credincioșii de rând, creând derută și discordie.

Situația impune măsuri de ieșire din criză. Au existat mai multe sugestii explicite și implicite în această privință. Mai întâi, s-a subliniat necesitatea formulării unor crezuri (mărturisiri de credință) și chiar catehisme care să acorde mai multă atenție pneumatologiei (doctrinei despre Duhul Sfânt) și care să țină cont de specificul locului. Apoi s-a discutat despre imperativul unei teologii evanghelice românești temeinice și bine ancorate în contextul confesional autohton.

Dialogul cu tradiția creștină e o altă direcție de explorat. De altfel, două dintre cele patru conferințe aveau o temetică istorică. Or istoria are deja suficiente exemple de oferit pentru situații în care biserica se confruntă cu tendințe schismatice și/sau eretice (asupra acestei chestiuni voi reveni). În orice caz, pretenția de a nu avea nicio tradiție (frecventă printre evanghelici) a fost demontată și socotită eronată, chiar dăunătoare. Tradiția există, însă trebuie cunoscută, valorificată și asumată critic. Atât cea protestantă, cât și cea universală.

O altă preconcepție (arogantă și păguboasă) demascată și explicit și implicit a fost cea potrivit căreia e posibilă apropierea fără prejudecăți de textul Scripturii. Iar asta în contextul în care multe voci reclamă ca imperativă întoarcerea la adevăratul spirit al Bibliei, dezbărat de influențe culturale, dogmatice, hermeneutice. Oricine interacționează cu textul sacru vine însă cu un bagaj de preconcepții pe care îl proiectează asupra fragmentului lecturat și, de multe ori, chiar și asupra concluziilor.

Soluția nu constă în negarea existenței lor, nici în tentativa (nerealistă) de debarasare de orice idei preexistente, ci în conștientizarea și disponibilitatea modificării lor în lumina unor adevăruri proaspăt (re)descoperite. Demersul nu e facil, iar două dintre intervenții pot fi invocate pentru a adeveri acest fapt. Intepretarea Scritpurii este o îndeletnicire laborioasă, ce necesită trudă și în care pretenția preoției universale și a inspirației Duhului Sfânt nu trebuie să se constituie ca justificări pentru superficialitate și interpretări fanteziste.

Am înțeles apoi că principiul „ecclesia semper reformanda” clamat de protestanți ne dă ceva bătăi de cap. E util atunci când ai nevoie să-ți justifici existența, însă devine problematic atunci când se aplică la prezent. E greu să îndemni o comunitate să fie „mereu în reformă” când tocmai te străduiești să-ți consolidezi temeliile dogmatice, când vrei să te ancorezi teologic. Mai util s-ar dovedi în aceste situații un „semper fidelis”.

În orice caz, mișcarea „Străjerii” este un prilej de coagulare a forțelor teologice pe tărâm evanghelic. Cert este că această grupare ar fi indicat să aibă o teologie sau măcar niște principii articulate și unanim acceptate. Chiar dacă se vorbește deja despre o „grupare eretică”, erezia e încă greu de dovedit, de vreme ce legăturile cu Pastor Chris și evanghelia prosperității nu sunt certificate și asumate oficial.

Cu toate acestea, există și alte câteva elemente pe care vorbitorii le-au invocat mereu ca fiind deviante în raport cu ceea ce ei înțeleg din Scripturi și din teologie ca fiind ortodox. E vorba de o anumită aroganță și paradă a celor cu daruri spirituale, de practici „divinatorii” discutabile (tot felul de obiecte și substanțe), de condiționarea maturității spirituale de prezența anumitor manifestări spectaculoase etc.

În ce mă privește, erezia străjerească nu a fost dovedită fără echivoc. Acest fapt are două cauze. Pe de o parte avem lipsa unei dogme pneumatologice bine articulate (carență recunoscută de către vorbitori), iar pe de alta, lipsa unei teologii asumate explicit de către gruparea în discuție. Până acum, doar evanghelia prosperității poate fi cu adevărat incriminată. Căutarea „darurilor” se regăsește și în practica penticostală, cult pe care, din câte știu, baptiștii nu-l consideră eretic, cu toate că admit că unii mai întrec măsura în anumite privințe.

Toți conferențiarii au recunoscut însă că între cei atrași de atmosfera și spiritul mișcării „Străjerii” există oameni mânați de cele mai oneste intenții. Dar că s-ar putea să fi greșit locul unde caută.

