Despre homosexuali, morală și călugări care „fug din lume”

Gay_flag

Decizia Curții Supreme a SUA, care legalizează practic „căsătoriile” persoanelor de același sex transmite, în esență, următorul mesaj: „majoritatea morală” nu mai are în acest moment puterea să legifereze moralitatea publică americană.

Dacă ar fi fost doar această decizie unică (precum în cazul avortului, de pildă – vezi cazul Roe vs. Wade), atunci poate că ne puteam lega de componența acestui for juridic. Dar deja existau hotărâri similare în majoritatea statelor americane.

Cu alte cuvinte, acea parte a societății americane care dorea legalizarea „căsătoriilor” gay a reușit să-și impună punctul de vedere (prin justiție, nu prin referendumuri). Rămâne să mediteze americanii acum la neajunsurile sistemelor care le garantează lor buna sau proasta funcționare a democrației.

Dacă e să căutăm vinovați, opinia mea e că trebuie început de la oglindă. Fiecare confesiune creștină poate să se întrebe cu se ocupa în momentul în care a sesizat – și, desigur, când anume s-a sesizat – încotro bate vântul schimbărilor sociale. Iar dacă se ocupa cu impunerea moralei prin constrângere legislativă sau prin vot democratic, cred că se poate spune că miza pe o mână moartă.

În creștinism, morala a fost întotdeauna o consecință a unei schimbări lăuntrice. A muta miza pe consecințe e ilogic și denotă proastă orientare spirituală (dar bună orientare politică, după toate aparențele). Probabil că asta ar putea fi una dintre adevăratele rădăcini ale problemei.

Poate că acum e mult mai ușor să-i înțelegem pe „nevoitorii” sau „părinții pustiei” care, atunci când împăratul a deschis ușa Bisericii pentru toată populația imperiului, au decis să se retragă în munți.

Homosexualii n-au câștigat totuși un drept, ci o justificare. Dacă ne limităm strict la chestinea legislativ-birocratică, se poate contabiliza un drept câștigat și o mare victorie a homosexualilor. Dar în raport cu creștinismul – în detrimentul căruia pare să fi fost câștigat acest drept – nu există vreun drept câștigat. Dacă obiectivul este înfrângerea administrativă a bisericilor, atunci da, s-a înfăptuit o chestie. Însă chiar dacă s-ar obține și cununia religioasă, chiar dacă s-ar modifica Scriptura ca să nu mai fie „offensive”, unicitatea modelului divin pentru căsnicie – unirea tainică dintre un bărbat și o femeie – nu poate fi abrogată.

E posibil ca una dintre cauzele imediate ale unor viitoare conflictele legale să vină din suprapunerea oficiliul religios cu cel civil. Câtă vreme cuplurile homosexuale vor numai un document oficial, chestiunea ar putea fi foarte bine de resortul primăriilor. Dar dacă pretind și o binecuvântare religioasă, deja se încalcă în mod evident precepte religioase și se intră în zona aberantă a „drepturilor”.

Oricât și-ar dori unii creștini să pledeze cauza „căsătoriilor” gay, nu există absolut niciun precedent biblic sau istoric în care binecuvântarea să fie dată unui cuplu format din persoane de același sex. Nici măcar în vremea când era permisă poligamia, nu avem vreun caz de homosexuali cununați.

Dar avem suficiente cazuri pentru celelalte categorii discriminate cu care sunt adesea comparați homosexualii: sclavii, femeile, persoanele cu diferite deficiențe. Și în Biblie, și în istorie.

Homosexualii au adus cel mai mare elogiu instituției căsătoriei. Prin faptul că au sărbătorit cu mare fast „dreptul” lor de a se „căsători”, homosexualii aduc un omagiu involuntar acestei instituții pe care vor s-o redefinească. Într-o vreme în care imaginea căsătoriei este în declin, în care rata divorțului atinge cote înalte chiar și în rândurile „majorității morale”, iată că homosexualii doresc să se „căsătorească”.

