Moralism și (lipsă de) empatie

Tintoretto - Alegoria moralității lucrurilor pământești (sursa)
Tintoretto – Alegoria moralității lucrurilor pământești (sursa)

De multe ori, moralismul care-i animă pe creștini ia, în aparență, forma intoleranței față de semenii care comit anumite fapte condamnabile moral. Există și zone ale vieții în care societatea în ansamblu reacționează cu indignare la fapte antisociale, iar în aceste cazuri, atitudinea comună nu mai necesită explicații. Problema apare atunci când societatea tolerează sau chiar aprobă și încurajează anumite comportamente pe care doar grupările creștine le (mai) condamnă.

Exemple sunt suficiente, iar printre cele mai notorii se numără homosexualitatea, avortul sau eutanasia. Conflictul se naște, evident, din paradigmele morale diferite cu care operează taberele ce ajung să se înfrunte.

Invocarea explicativă sau justificativă a distincției biblice clasice dintre „păcat” și „păcătos” nu rezolvă aproape niciodată problema, fiindcă rămâne cumva suspendată în teorie. Nu potolește nici virulența unor moraliști porniți să condamne comportamentele neadecvate. Nu îmbunătățește nici interacțiunea dintre părțile aflate în conflict. Nu îmbunează nici tabăra avocaților care susțin dreptul fiecăruia de a fi așa cum dorește să fie.

Se consideră, îndeobște, că pretenția creștină de a clasifica anumite fapte drept păcate denotă aroganță. Că nimeni nu are dreptul să spună altcuiva ce să facă. Povestea e însă mai complicată de atât și, în realitate, mereu există situații în care, prin consens social, ni se impune ce să facem și ce să nu facem, fapt valabil indiferent dacă societatea este mai apropiată de valorilor morale iudeo-creștine sau mai secularizată.

Dat fiind faptul că nu am în vedere acest subiect, mă limitez doar la observația că nimeni, într-o societate, nu face ceea ce dorește decât dacă am vorbi despre o formă de anarhie absolută. Deci există niște valori morale subînțelese, iar conflictele ce apar între diverse grupuri se iscă din incongruența între seturile diferite de norme subînțelese.

Revin însă la problema moraliștilor. Și vreau doar să ridic câteva întrebări. Există posibilitatea de a afirma un punct de vedere creștin fără a cădea într-o subtilă formă de aroganță morală? Ce presupune iubirea creștină față de aproapele (și față de dușman)? Poate exclude iubirea creștină empatia umană? Cum se poate preveni pericolul ca, sub masca moralismului, să se ascundă diverse atitudini și motivații străine de creștinism?Citește mai mult »

De la poziția de hegemon la politica struțului și retur

Prima biserică baptistă din America (în Providence, RH - sursa)
Prima biserică baptistă din America (în Providence, RI – sursa)

Istoria Europei și a Americilor atestă că Biserica (Ortodoxă, în Bizanț și în răsărit; Catolică și Protestantă în vest și în Americi) a exercitat o covârșitoare influență în veacurile scurse după Constantin încoace. Au existat chiar momente când înalții ierarhi bisericești împărțeau diverse privilegii și binecuvântări sau blesteme.

Peste toate astea, Biserica impunea morala societății, fapt repetat frecvent mai ales acum, când se manifestă tot mai vocal contestatarii „moștenirii iudeo-creștine” a Occidentului. În această privință, era un adevărat hegemon, care putea dispune uneori chiar de viața indivizilor care încălcau norma – faptul se vede mai cu seamă în istoria Inchiziției, dar nu e străin de niciun spațiu creștin cu oareșice tradiție. Căci, dacă nu s-au făcut „procese ale vrăjitoarelor”, sigur au existat sancțiuni dure și ale comunităților „pure” împotriva păcătoșilor și la protestanți sau evanghelici.

Nu mă preocupă în acest text să identific momente foarte precise, dar e cert că a survenit undeva, nu foarte departe de zilele noastre, o perioadă în care, din diverse motive, a intrat într-un declin ca poziție de autoritate în societate.

Mișcările mai puriste, de după Reformă, s-au concentrat adesea spre interior, izolându-se de lume (chiar dacă erau foarte prezente în mijlocul ei prin arhitectură, ritualuri sau gesturi publice), preocupându-se mai cu seamă de chestiuni interne, administrative, de „bunul mers al lucrării”. Ba chiar unele au și emis diverse teologii care justificau această separare care trebuia să prevină riscul pângăririi.