Din câte am înțeles eu, se încurajează luarea unor măsuri cât mai drastice. Dar nu știu dacă asta se referă la ceea ce s-a făcut deja (fiind vorba mai degrabă de justificări retroactive) sau dacă și enoriașii de rând, care frecventează întâlnirile „Străjerilor”, sunt pasibili de măsuri disciplinare. Personal, nădăjduiesc că nu se vor declanșa campanii, ci fiecare situație va fi tratată individual. Nu mi-e clar însă dacă anumite măsuri deja luate prin unele locuri pot fi socotite juste sau eronate.

Am înțeles din subtextul alocuțiunilor că e foarte greu ca deciziile și acțiunile întreprinse să fie cu totul degrevate de interese politico-eclesiale.

Ce am apreciat însă, mai ales la cele două conferințe cu profil exegetico-hermeneutic, a fost prudența vorbitorilor, care n-au riscat să se extindă dincolo de ceea ce le permite Scriptura (așa cum o interpretează dumnealor) și conștiința. Poate că nu am eu o cultură teologică suficient de vastă, însă mi s-a părut că nu s-au făcut afirmații hazardate în raport cu textul biblic. Nu s-a extins aplicația unor versete, nu s-a comprimat semnificația altora doar de dragul de a putea lupta mai eficient împotriva „amenințării”.

Acest colocviu a fost util, însă doar a deschis anumite „dosare” sensibile. Dacă nu va fi urmat și de alte întreprinderi similare, se va dovedi cu totul insuficient pentru nevoile actuale ale evanghelicilor români.

Ca regret personal, aș menționa faptul că a lipsit făgăduita dezbatere pe marginea Mărturisirii de credință. Poate cu altă ocazie…

În încheiere țineți minte doar că promiteam să spun ce am înțeles eu din acest colocviu. Ceea ce am și făcut. Iar dacă unele dintre interpretări nu sunt neapărat în ton cu intențiile autorilor, nu săriți la gâtul lor. Din câte știu, se intenționează publicarea tuturor materialelor prezentate, iar atunci vă veți putea documenta de la sursă.

 

Anunțuri

37 de gânduri despre “Ce am înțeles de la colocviu

  1. Multumesc, Teofil. Mi-a fost de folos sa inteleg, cit de cit, ce s-a intimplat acolo, mai ales ca, desi ii stiu bine pe toti patru, n-am discutat inca cu niciunul dintre ei despre colocviu.

    • Cum ziceam și în text, toți s-au arătat dornici să pună respectivele materiale în circulație. Întrebările însă cred că nu vor mai ajunge la public.

  2. Chiar mai benefic după un asemenea colocviu – dacă tot s-a afirmat necesitatea formulării (adică re-) mărturisirii de credinţă sau completării ei – ar fi punerea în practică, reformularea, completarea mărturisirii. Altfel, toate aprinderile pe teme dogmatice constatate (prin blogosferă şi nu numai) sunt şi vor rămâne inutile. Să nu se grăbească, dar să nici nu stea în loc.

    Mi-a atras atenţia o chestiune vizavi de reformanda; dorinţa de a-ţi consolida temeliile dogmatice nu ar trebui să fie în opoziţie cu acest reformanda. (Dar asta doar după ce se stabileşte o formă cât de cât mai completă a mărturisirii de credinţă, se înţelege.) Nu ştiu dacă ar trebui să fie în reformare constantă crezurile, fondul, eu nu asta aş înţelege din dicton, mă gândeam că trăirea, practica, forma… Că doar dacă e vorba de crezuri schimbate în fiecare epocă, atunci de ce s-ar numi crezul la fel de-a lungul istoriei, nu?!

    • Am văzut răspunsurile pe care le-ai primt. Aș mai adăuga doar două mici observații.

      1. Revizuirea unui crez nu trebuie urmată de o „implementare” a lui, ci de o adeziune a enoriașilor. Din păcate, pe unii oricum nu-i va interesa nimic, ci dar părerea lor. Sămânța de scandal nu va dispărea. Doar că va veni altă chestie la modă.

      2. Îndemnul la o reformă continuă trebuie adresat totuși unor oameni responsabili și într-o vreme de mai mare stabilitate. Altfel, în această confuzie generalizată, e cam riscant să îndemni la reforme. Acum cred că mai degrabă ar fi de căutat o stabilitate. Cel puțin pentru comunitatea zguduită de conflicte. Normal că nu se exclud, dar trebuie văzut ce are prioritate la un moment dat.