Mai rămân însă destule bătălii de purtat. Una dintre marile probleme este cea privitoare la adopții. Soluția simplă e ca adepții moralei creștine tradiționale să facă în așa fel încât, dacă le pasă de soarta potențialelor victime ale căsniciilor cu părinți de același sex, aceștia din urmă să nu mai aibă pe cine adopta. Asta ar fi o primă problemă relativ ușor de rezolvat cu o creștinească și exemplară mobilizare.

În continuare rămân însă deschise chestiunile ce țin de mamele surogat și de sarcinile obținute in vitro, prin contribuția unor „donatori” de lichid seminal.

E clar că urmează un test dificil pentru creștinii conservatori americani. Dar, din nou, Biserica a fost mereu, într-un sens cât se poate de real, în exil pe pământ. Din punct de vedere creștin, faptul că se pierde dreptul de a impune morala creștină provoacă o rană și daune nu atât Bisericii, cât mai cu seamă societății lovite de orbirea lipsei de discernământ. Pentru creștini, rămâne tristețea acestui spectacol de autodistrugere morală însoțit de speranța unei posibile răscumpărări.

Știți ce se spune că s-a întâmplat cu unele comunități din „minoritatea morală” refugiată în pustie în momentul oficializării creștinismului, în sec. IV, ca religie legală și pe urmă unică a imperiului? Au fost lovite de aroganța propriei spiritualități și moralități. Cred că acest pericol există și acum. Enclavizarea infatuată nu e însă nicidecum o soluție.

Cât privește sfârșitul Americii și cel al lumii, nu știu ce să vă spun. Sfârșitologii specialiști sunt sigur că procesează intens datele. Dar îmi permit o opinie de profan. Ar fi, cred eu, un semn de mare ipocrizie ca sfârșitul cataclismic (pe care-l anunță unii) să fie legat exclusiv de un singur păcat.

Revin la părinții pustiei despre care vorbeam și la lucrurile bune care ne-au rămas de la ei. Aceștia au stabilit – potrivit cu experiența lor spirituală și cu discernământul de care aveau parte – că există o legătură foarte strânsă între păcatele trupului și mândrie, iubire de arginți și lăcomia pântecelui.

Or, să-mi fie cu iertare că mă ating de vaci sfinte, dar prosperitatea materială, îmbuibarea, lăcomia, setea de putere, setea de bani, aroganța sunt chestii pentru care teologia occidentală a găsit numeroase circumstanțe atenunante și portițe de legitimare. Prosperitatea este „binecuvântare divină” (dată, probabil, să coclească în câteva țări din Occident). Setea de putere este dorință de a influența în bine (!) societatea. Lăcomia (a.k.a. consumerismul) este doar o chestiune de definire a necesităților – în care nu ai voie să te bagi! Iubirea de arginți este „hardworking”. Etc.

Chiar să nu existe absolut nicio legătură între toate astea? O fi răsărit acest păcat unic – homosexualitatea – în sfânta noastră societate occidentală, altminteri pură ca un crin, ca să ne enerveze și să ne grăbească escatonul?

Mi se pare foarte verosimilă ideea că, dacă morala s-a degradat atât de tare încât „majoritatea morală” a putut fi neglijată, atunci cu siguranță sursa acestei degradări trebuie căutată undeva mai profund inclusiv în istoria creștinismului recent și nu numai la nivel de comportament moral deviant tolerat. E prea comod și facil să ne oprim doar la chestiuni de suprafață precum: influențele ideologice din Curtea Supremă, propaganda gay, grupuri de lobby, ideologia neo-marxistă etc.

Această decizie mi se pare un prilej pentru o necesară introspecție a denominațiunilor creștine de pe întreg mapanondul. Se pot ridica numeroase întrebări vizavi de „vigilența” confesiunilor creștine față de mișcările de emancipare (începând cu anii ’50). Își asumă cineva vreo răspundere pentru felul în care au fost educate acele generații? Cel mai important, în acest moment, mi s-ar părea să încercăm să înțelegem ceva despre noi înșine, nu să căutăm mereu vinovați în afară (catolicii, papa, fundamentaliștii, rockerii, hipioții etc.).

