Mai nou sau mai vechi, depinde – într-o anumită măsură – de câtă vreme ești părinte, se vorbește tot mai insistent și cu tot mai multe învinovățiri aferente despre a avea „quality time” cu copilul. Pe cât se poate, să fie zilnic și cât mai mult… adică, din câte am înțeles eu, între 20 de minute și o oră (ce-i mai puțin de 20 e jenant, ce-i mai mult de-o oră devine obositor și presupune sacrificiu și deci o mulțumire mai adâncă a părintelui că a făcut ce trebuia). Dar bănuiesc că nu există o regulă bătută în cuie. Singura regulă, suspectez eu, ține de sentimentul de vinovăție al părintelui. Și în timpul ăsta… calitativ (mi-a fost dat să aud și sintagma asta profund românească) faci tot felul de chestii, în funcție de vârsta copilului. Lucru pentru care trebuie să studiezi vreun manual sau să dobândești cumva cunoștințe minime despre ce face copilul în fiecare etapă de dezvoltare.
Să ținem cont și de faptul că odorul crește, iar cunoștințele despre ce-o mai fi dorind mititelul să întreprindă la 2, 7, 18, 50 de ani trebuiesc actualizate necontenit, dacă dorim să petrecem cu dânsul „timpuri” de calitate. Așa că nu poți rămâne în urmă cu psihologia. Ca să nu mai pomenim și de faptul că, dacă ajunge cumva la urechile altui părinte cu copil de vârstă apropiată de cea a copilului tău ce faci sau nu faci cu propria-ți odraslă, ai parte de-o săpuneală și de-o cicăleală dintre cele mai întemeiate. Ce să zici? Le-o fi verificat el pe puzderia de copii pe care i-a crescut și care i-au ieșit numai unul și unul, ca pe vremuri producția de știuleți la hectar.
Ca să n-o mai tot lungesc atâta cu nădufurile-mi proprii, o să spun că părerea mea e că acest „quality time” nu e altceva decât un soi de sedativ pentru liniștit conștiința părintească. Așa cum, până nu demult (în unele familii fiind încă valabilă practica), lipsa timpului petrecut cu copilul era compensată de multitudinea de daruri oferite acestuia – lucru pe care acum îl înfierăm cu înverșunare –, noi, părinții mai recenți, ne amețim conștiința cu timpul petrecut cu pruncul… timp care nu trebuie să fie mult, ci, ca să vezi, de calitate. Dar cine o fi hotărând dacă e sau nu de calitate? Și când s-o fi măsurând calitatea asta: acum, peste doi ani când își mai aduce aminte cum te-ai tras prin noroi cu el, peste zece ani… când o fi uitat momentul cela cu totului, dar când are față de tine o simpatie inexplicabilă? Oare timpul ăsta de calitate nu face parte din aceeași categorie de compensații ale unui deficit, precum mulțimea de jucării, obiecte, servicii cumpărate progeniturii? Oare problema n-o fi mai adâncă? Nu cumva altul e lucrul de care ne temem că ne privăm copiii?
Nici părinții care cumpără lucruri în exces, nici cei care se dau peste cap să-și facă timpul zilnic de calitate cu copiii lor nu cred că sunt rău intenționați… Bănuiesc că tot dintr-un soi de dragoste o fac, iar nu cu gând rău. N-o fi fiind oare la mijloc un fel de egoism? Ne temem ba că nu ne vor fi recunoscători (ceea ce e, în mod evident, egoist), ba că îi vom traumatiza sau vor fi niște ratați din princina noastră. Dar toate astea nu sunt raportate decât la noi, adică nu ne interesează persoana copilului decât în raport cu noi. Într-un sens, asta e ceea ce ratăm: preocuparea sinceră pentru copil, indiferent cât de șifonată va ieși imaginea noastră din afacerea asta.
Revenind la timpul de calitate, nu înțeleg de ce acesta ar trebui să fie: 1. zilnic; 2. doar o jumătate de oră, sau trei ore, sau cât vrea fiecare. Dezvolt: 1. dacă am o zi mai proastă și îmi fac timpul cela cu copilul doar din datoria de a fi făcut, ce câștig avem și eu și el? 2. de ce să fie o cantitate de timp determinată din moment ce timpul respectiv trebuie să fie calitativ, iar nu cantitativ. Adică de n-ar putea fi toată ziua de calitate chiar dacă pe mine mă doare capul ca naiba și îl las pe minor să se joace primprejur, fără ca eu să mă tem că el se teme că mama nu îl mai iubește?
După ce am pus atâtea întrebări, acum cred că ar fi vremea să spun și la ce convingeri am ajuns, atâta cât mi-am dat seama până acum. Eu cred că problema nu este de timp petrecut cu copilul, ci de o profunzime care nu se dobândește decât în muuult timp, which means… a lifetime… Lucru ce nu ține de faptul că petreci zilnic cu el o anumită cantitate de timp sau că te vede doar la sfârșit de săptămână, ci ține mai degrabă de o anumită atitudine și o anumită disponibilitate în relația cu el. Însă noi vrem rezultate imediate, nu avem timp să așteptăm până ajunge copilul om mare să vedem de ne-a ieșit au ba investiția și atunci pompăm cu cantitatea de timp de calitate.