      • Stai aşa, nu cred că m-am făcut înţeleasă:

        1. Eu ziceam de ‘punerea în practică’ a ideii de refacere a mărturisirii de credinţă, nu a ‘aplicării’ ei peste enoriaşi. S-a afirmat necesitatea reformulării mărturisirii, bun, să vedem această necesitate pusă în practică: trecerea la munca reformulării.
        Mi se pare normal ca enoriaşii să adere (sau nu) înainte de a fi.. implementată. Însă eu nu mă refeream la aspectul ăsta.

        2. Spuneam în paranteză un lucru destul de important care poate a trecut neobservat (data viitoare nu mai pun în paranteză asemenea idei! 🙂 ). Doar DUPĂ ce vom fi având o astfel de mărturisire de care să mai şi fim mulţumiţi, numai DUPĂ… ziceam să urmeze restul.
        Oricum, reforma pe care o aveam eu în cap (la formă) nici nu avea cum să se facă fără un fond stabil (adică, deh, orice se poate, dar ca să şi stea pe apă nava…)

        • 1. Și eu sper să găsească timpul necesar. Cu toate că cei mai mulți dintre cei care dețin poziții de conducere sunt prinși și cu alte activități care deja îi supraaglomerează. Le urăm succes (fără pic de ironie, dar cu oarecare îndoială)!

          2. Părerea mea e că acel „semper reformanda” nu este un principiu „biblic”, dacă ar fi să vorbesc în termeni protestanți. Așa că putem renunța la el. În esență, cred că biserica ar trebui să identifice problemele fundamentale ale epocii, să le răspundă consistent și să nu se lase contaminată de valorile contemporaneității, să vină cu o perspectivă divină în lume. Unitatea bisericii cred că poate fi mai grăitoare decât încercările de a fi „relevantă”. Poate că așa vor veni mai de la sine și reformele sau ajustările necesare.

  3. Cami, povestea cu ‘reformarea’ marturisirii de credinta este extrem de complicata si implica un grad de politica bisericeasca ce o face a fi un proces extrem de periculos in perioada patologica prin care trecem. Rezultatul lansarii premature a acestui proces ar putea fi ceva mai raud decit avem acum. Daca baptistii n-au murit (de tot) cu cea actuala – proasta, ambigua, generala si desueta asa cum este ea – nu vor muri inca 10-20 de ani.
    Sincer, nu cred ca generatia actuala de teologi baptisti are competenta si este capabila de integritatea pe care le-ar implica un asemenea demers.
    Ti-o spun cu mina pe inima, caci ii stiu (prea bine) pe cei mui multi dintre ei.
    Dumnezeu cu mila.

  4. Da, ştiu că îi cunoaşteţi îndeaproape. Dar atunci care ar fi soluţia? Dacă nu e nici o soluţie şi lăsăm totul cum era înainte, acum că şi conştientizăm nevoia de mai mult, nu ne va fi mai rău decât înainte de a fi conştientizat? Nu ştiu, mă întreb.

    Şi încă ceva: dacă generaţiile de după aceasta vor fi în şi mai puţină măsură să se apuce de o asemenea treabă, pe seama cui ar trebui să fie lăsată ea? Încerc să nu cad nici în cealaltă extremă, susţinând un „decât nimic, mai bine ceva mai prost”. Din nou: nu ştiu, dar mă întreb. Sau ne întrebăm împreună. Mă bucur de dialog, oricum.

  5. Nu, Cami, nu cred ca a face nimic este o solutie.
    Nu cred insa ca este momentul potrivit pentru o revizuire a marturisirii de credinta.
    Conceperea Confesiunii de la Westminster a luat citiva ani si a avut sustinerea Parlamentului Angliei si consensul general.
    Noi nu suntem in stare sa ne adunam laolalte pentru lucruri mai simple, dara-mi-te pentru asa intreprindere serioasa.
    Dar nu sugerez sa stam cu miinile in sin, ci sa facem ceea ce se poate face.
    Precum lucrul despre care discutam aici. Ceva este, oricum, mai mult decit nimic, mai ales daca e bun.