Câtă vreme creștinii vor încerca să caute explicații exclusiv în altă parte și nu vor avea un moment de confruntare dură cu propriile erori și cu propriile lipsuri, vom rămâne într-o paradigmă în care aroganța și certitudinea propriei ortodoxii și a propriei superiorități spiritual-morale vor fi ingrediente esențiale. Iar astea se pare că n-au dat până acum roadele pozitive dorite.

Dar asta nu înseamnă că creștinii trebuie să tacă cu fruntea plecată. Nici că trebuie să ne ferim să „ofensăm” sensibilitățile corectitudinii politice de teama de a fi catalogați homofobi. Nu! Lumea nu se împarte doar în susținători au homosexualilor și în homofobi! Deconstruirea constantă a limbii de lemn a ideologiilor de orice soi este o datorie morală a creștinilor.

Anunțuri

76 de gânduri despre “Despre homosexuali, morală și călugări care „fug din lume”

  1. Daca nu ma insel, Curtea Suprema americana a calcat abuziv dreptul individual al fiecarui stat american de a decide in privinta problemei casatoriilor homosexuale. Sunt state in care, democratic, sau la un eventual referendum, casatoriile homosexuale nu ar fi fost niciodata aprobate. Iar daca asta e adevarat, inseamna ca in America asa zisa democratie e pur si simplu o frectie, scoasa din sertar numai cand elitelor le e convenabil. ‘Elitele’ de fapt conduc, intr-un imens dispret fata de ‘mujici’.

    • E posibil, dar ține de mecanismele democrației americane. Pe care nici cei care azi sunt împotrivă nu le-au modificat pentru a fi mai… democratice. Se pare că situația convine în egală măsură celor 2 mari partide.

    • Personal nu prea inteleg cum o decizie care este impusa cu forta de curtea suprema e democratica, in masura in care schimba deciziile opuse ale statelor din Bible belt de exemplu. E ca si cum doua echipe se lupta cu disperare sa puncteze decisiv intr-un meci de fotbal, si vine Putin si scoate afara echipa care nu-i place, dupa care declara ca echipa favorita a castigat cu 3-0.

      • E una dintre pârghiile gândite de democrația americană. Strict în acest sens este „democratică”, fiindcă respectă regulile jocului. Dar, altfel, este clar împotriva demosului.

  2. Reblogged this on Istorie Evanghelica and commented:
    Un articol de analiză al lui Teofil Stânciu prin intermediul căruia arată că votul pe care Curtea Supremă a SUA l-a dat în privința căsătoriilor homosexuale este o consecință a unei stări de fapt existentă în societatea americană. De asemenea, Teofil trage un semnal de alarmă privind atitudinea pe care creștinii și Biserica ca instituție au avut-o față de aspecte precum lăcomia de bani, de avere și atitudinea pe care ar trebui să o aibă în contextul provocărilor actuale. Referire printre altele și la dorință cuplurilor homosexuale de a adopta copii.
    Mesajul ar fi în esență următorul:
    Creștini, nu fugiți din societate, fiți sare și lumină acolo!

  3. Foarte bun articol! Ma gandesc ce exemplu macabru pot avea copiii lor -adoptati sau facuti in vitro- si la ce va duce perpetuarea ‘speciei’ lor. La o masa de oameni debusolati si la o sodomie in floare… Iar daca pleaca de la America, de unde majoritatea tarilor dau ‘copy-paste’, toate celelalte tari democratice (aka deshise la orizonturi) vor prelua trend-ul. Alas!