Dacă e să privim lucrurile într-o perspectivă mai amplă și mai nuanțată, evanghelicii au avut perioada lor în care se „amestecau” (după știință și putință) în treburile statelor unde erau influenți. Unul dintre exemplele pozitive este cel al lui Wilberforce, care a militat pentru abolirea sclaviei și a reușit. Sunt și alte cazuri, nu toate la fel de „inspiraționale”.

Probabil însă că acea întoarcere spre interior se poate regăsi și în bisericile mai mari și cu tradiție, având în vedere cele două tentative de aggiornamento ale Bisericii Catolice, dar și inerția puternică de care dau dovadă bisericile ortodoxe române, de pildă.

Evanghelicii, mai ales dacă ne referim la cei din România, au avut chiar mândria de a nu se amesteca cu „lumea”, de a se delimita cât mai precis și cât mai vocal de tot ceea ce ar fi putut prezenta pericol de contagiune. E drept că, în perioada comunistă, această opoziția la sistemul „lumii”, deși era în esență politică, putea fi suprapusă cu opoziția religioasă, fiindcă regimul însuși făcea această „confuzie” intenționată.

Exceptând această perioadă dificilă, evanghelicii pot observa că și aici (cel puțin în ultimii 25 de ani), și pe alte meleaguri au avut, prin acest reflex spre interior, tendința certă de a practica un fel de politică a struțului (probabil că fundamentalismul american și ceea ce a urmat după celebrul „Proces al maimuțelor” ar merita analizate mai în profunzime pentru a înțelege fenomenul): ceea ce nu vedem noi nu există și nu ne amenință.Citește mai mult »

Când credeam că avem explicaţie clară pentru tot ce se întâmplă

Jan Matejko - Bătălia de la Grunwald (sursa)
Jan Matejko – Bătălia de la Grunwald (sursa)

Nici raţiunea, nici credinţa nu au nevoie de explicaţii. Nuanțez, că doar nu scriem numai din topor și din axiome: nici raţiunea, nici credinţa nu sunt cele care ne împing să căutăm explicaţii. Altceva ne împinge, altceva ne nelinişteşte. Raţiunea înţelege o explicaţie, credinţa o poate integra. Însă mobilul, forţa care ne împinge e o nelinişte de altă sorginte.

Curiozitatea, fie ea şi ştiinţifică, nu ţine de raţionamentul în sine, de logică, ci de natura umană. Tulburarea în faţa necunoscutului, spaimele în faţa diverselor primejdii împing omul spre răspunsuri mai mult sau mai puţin coerente, care adesea se folosesc de credinţă, dar fără ca imboldul iniţial să izvorască din ea. Prin definiție, credința se referă la a crede, iar rațiunea la a gândi logic și coerent.

De pildă, sunt unii care au convingerea fermă că Dumnezeu i-a pedepsit pe cei din „Colectiv” pentru că meritau. Această explicaţie s-a extins repede şi la atentatele din Franţa. Au fost identificate manifestări condamnabile al victimelor care meritau pedepsite.

Justificarea pentru o astfel de explicaţie e, adesea, că am fi cumva obligaţi de credinţa noastră creştină să spunem… adevărul. Care adevăr? O minimă verficare logică a acestei explicaţii o invalidează instantaneu.

Iată un test. De ce i-a pedepsit Dumnezeu tocmai pe ăştia şi nu pe alţii, care participă la alte manifestări similare? În paranteză fie spus, există săptămânal, în cluburile din România, concerte din acea zonă întunecată a rock-ului. Probabil că răspunsul – dacă nu cumva e unul de natură profetică – va fi că Dumnezeu ştie de ce i-a ales pe aceştia.

Întrebarea firească atunci e următoarea: cum putem avea certitudinea că Dumnezeu i-a pedepsit pe aceştia dacă nu ştim de ce nu i-a ales (şi) pe alţii? Cum se face că avem acces fix la o singură explicaţie, la o singură informaţie certă – tocmai cea care ne covine – dar la nimic din toate celelalte (mai ales dacă ele nu se potrivesc în sistemul nostru)?

Ajungem aşadar la următoarea formulare: în ce fel a transmis Dumnezeu confirmarea despre judecata aplicată – exceptând, repet, viziunile profetice pe care nu le putem contesta, dar nici valida – astfel încât să fie înţeleasă tocmai de către creştinii care oricum o preferă din start (sau au o predispoziţie către justiţiarism şi condamnarea promptă a altora)?