  6. Am retinut un lucru care pentru mine este important, mai ales dupa suspiciunile si scepticismul ce l-au precedat: „acest colocviu a fost util”. Din ceea ce am inceput sa stiu despre tine, Teofil, sunt convins ca nu este o afirmatie gratuita.
    Totusi … util pentru cine? Unii dintre noi vor avea un bob de har sa citeasca materiale prezentate acolo dar in ce masura poporul baptist va fi expus la astfel de problematici?
    Isi asuma Uniunea o strategie coerenta, pe termen lung ( poate nu pe 20 de ani cum sugerea za Danut, dar macar pe 5 ), de limpezire a mediului baptist din Romania, mai ales sub aspectul identitatii confesionale? Iata un punct important pentru un „program de guvernare” al unei noi conduceri a Cultului.
    Eu sunt ceva mai grabit decat Danut … as vrea sa ma prinda „reformarea” asta in viata … 🙂
    Multumesc pentru aceasta „informare”; mai alina putin din regretul de a nu fi fost acolo.

    • În primul rând util celor care au fost de față și care au vrut să-și lămurească cât de cât dilemele. E clar că cei mai mulți au venit acolo cu gândul la ultimele evenimente.
      S-ar putea ca unii să fi plecat acasă mai lămuriți decât am fost eu. Nu exclud această posibilitate.

      Din poziția d-lui Marius Cruceru (care face parte din consiliul cultului) am înțeles că există această preocupare în forurile de conducere. În ce măsură se va realiza, rămâne de văzut. Sper să înceapă cât de repede, însă de terminat, sper să nu se termine prea degrabă, că riscă să fie ceva superficial. Sinoadele/conciliile s-au întins pe ani întregi.

      • Ok, e limpede ca a fost util pentru voi; eu privesc lucrurile de la o distanta apreciabila de polul oradean … d’aia am nevoie de mai multe lamuriri decat ar trebui in mod normal …
        Sunt de acord ca va fi un lucru de durata. Chestia e alta: sa inceapa macar! Ma bucur ca exista preocuparea … vom vedea daca ea va fi si rodnica pentru anii care vin. Daca copii mei vor alege sau nu sa fie crestini baptisti as vrea macar sa o faca avand niste informatii consistente la indemana. 😉

  7. Nu cred că se poate pune problema combaterii „ereziei Străjerilor” atâta timp cât Străjreii înșisi nu par să aibă o pziție/teologie definită mai bine.

    Din ce am văzut eu pe Internet, unele elemente de la mișcări carismatice din vest au fost vizibile, ca de exemplu manifestări specifice mișcării word-faith. Nu este relevant dacă unul din lideri zice că nu știe ce este mișcarea word-faith, când practica închinării în întâlnirile Străjerilor reflectă o astfel de teologie. De asemenea am observant o teologie (a proclamării) bazată pe distincția logos-rhema, cum se practică pe aici, prin US.

    Teologia Străjerilor urma să o facă Iosif Țon. Din cât am observant eu în ce scrie Iosif Țon, sunt trei aspect teologice în abordarea lui care pentru mine sunt problematice:

    – Un trinitarianism de tip social care este deficient atât în formaularea teologică cât și în tipul de spiritualitate pe care îl promovează („intrarea în părtășia societății a trei Persoane”)
    -Un potențial abuz escatologic (over-realized eschatology)
    -O potențială reversare a relației har-fapte, în sensul că noi trebuie să facem fapte ca Dumnezeu să intervină și să răspundă faptelor făcute de noi prin credință. Cam ca în Matei 4:6, deși nu am reușit să-mi dau cu totul seama de poziția lui în această abordare (încă).

    În privința primului aspect sun surprins cât de mult ia Țon de la Stăniloae (fără unele aspcete care-l echilibrează pe Stăniloae) după ce a tras atât de îndelung pe teologia ortodoxă!

    Încerc să prezint unele probleme pe care le văd eu în teologia carismatică, în teologia lui Iosif Țon, precum și să formulez o doctrină a Duhului Sfânt în contextul concepției creștine despre Dumnezeu (trinitarianism) pe http://www.communio.org.

    Exită materiale de la colocviu care au fost deja publicate pe Internet?

    • Nici eu n-o puteam spune mai bine 🙂 Sunt autoironic, desigur.
      Mie unul chiar îmi prind bine aceste observații pertinente.

      Faptul că textele semnate de Iosif Țon conțin afirmații de genul „nimeni nu a încercat”, „nu s-a mai făcut” etc., mă face să cred că s-ar putea să nu aibă știință despre legătura între textele domniei sale și cele ale lui Stăniloae. Dar se poate și să mă înșel.

      În afară de ceea ce apare aici, eu nu știu să mai fie nimic disponibil încă.

