Despre creștinism, iubire și alte chestii subiective

„Blândul păstor” - pictură din catacombe (sursa)
„Blândul păstor” – pictură din catacombe (sursa)

E nedrept – și inutil! – să ni se ceară nouă, creștinilor, să privim creștinismul „obiectiv”, să-l analizăm „științific”, să-i „examinăm” dogmele și adevărurile fundamentale. Nu poți cere asta unui om situat efectiv în creștinism, care acolo trăiește și respiră, care din asta își trage seva pentru viață.

E ca și cum ai cere unui soț să-și analizeze „obiectiv” soția, copiii sau părinții. E ca și cum i-ai cere unei femei să-și privească „științific” instinctul matern și capacitatea irațională de sacrificiu.

Ar putea părea o fugă de confruntare ceea ce zic eu, dar nu e așa. În creștinism nu trebuie să te refugiezi în credință, dragoste și nădejde din fața tăvălugului rațiunii. Nici vorbă! Creștinismul s-a întemeiat pe așa ceva. Dumnezeul întrupat din iubire cere în schimb iubire, credință și nădejde.

Și le cere în ciuda faptului că nu furnizează dovezi, ba ai zice că bagă bețe în roate, lăsând patru variante ale biografiei lui Isus, ca să poată exista contradicții între ele (iar creștinii nu le suprimă și nu le contrag într-una singură!). „Ferice de cei ce n-au văzut și au crezut”, anticipează Cristos miza viitorului. Nu gesturi de habotnică supunere, nici de oarbă credulitate va anticipa, ci curajul de a înfrunta nepotrivirile și contraargumentele validate de rațiune.Citește mai mult »