În cel mai bun caz, rămâne să acceptăm că aceasta este, cel mult, o presupunere, o ipoteză. În cazul mai grav, Citește mai mult »

Dependența, între „boală” și „păcat”

(sursa)
(sursa)

Există un curent moralist care sancționează destul de aspru diversele dependențe. Și mai ales dacă acestea au de-a face cu sexualitatea, alcoolul, tutunul (și alte substanțe adictive), televizorul și tehnologia. Pe de o parte, este subliniată latura păcătoasă a chestiunii – și e just să fie tratată în această cheie. Pe de altă parte, în ultima vreme au apărut tot felul de încercări de a trata științific aceste probleme.

De pildă, s-a constatat că consumul de pornografie produce niște „modificări” la nivelul creierului. Ca să punem problema în context, trebuie spus că statisticile arată destul de îngrijorător la acest capitol, fiindcă, pe niște statistici mai vechi, jumătate dintre bărbați (inclusiv pastori) și cam un sfert dintre femei aveau problema asta (sau se poate vedea articolul mai răutăcios al lui Frank Schaeffer). Așadar, preocuparea este legitimă.

Citind articolul care tratează problema științific, n-am putut să nu observ că, cu cât subiectul intră mai mult în zona medicală, cu atât cresc șansele ca dependența respectivă să fie considerat o boală – fapt ce nu avantajează deloc tabăra moralistă. De unde rezultă cel puțin 2 consecințe: (1) se anulează o bună parte din responsabilitate, fiindcă nu poți învinovăți (prea tare) pe cineva că s-a îmbolnăvit – și oricum nu-i mai folosește la nimic; și (2) cei care au această „boală” au mari șanse să abandoneze lupta, câtă vreme modificările din creierul lor deja s-au produs și sunt atât de trainice pe cât se sugerează.

O altă reacție pe care am avut la titlul articolului a fost de genul următor: bine, bine, dar există vreo dependență care să nu lase niște urme în creier? Iar în text, după cum era de așteptat, dependența de pornografie e comparată cu altele. Nu vor fi având și macaroanele sau cărnurile sinapsele lor preferate pe care să le stimuleze, zău așa?

Și mai era ceva. Aveam sentimentul că din abordarea asta moralistă ceva lipsește. Și se pare că am avut dreptate, dacă ceea ce spune autorul acestui articol (pe care îl recomand pentru lectură atentă) are dreptate. El spune, pe scurt, că atunci când au probleme de relaționare, oamenii se leagă de orice prind în cale și adesea prind diverse tipuri de droguri, care îi ajută să se amăgească mai ușor.

Așadar, ceea ce lipsea din această abordare este o critică onestă, nuanțată, constructivă (detest cuvântul, dar e chiar necesar aici!) a comunităților în care trăiesc acești consumatori de pornografie (sau de alte „droguri” prevalente într-o anumită comunitate), a rețelei de relații în care sunt cuprinși.Citește mai mult »

Copiii – „păgânii” din casa noastră?

 

© Etan J. Tal
© Etan J. Tal (sursa)

Am aflat dintr-un articol (mediatizat prin Facebook) că avem toate șansele să creștem niște copii „păgâni”, în locul creștinilor potențiali pe care-i dorim. Iar asta s-ar datora faptului că ne concetrăm pe moralitate, iar nu pe… altceva… fiindcă nu mi-e foarte clar pe ce anume.

Ideea m-a pus pe gânduri și e posibil să fie oarece adevăr în ea, dar am câteva nelămuriri vizavi de concepțiile implicite ale autorului.

Prima observație îi aparține lui Emanuel Conțac și se referă la „folosirea foarte ciudată” a termenului „păgân”. Subscriu la ideea lui Manu, potrivit căreia: „Păgânul e o ființă religioasă. Societatea europeană este post-păgână, post-creștină și în general post-religioasă.”

Dar să trecem peste aceste cârcoteli de filologi și să presupunem că înțelegem în mare cam ce a vrut să zică omul: probabil că „păgânii” lui sunt acei oameni care poartă eticheta de creștin, dar nu au nimic cu Dumnezeu. Chiar dacă admitem această concesie, tot mai sunt destule probleme de discutat.