      • De acord, nu găsim în Țon referințe directe la Stăniloae. Dar nu numai tiparul trinitarian a lui Țon seamănă ca două picături de apă cu cel al lui Stăniloae, ci am impresia că și tiparul de spiritualitate seamănă leit cu cel din Stăniloae, Orthodox Spirituality: A Practical Guide for the Faithful and a Definitive Manual for the Scholar (STS Press, 2003) – traducere din Română. Nu am originalul românesc, și nici nu am văzut de exemplu prefața la Umblarea cu Dumnezeu… a lui Țon, în care el spune că pune bazele teologice a spiritualității pe care o promovează. Totuși, ce văd din resursele pe care le am seamănă perfect, inclusiv tiparul experienței mistice ca unire cu Dumnezeu cu manifestare prin daruri ale Duhului (charisms), etc… Sunt curios cât de mult hesichasm se poate trasa în Țon (în care Stăniloae a excelat). Adaugă îndepărtarea de Calvinism în înțelegerea semnificației căderii din Gen 3, care seamănă mai mult cu înțelegerea lui Irineu/Ortodoxie, etc. Sunt enorm de multe paralele pe care mă tem că nu le vedem pentru că nu ne uităm unde trebuie. Deduc din ce văd că Țon ar accentua două diferențe majore. Una este că relația omului cu Dumnezeu este directă, nemijlocită de ierarhia bisericească precum în ortodoxie. De a doua nu sunt sigur, dar cred că are de-a face cu rolul faptelor (în ortodoxie, calea ascetică – la Țon, văd un accent nou pe predica de pe munte, etc.). Practic, anumite aspecte specifice carismaticilor sunt grefate de Țon peste un tip de teologie și/sau spiritualitate specifice lui Stăniloae. Cred că o să mai sap un pic în teologia celor doi, și poate o sa pot veni cu ceva mai substanțial pentru argument :).

        • Demersul dvs. mi s-ar părea de un real folos. Personal, nu am stat să citesc scrierile lui Iosif Țon. Am citit destu de puțin din Stăniloae. Mi-ar plăcea să am vreme să fac asta mai extins, deși calificarea mea într-altă direcție mă împinge. E limpede însă că niște concluzii trase de un teolog sunt mai pertinente, mai consistente și altfel contextualizate, interpretate.

          Am totuși cunoștință despre câteva paragrafe din scrierile lui Iosif Țon care au un neașteptat iz de mistică ortodoxă. Dacă e adevărat că se va fi produs o apropiere a lui Țon de ortodoxie, acest fapt ar pleda în favoarea teologiei domniei-sale. Chiar dacă iese din cadrul baptismului, măcar se armonizează cu o teologie creștină ortodoxă, iar nu eretică. Ceea ce ar fi un mare câștig pentru mișcarea la care a aderat (în măsura în care și mișcarea aderă la teologia dumnealui). Mergând mai departe, ar avea parte de o joncțiune între o mișcare protestantă și o teologie răsăriteană. E o îmbinare cu potențial interesant.

  8. Teo, tu zici: „s-a recunoscut că există o responsabilitate a pastorilor pentru această stare de fapt”. Ma poti ajuta cu un raspuns? La intrebarea: din ce ai auzit la colocviu, s-a lasat cumva impresia ca solutia pentru adunarile locale, pentru frati si surori, ar fi informarea pastorilor, si prin extensie a credinciosilor?

    Remarc ca ai folosit in articol termeni precum „dr., conferentiar, blogger, formator de opinie, pastor”, cu aplecare (asa am perceput eu) mai mult inspre latura academica. Sa intelegem ca „aroma”/nuanta/mesajul din background al colocviului a fost ca eruditul/teologul profesionist evanghelic are datoria de a informa pastorul si fratietatea? (cand pastorul e doar pastor, nu si teolog profesionist)

    Vorbitorii au abordat criza (numita astfel de catre dumnealor) cu unelte de teologi sau cu unelte de pastori?

    Intreb toate acestea deoarece Strajerii imi pare (ma pot insela, fireste) ca au aparut ca o reactie la carente pastorale. Iar nu teologice. Strajerii nu au aparut in C3 la etajul 4 (cine stie, cunoaste…) ci la intalniri de rugaciune ale unor frati si surori in lacase de cult. Baiul a fost ca erau lacase de cult baptiste, da. Si ca ei erau inscrisi in registre de membri baptiste. Iar, din cate presupun, alegerea registrului de membri in care sa fie scrisi nu s-a facut cu Grudem in mana, si nici dupa lecturarea lui Erickson. Ci dupa o sincera (I hope) lepadare de cele vechi si imbratisarea lui Hristos. A da, si 3 luni de parcurgere preponderent pastorala, a Marturisirii.