Până și conceptul de „quality time” e unul contradictoriu, din moment ce calitatea tot cu o cantitate se măsoară. Totuși, în felul ăsta ne liniștim și conștiința dinante vinovată pentru că știm în avans că nu suntem perfecți și că vom avea greșeli, dar așa viitoarele greșeli inevitabile sunt mai ușor de suportat. Cu alte cuvinte, chiar dacă o să îmi reproșeze copilul cândva vreo eroare, o să îi pot aduce sub nas că am petrecut timpul zilnic necesar prevăzut în… moda vremii.
Nu știu cum se face, dar eu n-am avut decât vreo 11 ani pentru „quality time” cu părintele meu, dar încă nu le-a dispărut efectul, cu toate că mai trecură de atunci ceva mai bine de încă 11. Pe vremea aia nici nu era necesar timpul ăsta de calitate, și totuși n-am traume. Acum pare că e subminată între părinți și copii acea naturalețe a relației, care nu cere măsurători, indici de calitate, eficiență… Relația nu era una economică (ce investesc și ce profit scot), ci… umană, de bun-simț (sigur, cu boacănele aferente, nu trebuie idealizată). Și se construia în timp, lent, fără a căuta rezultate imediate, care să atârne ca o ghilotină deasupra capului copilului. Într-o astfel de relație, timpul necesar de petrecut face to face vine firesc, nu e nevoie de o regulă zilnică fără de care nu ne putem întâlni cu copiii.
Ce să mai zic? Noroc că timpul de calitate nu se măsoară în timp…
(Claudia)
Cu drezina 
Buna cugetarea si bine scrisa dupa primul paragraf care poate nu e stralucitor. Intrebari legitime, nuanta de sarcasm incita la a-l citi sau il face mai interesant.
Unul din lucurile care m-au socat la primul meu contact cu viata americana a fost tocmai aceasta lipsa de naturalete. Daca nu ma insel apostolul Pavel vorbeste de dragostea fireasca pe care poate as traduce-o mai degraba in romaneste, naturala, ei bine aceasta parea complet uitata in America. Totul era programat, tata sau mama trebuia sa iasa cu copilul la restaurant simbata dimineata la breakfast ca sa petreaca quality time pe rind cu unul dintre copii. Fetita unor prieteni unde ma gaseam, ar mai fi dormit inca dar tata, un om deosebit de generos de altfel, care lucra toata saptamina la o intreprindere de aviona avind un post de mare responsabilitate dar care seara se intorcea acasa si petrecea timp in familie, vroia sa se asigure ca face tot ce spun specialisti. Da s-au nascut specialisti in toate domeniile si ce sa faci trebuie sa ii asculti ca doar ei le stiu pe astea. Nu mai exista incredere in bunul simt mostenit de la parinti, bunul simt cu care sper ca am crescut multi dintre noi. Totul s-a schimbat copilul trebuie sa fie independent, de la sase luni isi tine singur sticla cu biberon, sta in high chair si mama e doar alaturi, in masina e tinut in spate ca sa fie protejat si mama ii vorbeste cu spatele. Cind am revenit in Europa dupa ani de zile nu ma mai dumiream cum la biserica decanul de la facultatea de teologie de la Vaux sur Seine, isi tinea nepotii in brate la biserica, ii pupa, mergea cu ei alaturi tinundu-i de mina. Scene de genul acesta imi iesisera din memorie si trebuia sa ma reobisnuiesc, socul revenirii.
Pe de alta parte exista si realitatea ca timpurile sunt altele, parintii lucreaza mai mult, isi vad copii mai putin si cind se intorc acasa si copilul si parintele sunt pe internet folosind sau Iphone, Ipad sau computerul pentru cei care sunt un pic mai ramasi in urma. Am vazut copii care par drogati de jocuri mecanice pentru ca asta fac in timpul liber si nu mai au un comportament normal pentru jocurile sunt de obicei anormale. In cazurile acestea parintii ar trebui sa se ocupe de copii mai degraba decit de ecrane de Ipad, computer etc. Mi se pare ca omul modern, ma gindesc la omul zilelor noastre, are nevoie sa revina la simplitate, la normal, la a folosi bunul simt elementar nedistorsionat de specialisti, dar poate atit nu mai ajunge din cauza a unde s-a ajuns.
[…] Quality time? […]
[…] Quality time […]
[…] – ți se sugerează – ești un părinte cam dezinteresat. Dacă nu îți programezi quality-time-ul (eventual să-i și evaluezi eficiența la final de ciclu), dacă nu îi cultivi toate […]