Mai întâi, nu înțeleg de unde ideea că, dacă îl educi cumva anume pe copil, ai putea avea vreo garanție în privința alegerilor sale viitoare. Sunt absolut de acord că trebuie educat cât mai bine posibil și că e de dorit să fie învățat despre harul lui Dumnezeu, nu doar moralism pur, dar, pentru un evanghelic (autorul blogului e un baptist), creștinismul e chestie de convertire, de metanonia, unde rolul principal îl deține, oricum am socoti, Dumnezeu.Citește mai mult »

Nu de „hallowini” mi-i frică

Fotografie de Toby Ord (sursa)
Fotografie de Toby Ord (sursa)

Se face mare caz de diavoliada Halloween-ului. Nu vreau să iau apărarea „sărbătorii”, că nu-i ce să aperi. Dar nici nu împărtășesc indignarea furibundă și pioasă cu care este înfierată. Se prea poate ca tot ce se spune despre această sărbătoare spăimoasă să fie adevărat.

Trebuie însă ținut cont că ea nu este separată de restul existenței noastre. Măcar de Halloween demonii noștri interiori își dau, la nivel simbolic, arama pe față. De vreme ce fiecare mascat alege o anumită mască, probabil că se identifică într-o formă sau alta cu ea și se spovedește involuntar.

Pe când, în restul zilelor, demonii nu se arată, dar asta nu înseamnă că nu există. Comunitățile care se revoltă împotriva Halloween-ului (și pe bună dreptate) se închină adesea la demonul banilor, la demonul traiului bun, la demonul confortului, la demonul popularității, la demonul individualismului, la demonul audienței, la demonul publicității, la demonul eficienței, la demonul relevanței, la demonul trufiei, la demonul bârfei, la demonul superficialității arogante, la demonul atotștiinței, la demonul mâniei, la demonul clădirilor impunătoare, la demonul mulțumirii de sine și ar mai fi destui.

Dacă Halloween-ul ar fi un prilej să ne gândim la idolii noștri de taină, atunci mai bine am sărbători în rând cu „păgânii”, dar să avem drept condiție de participare obligația de a alege ca mască exterioară reprezentarea unui idol personal pe care l-am identificat.Citește mai mult »

Clipul „viral”… dar, de fapt, despre ce vorbim aici?

 

Am cetit pe blogul lui Andrei Croitoru o critică destul de severă la adresa fetelor care au făcut o istorie a muzicii ușoare românești într-un clip de sub 10 minute devenit, între timp, „viral” pe internet. Habar n-aveam că cele trei ar fi, după confesiune, dintre evanghelici.

Dincolo de argumentele mai mult sau mai puțin valide pe care le expune autorul (care revine și insistă, într-o postare destul de alambicată, asupra subiectului), preocuparea lui trădează o lacună teologică sau, mai degrabă, pastorală semnificativă[*]. Cred, de altă parte, că această tensiune dintre teologie și viață e inevitabil să existe, iar de aici să se nască răspunsurile contemporane ale creștinismului la problemele lumii.

Nu mi-am propus să dau răspunsuri punctuale la problemele ridicate de Andrei. Precizez doar că eu consider că demersul fetelor poate fi discutat, criticat, amendat și chiar ar fi bine să suscite o discuție mai serioasă. Dar mă tem că, asemeni altor dezbateri cu potențial iscate pe internet, va rămâne departe de realitatea autistă a multor biserici.

În esență, eu înțeleg că problema ar putea fi formulată, în termeni mult mai generali, astfel: care sunt limitele etice pe care îndeletnicirile de zi cu zi ale unui creștin nu le pot încălca?[†] Chiar dacă avem impresia, la o primă vedere, că lucrurile sunt clare, nu-i deloc așa. De fapt, sunt chiar destul de puține lucruri foarte clare în viață. Această realitate este în contradicție cu insistența amvonardă care susține contrariul.

Mai rău decât atât, cred că există situații în care numai compromisul poate conduce la o soluție. Exemplul clasic e cel al evreului pentru care ai putea să minți ca să-l scapi de naziști: dacă minți, îl poți salva, dar rămâi cu minciuna în cazier; dacă nu minți, îl trimiți la moarte sigură, deci devii autorul moral al unei crime.

Plecând de la nedumeririle formulate de Andrei Croitoru, voi lărgi cadrul pentru ca să fie evident că problema e una mult mai amplă, mult mai serioasă și cuprinde categorii de populație mult mai numeroase.