    • Nu prea împărtășesc perspectivele sumbre. Se mai întâmplă ca, tocmai în toiul unor astfel de relativizări morale, să se ridice oameni care să dorească altceva. Cred că acesta este unul dintre motivele pentru care islamul fascinează: oferă „confortul” unor reguli stricte, provoacă individul, nu mai încearcă să-i intre în grații. Nu împărtășesc fascinația respectivă, dar e clar că vine dintr-o reacție la relatismul societății.

      • si crestinismul e la fel, numai ca daca-l abordezi asa esti privit ca fundamentalist incuiat. noi avem mai putine reguli stricte, insa pentru ca-s mai putine unii vor sa nu mai fie deloc.

        • Creștinismul e mai îngăduitor, lasă omului posibilitatea să aleagă liber. Doar grupări mici te obligă la înregimentări din astea foarte stricte.

          Și mai e o chestie spre care nici nu prea aș vrea să deschid subiectul. Prin sinucigașii lor și prin protestele vehemente, musulmanii lasă impresia că cred în ceea ce spun mult mai tare decât creștinii. Nu-s de acord cu filosofia asta. Dar nu e greu să remarcăm că mulți creștini (mai ales dintre lideri) au doar de câștigat în plan omenesc, fără să piardă nimic.

          • da, numai ca noi ne prevalam de libertatea crestina ca sa daramam toate regulile (asa putine cum sunt ele) si sa justificam orice. pana la urma trebuie trasa o linie undeva.

          • Fs

            De acord ca trebuie trasata linia undeva. Dar apare problema generatoare de dispute: cine sa o traseze si pe unde ?

            Cam complicata aceasta problema ! Noi crestinii cu consensul stam mai prost de peste un mileniu.

          • sunt lucruri ambigue si lucruri clare in Biblie. la cele ambigue apelezi la constiinta, la cele clare n-ai cum s-o dai cotita. mai ales cand ajungi sa darami una din institutiile fundamentale ale umanitatii, familia, pentru a face pe plac unei minoritati. cine nu vrea sa respecte Biblia n-are decat sa-si faca club de societate pentru duminica dimineata, si gata.

          • Ei spun ca nu incearca sa darame familia ci doar sa o redefineasca. Sau cel putin sa-i largeasca spectrul 🙂

            Asta-i problema: redefinirea. Nu vezi ca acum tot ce a fost in trecut se pune la indoiala, se redefineste. Eu vad problema asta a minoritatii homosexuale intr-un complex mai larg de actiuni. E o masinarie intreaga care s-a pus in joc nu ti se pare ? Mie da.

          • tocmai de aia nu pun botul la „nu daramam, redefinim”. la un moment dat trebuie sa tragi undeva o linie. limbajul asta ambiguu, care incearca sa nu ofenseze ascunzandu-se dupa niste subtilitati ieftine imi jigneste inteligenta.

            imi spunea o ruda prin alianta recent, ateu si mare iubitor de minoritati, cum s-au facut zeci de studii despre „casatoriile” astea, si cum ele sunt legalizate de 20 de ani… serios? asta dupa ce mai devreme imi spunea cum omului simplu nu-i pasa, de fapt, de chestiile astea, e indiferent, nu cunoaste istorie, economie, nimic. ce vreau sa spun e ca manipularea acestor tineri naivi (sub 30 de ani, nu ca eu as fi cu mult mai batran, dar am alta experienta de viata) si indoctrinarea lor in societatea vestica (el locuieste la Berlin, un oras cu „traditie” de libertinaj) este atat de puternica incat li se pare ca nu am trai acum in vremuri anormale, ci ca, de fapt, a fost o perioada de anormalitate recenta, peste care trebuie sa trecem cat mai repede.

            si la exemplul sau cu Grecia antica (despre care ma indoiesc ca l-a enuntat corect) i-am raspuns cu exemplul cultului lui Moloh. daca anumite practici antice erau considerate normale atunci, asta inseamna ca putem reinvia totul? ca, nu-i asa, e normal… doar ca ne-am tampit noi cateva mii de ani.

            sincer, nu inteleg de ce e considerat normal si frumos sa mi se bage pe gat aceste „casatorii” ca ceva cu care trebuie sa fiu neaparat de acord, insa nu am voie sa ma scobesc in nas in public. mie aia mi se pare mult mai normal.