    Asadar, nu ma indoiesc ca a fost un colocviu util pana la un punct. Sa fie insa asta oare metoda de solutionare? i.e. facem un sinod, se dezbat aspectele, se iau deciziile doctrinare, se da circulara in tzara pana la ultimul pastor, se ia act ca au fost informati slujitorii despre continutul credintei….

    Ca daca asa stau lucrurile, si daca se considera ca asa e bine, atunci de ce zicem ca suntem radical diferiti de bisericile istorice? Ca doara asa au procedat si ele la momentele lor de criza.

    • Ema, răspund:

      Dacă am înțeles bine, soluția s-ar dori să fie una teologico-pastorală. Teologia trebuie să fie făcută în comunitate și comunitatea să nu disprețuiască teologia. Marius Cruceru vorbea despre „vulgarizarea” teologiei, însă într-un sens bun. S-a discutat și despre o „falsă tensiune” între trăitori și „teoreticieni” (așa le spun eu acum). Asta plecând de la remarca făcută de cineva care zicea că e vremea să „stăm să ne rugăm și să postim”.

      Cred că, de vreme ce sionoadele fură necesare pentru alții, vor fi până la urmă și pentru noi. Chiar dacă în formă actualizată.

      Nu am simțit niciun fel de elitism în background. Ci doar am recepționat îndemnuri la o lectură mai temeinică și mai conștientă (de propriile preconcepții) a textului Scripturii. Discursul mi s-a părut că încearcă să găsească un limbaj pastoral, dar marcând accente teologice puternice. N-a fost predică, dar n-a fost nici prelegere științifică de urmărit cu manualul biblic/teologic sau cu Dex-ul sub scaun.

      Ar fi bine dacă, în cazul în care citește vreunul dintre ei, ți-ar răspunde la aceste întrebări și careva dintre vorbitori.

  9. „teologii evanghelice românești temeinice și bine ancorate în contextul confesional autohton” – Ce vrea să însemne ancorate în contextul confesional autohton? Iar teologia de ce trebuie să fie românească? Nu ar fi trebuit să fie biblică?

    • Nu există teologie complet desprinsă de realitatea în care este concepută. Avem cuvinte pe care le folosim cu un anumit sens. Nu mai spunem cuhn(i)e, spunem bucătărie. E un exemplu minor.

      De ce se traduce Biblia în limbi moderne și nu rămânem cu traducerea de la 1688? Deoarece vremurile se schimbă, cuvintele se schimbă, s-au făcut descoperiri importante pentru textul biblic.

      Și teologia trebuie să fie și un dialog cu realitatea. Iar realitatea noastră este că trăim într-o țară majoritar ortodoxă. Americanii fac teologie pentru America, iar când o importăm de acolo, aducem dispute care nici nu ne sunt specifice, nici nu ne privesc. În loc să dialogăm cu semenii noștri din imediata vecinătate.

      Până și Biblia a fost dată într-un context care ar fi tare bine să ne intereseze. Am scăpat de multe dintre bazaconiile care se aud uneori prin predici, prin „teologiile populare”, prin învățăturile date de părinți copiilor.

      • contextul unei societati predominant agrare devine din ce in ce mai strain unui public urban la a doua sau a treia generatie. e bine ca macar noi mai avem pastori care provin din mediul rural, peste 20 de ani nu stiu cine ne mai explica de ce faptul ca evreii s-au oprit din secerat ca sa intampine Chivotul cand a fost returnat de catre filisteni este o treaba foarte importanta.

      • „Și teologia trebuie să fie și un dialog cu realitatea. Iar realitatea noastră este că trăim într-o țară majoritar ortodoxă.” De acord, numai că predicatorii pe care i-am auzit eu live habar n-au de Ortodoxie. De aici mi s-a creat impresia că majoritatea predicatorilor și pastorilor chiar habar nu au. Pentru că dacă ar avea, ne-ar învăța și pe noi ceva despre ce crede ea.

    • Nu știu. Celălalt comentariu (neaprobat) are de-a face cu prea multe persoane și informații neverficabile din altă sursă. De aceea a fost retras.

      Ca direcție generală, blogul meu nu urmărește investigarea și documentarea unor cazuri de imoralitate sau derapaj de la conduita creștină. Prefer să discut situații, fenomene, idei teologice, politice, sociale sau cazuri reprezentative (unde nu numele celor implicați contează în primul rând, ci caracteristicile evenimentului/incidentului).

Spune-ți părerea

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s