De pildă, e știut că băncile românești recurg la diverse tertipuri înșelătoare atunci când încheie contracte cu clienții. Iar aceste practici se referă în special la credite, adică la acele produse bancare care îi înrobesc pe oameni pe decenii întregi. Câți creștini care lucrează în bănci și-au pus semnătura pe astfel de contracte și sunt responsabili moral de înșelăciune?Citește mai mult »

Ceasul patriarhului și… bârnele noastre

agenda.ro

A făcut mare vâlvă ceasul cel scump al patriarhului Kiril, scos cu Photoshop-ul din poză și, pe urmă, reintrodus la locul lui. Problema, dacă e vreuna, e a Bisericii Ortodoxe Ruse și a înaltului ei ierarh. Desigur că presa poate să se sesizeze (e chiar de dorit s-o facă) și să ridice tot felul de întrebări. Multe dintre ele s-ar putea să fie legitime.

Dar ceasul lui Kiril nu e deloc problema (neo)protestanților români. Faptul că se dau pe net, nu-i îndrituiește să posteze critic și moralist observații dojenitoare la adresa patriarhului rus. Până una alta, nici măcar nu știau de unde are omul ceasul respectiv. Poate chiar a fost un cadou – așa cum susține patriarhul însuși. În orice caz, bisericile ortodoxe și catolice nu se sfiesc să-și afișeze prieteșugul cu puterea lumească. E, de altfel, o tovărășie notorie, veche de peste 15 veacuri,  de ce ar renunța la ea tocmai acum?

Revin și spun că nu văd în ce fel îi privea pe evanghelicii din România problema ceasului unui prelat ortodox din Rusia. Și că nu înțeleg de unde tonul acesta mustrător la niște oameni ce aparțin de confesiuni ce își au propriile probleme.

Puține vor fi fost bisericile evanghelice din România care, atunci când au vrut să-și construiască o clădire nouă (în ultimele două decenii), să nu fi fost nevoite să apeleze și la sponsori externi. Care sponsori erau din Occident. Unde, știm bine, există o puzderie întreagă de confesiuni, grupuri și grupuscule creștine.Citește mai mult »

Cu adicția la diagnoză

pushofhope.com

Probabil că e tot opera unui „grup de cercetători”, însă mi se pare interesant că niște indivizi (neafiliați religios) care au studiat fenomenul pornografiei au ajuns la concluzia că dependența de pornografia virtuală este o boală. Pentru detalii despre mecanismele psihologice și simptomele acestei boli, citiți aici.

Desigur că nu avem voie să devenim judgemental, dar de comentat, tot se poate comenta puțin chestiunea. Faza asta cu boala are două tăișuri. Mai întâi, dacă se recunoaște – chestiunea e încă netranșată – că avem de-a face cu un tip de patologie înseamnă că va fi necesar și un tratament. Se pare că acesta chiar există și poate fi instituit la cererea pacientului. Deci există șansa reală a reducerii numărului de dependenți și, pe cale de consecință, diminuarea interesului pentru industria de profil.

Dar procesul ca atare nu poate fi declanșat fără ca subiectul morbid (ca să zicem așa) să recunoască mai întâi că e suferind. Riscul lui aici e să se supună oprobriului social. Adicătelea, omul trebuie să-și ia inima în dinți și să transforme o plăcere solitară într-un diagnostic asumat. Probabil că puțini ar fi cei dispuși să se lase convinși că sunt bolnavi, în condițiile în care multe din comportamentele conexe sunt considerate, de o bună bucată de vreme, ca fiind firești (mă refer aici la masturbare, fantazare erotomană etc.). Dovadă stau comentariile la textul indicat mai sus.Citește mai mult »

Doar un pic de Caragiale

Dintre Eminescu şi Caragiale, românii îl preferă mereu pe Creangă. Sau, ocazional, când trebuie să dea bine (în chestiuni de conşiinţă), pe Slavici. Pe Creangă, fiindcă e hâtru, ia totul uşor, e băşcălios. E chiar obscen, suficient de trivial încât să legitimeze o întreagă naţie atunci când invocă diferite segmente ale aparatului reproducător. Creangă oficializează înjurătura. Cel puţin aşa o resimt cei care au nevoie de o justificare acolo, când sunt dojeniţi pentru slobozenia gurii. Dacă până şi Creangă, marele, lăudatul, recomandatul, dacă până şi el, fostul diacon, atunci… mă-nţelegi şi pe mine.