          • Fs

            Subscriu la afirmatiile tale. Vezi, acum nu numai ca se incearca o redefinire a unor lucruri, dar se incearca si o fundamentare a lor, o fundamentare istorica. Si cum poti ataca modelul societatii pe care vrei s-o darami decat prin recursul la modele ale unei societati anterioare. Mai exact vrei sa ,,darami” societatea occidentala crestina invocand exemple din cea antica.
            Si mai e o metoda: lovirea crestinismului cu traditii actuale de natura ,,exotica”: hinduism, culte animiste s.a.

            Lucrurile stau pe undeva simplu: in crestinism (ca si in mozaism sau islam) homosexualitatea e un pacat respins fara drept de apel. Nu exista nicio concesie facuta acestui pacat. Cu altele ,,mai stam de vorba” dar in privinta homosexualitatii lucrurile sunt transante, nu se face si gata. Punct.
            Acum insa devine din ce in ce mai evident ca a blama homosexualitatea e cel putin incomod. Cei care o fac se simt din ce in ce mai prost. Incearca sa spui ceva de rau despre homosexuali pe un post TV (chiar si in Romania) si vei starni o cohorta intreaga de personalitatri media care-ti vor sari in cap, care te ,,vor pune la zid”, intr-un cuvant vor incerca sa te ,,puna la stalpul infamiei”.

            Deci intr-o societate in care blamul acordat homosexualitatii e considerat infam, atunci si crestinismul devine infam.

            E un fel de razboi de guerilla. Guerillele (daca am scris bine) nu sunt insa inarmate cu AKM-uri ci cu lozinci. Si nu sunt organizate in grupuri inarmate ascunse prin paduri sau prin munti, ci in ONG-uri.

  4. Teo, I am open to correction, but if I’m not mistaken, the US marriage ceremony conducted in church is legally binding. In Europe it’s (mostly) not. This – according to me – is the problematic factor in all of the US gay marriage discussions. It would be most desirable for both US christians as well as US seculars, to have church and state separated in this matter. Then, a marriage ceremony conducted in a church can become a spiritual act again, submitted to spiritual rules and scriptural interpretation of marriage. And the pastor ‘in charge’ can maintain the right to refuse to marry a couple on spiritual/theological grounds. Sure, this might differ per denomination or church assembly, but at least the freedom to act on one’s conscience is maintained. One can protest and state that it’s still not fair for a City Hall official to have to act against his conscience, but such an official would have the same conflict of conscience when dealing with divorce papers for instance, or dealing with unison of two people who have a history of 1 or more marriages / divorces already. A legal marriage does not require the one that unites two parties to have an opinion about it. A spiritual marriage however is different. And I believe that this is where the whole issue regarding gay marriage in the USA clashes.

  5. Cred că discuția cu privire la felul în care s-a legiferat această chestiune (decizia unei Curți Supreme) în cazul SUA e un pic superfluă. În Irlanda, de exemplu, treaba s-a stabilit, fără echivoc, prin referendum. Și dacă e până acolo, cred că ar fi trecut la fel și în SUA, cu excepția câtorva state de prin sud. Tendința mi se pare clară, deși e posibil să mă înșel.

    Nu prea știu care ar trebui să fie atitudinea Bisericii și a celor de prin biserici, dar observ un trend pe care îl consider foarte periculos. Mă refer aici la solidaritatea unora cu personaje vădit întunecate, cum ar fi Putin, sau chiar aprecierea unor faimoase grupări teroriste pentru persecutarea homosexualilor din țările mai… călduroase. Iar asta nu o aud din partea unor oameni cu opt clase care nu au citit nimic la viața lor și au trăit veșnic închiși în lumea lor proprie. Unii cântă în față, alții conduc rugăciuni, alții fac evanghelizări în parc.