Însă când suntem la ţol festiv, Creangă nu se asortează (decât în culise, dar asta-i altă socoteală). Nici când trebuie să-i apostrofăm pe ceilalţi… pe toţi ceilalţi. Atunci răsare în noi moralismul lui Slavici. Mai cumpănit sau mai deşănţat. Deodată feţele ni se încruntă, devenim aproape pioşi. Cu gesturi studiate şi grimase înţelepte, punem lucrurile la punct, trasăm matca apelor învolburate, facem curăţenie între buruienile patriei. Simţim cum ne părăsesc gâtlejul numai vocabule capitale, care ar trebui notate cu reverenţă şi puse în practică de orice vlădică şi orice opincă.

Caragiale ne place, ni-i simpatic. Dar numai ca să ne biciuiască puţin. Să ne mai amintească de metehnele naţionale. Iar noi să încuviinţăm zâmbind amar. Însă nu ne afectează. Toţi suntem de acord cu Caragiale, dar Caragiale se adresează mereu altuia! Asta e trăsătura lui fundamentală. De asta ne place, dar ne rămâne străin. El nu ne vorbeşte nouă, nu ne critică pe noi, ci pe ei.

Caragiale e un soi de musafir simpatic, dar perpetuu în drum către altcineva. Nu că ar vrea el să plece, dar îi facem noi vânt. Desigur că nu cu răutate, ci din prea multă bunăvoinţă. Vrem să aibă vânt din pupa, să-i meargă corabia cât mai bine. Dar şi cât mai departe. Nu avem nevoie de Caragiale ca indivizi. Îl invocăm numai ca să dojenească naţia asta insuportabilă, când n-o mai putem răbda. Cu fiecare în parte, conu’ Iancu n-are nimic de împărţit. Fiindcă noi suntem, o ştim, fără cusururi. D-aia şi avem luciditatea să le vedem la ceilalţi.

Când îl acceptăm totuşi pe Caragiale să ne spună de la obraz, personal, e doar pentru a şterge din efectul pe care l-a lăsat asupra noastră Povestea poveştilor, ca apoi să putem ajunge la Slavici. Ori, la – să ne ridicăm în picioare şi să rostim ritos – Eminescu. Odată ajunşi la aceştia doi din urmă, nimic nu ne mai atinge. Caragiale devine inutil. De la înălţimea dobândită putem perora cu morgă despre neamul nostru scump, despre valorile noastre sacrosancte, despre străinii câinoşi care vor să ne fure sufletul şi să-l ducă la Stanbul în bazar, despre occidentalii care vor să ne facă pastramă şi să ne consume la Thaksgiving (deşi se jură că-s vegetarieni).

Scurtă recapitulare. De sărbătoare şi de suflet românesc, e bun Eminescu, dar în doze mici. Când trebuie să ne scoatem izmenele de patrioţi la fereastră. De fiecare zi, e preferabil Creangă. În îmbulzeala din piaţă, în nesimţirea din trafic, la ghişeurile cu bădărani. Musai Creangă cu tot arsenalul lui. La serviciu, tot el. Că doar n-om lua munca în serios, doar nu ne-om ţine de program.

Caragiale ni-i folositor când suntem într-o pasă masochistă. Cum nu purtăm ciliciu, luăm o pastilă de ILC şi râdem. Apoi răsucim biciul şi îi caftim pe ceilalţi. Spre binele lor desigur. Ei sunt poporul cel fără de minte, gloata care acţionează tâmpit, ei sunt caragialeşti. Ei şi numai ei.

Pe urmă, când se trag concluziile, e bun Slavici. Toţi avem prinţipuri, toţi suntem popa Tanda în persoană, iar Mara din noi se simte justificată, înţeleasă, binecuvântată. O spălătură cu Slavici ne revigorează şi ne dă sentimentul că avem dreptate să fim aşa cum suntem.

Pe Caragiale nu-l putem lua în serios. Ironia, sarcasmul nu ne plac. Ne incomodează. Ne refugiem pe dată fie în solemnitatea poetului naţional, fie în vulgaritatea prietenului său de bojdeucă, fie în moralismul confortabil al scriitorului din Banat. La drept vorbind, nici măcar pe unul dintre ei nu-i luăm în serios.

E simptomatic, poate, că nu ştim precis când s-a născut Caragiale. Cel mai recent dicţionar de literatură (Dicţionarul general al literaturii române) zice: ianuarie 30 (sau februarie 1). Aşa i-a fost dat. Unde mai pui că s-a născut în Haimanale şi avea sânge de grec. Ar fi şi greu să faci dintr-o incertitudine a registrului stării civile o sărbătoare cu manifestări naţionale, precum 15 ianuarie. Fiecare îşi alege astfel Caragiale-le care-i covine.