    Acest spirit ostil este încurajat. Dacă îți permiți să ridici niște probleme, să pui câteva întrebări, te poți trezi cu pietre-n cap. Sunt convins că știi asta mai bine ca mine.

    • Cred ca discutia despre felul cum s-a votat legea nu e superflua, intrucat avem de-a face cu un abuz la nivel inalt, un cadou facut comunitatii gay din partea lui Obama, la sfarsit de mandat. Pai daca era asa de simplu de rezolvat problema, printr-un vot al Curtii Supreme, de ce s-au mai chinuit pana acum statuletele americane pro sau contra acestei legi. Au fost papati bani de la buget pe discursuri sterile pe chestia asta, cand era asa de simplu si ieftin sa cheme pe judecatorii curtii de justitie sa decida, nu-i asa?
      La urma urmei, fiecare om face ce vrea cu viata sa. Vor cuplurile gay sa se casatoreasca? Treaba lor. Dar s-o faca in privat. Daca ajung sa o faca oficial, mi-e foarte frica de faptul ca oricine va fi obligat sa recunoasca aceste casatorii – chiar daca unii ca mine, din motive religioase, nu cred in realitatea acestor mariaje gay.
      Acest mod abuziv de a rezolva problema, daca a functionat in America – the Big Brother – va functiona foarte probabil la fel de bine, pe acelasi calapod, si in statele satelit inca ‘nealiniate’, precum Romania, de exemplu.

    • Discuția este superfluă pentru că nu suntem americani (cel puțin eu și Teofil căruia mă adresam) și pentru că nu suntem experți nici în politică, nici în administrație, nici în legislație, ca să ne dăm cu părerea cu privire la legitimitatea deciziei unei instituții ca și Curtea Supremă; și pentru că, după cum spuneam, această decizie putea fi luată la fel de bine în urma unui referendum, cum a avut loc și în Irlanda, și era aceeași problemă ca acum.

      Personal, susțin căsătoriile homosexualilor cât timp se face distincția între sfera seculară, legislativă, pur birocratică, și cea religioasă. Cred că ar trebui să fie liberi să aibă aceleași drepturi ca heterosexualii când vine vorba de drepturile de proprietate, moștenire, asigurări, taxe, etc. Cât timp preoții (de orice fel, nu doar cei creștini) nu sunt obligați să binecuvânteze înaintea lui Dumnezeu aceste uniuni, nu mă interesează.

      Unii sugerează că aceste uniuni ar trebui numite altfel decât căsătorii. Nu sunt de acord, chiar dacă termenul și ideea de căsătorie între un bărbat și o femeie are proveniență creștină (e discutabil și asta). Creștinii nu au copyright pentru cuvinte – cum nu are nimeni. Nici mie nu-mi convine ca cineva să-mi interzică să mă numesc creștin doar pentru că o las pe nevastă-mea în biserică fără batic. Deseori, cuvintele capătă alte sensuri în timp, în funcție de vremuri. Până și cuvântul „gay” e unul din acestea.

      • Daca se facea referendum in unele din statele americane, decizia cu pricina nu se putea impune acolo. In Irlanda s-a impus deoarece e un singur stat, nu o asociatie de state, precum SUA; populatia din Irlanda, desigur, se lauda ca ar fi catolica, dar in realitate e cel putin la fel de nominala precum cea ortodoxa din Romania – desi, dat fiind rezultatul referendumului, e foarte probabil mult mai nominala decat cea a Romaniei. Se vor drepturi pentru cuplurile gay, ca si cele heterosexuale? Eu nu am nimic, ca pur cetatean, impotriva acestei idei ´- cu exceptia dreptului la adoptie. Daca vor copii, sa si-i faca. Nu sa ia un copil facut de un cuplu heterosexual si sa-l formateze in spiritul gay. Insa sa li se spuna acestor cupluri gay ‘uniuni sexuale’ nu casatorii. Imi pare rau sa va contrazic aici, dar cuvintele conteaza! In momentul cand e oficial sa numesti ‘casatorie’ legatura dintre 2 homosexuali, asta inseamna ca eu sunt obligat, ca cetatean al acelei tari, sa adopt acel nume. Ori nu cred ca are nimeni dreptul sa ma oblige sa folosesc un cuvant care cred ca nu se poate aplica uniunii dintre 2 homosexuali.

        • Și eu sunt împotriva dreptului „civil” de a înfia copii.

          Cât privește terminologia, e bătaie mare azi pe asta. Corectitudinea politică exact aici își concentrează eforturile. Schimbând termenii, se poate ajunge (deși nu întotdeauna) la schimbarea realității pe care o definesc. Sau măcar la confuzie, care iarăși poate deveni un obiectiv dezirabil pentru unii.

          Rămâne însă o discuție spinoasă în picioare. Chiar dacă homosexualii nu ar avea drept de adopție, ei pot apela la fertilizare in vitro (în cazul femeilor) și la mamă surogat. E de văzut…

  6. @ ratacitprinlume

    Vă explic cum văd eu lucrurile. Când cineva râvnește un „drept” pe care alții îl au, prin însăși această dorință exprimă valoarea pe care el o vede în acest drept. Chiar dacă homosexualii nu vor decât să distrugă instituția căsătoriei, faptul că vor să acceadă la ea arată că o consideră un trofeu de preț. Deci, în acest sens, elogiază căsătoria.

    Dacă vă ajustați puțin exprimarea, vă aprob pe viitor comentariile.

  7. Problema in sine nu este imoralitatea legii votate…faptul ca acest lucru se intimpla in SUA creeaza confuzie si disperare printre cei ce au perceput aceasta tara ca un simbol al valorilor crestine…America este o fiara descrisa in cartea Apocalipsa…si ea va deveni principalul oponent al bisericii lui Hristos…prealesule Teofil o cam dai cu umanismul…

    • sigur e america si nu uniunea europeana? sau o combinatie a celor doua (ce se prefigureaza in viitorul apropiat – vezi acordul de liber schimb trans-atlantic)?

      cei care au perceput in ultimii ani SUA ca fiind un simbol al valorilor crestine, Imparatia Cerurilor pe pamant sunt niste naivi dezinformati. si dezinformarea e intretinuta de la amvoane, atata timp cat americanii sunt o sursa de finantare a bisericilor locale. america lui Billy Graham nu mai exista demult (daca a existat vre-odata), insa noua asta ni se prezinta de fiecare data cand vine vre-un musafir de acolo.

    • America simbol al valorilor crestine? Nu stiu cine a spus asta, dar nu vad pe ce s-ar fi intemeiat o asemenea pretentie. Si cine o percepe ca pe un astfel de simbol? Cei care traiesc acolo sigur nu, ca vad cu ochii lor. Iar cei din afara stiu deja prea multe despre America pentru a banui asa ceva.

      • Ideea acesta s-a împământenit la noi din perioada comunistă, când SUA oferea libertate religioasă pocăiților cum România nu putea. Acolo baptiștii și evanghelicii sunt încă majoritari, um vis încă neatins în România.
        In ultimii 25 de ani ideea a fost propovăduită din inerție, dar cred că și din alte motive: unii pastori poate că au o admirație sinceră pentru greii evanghelicilor americani (Graham, Moody); alții au interes să-i facă să se simtă bine pe sponsorii diferitelor proiecte. În orice caz, nu cred că vom auzi critici oficiale față de acest eșec monumental al bisericilor americane de orice denominație. Aștept să văd cum mai vin la noi misionari să ne învețe tainele creștinismului. Nu cred că faptul că românii sunt în majoritate împotriva acestor „căsătorii” este un semn de înapoiere.
        Apropo, eșecul nu constă doar in legalizarea acestor aranjamente, ci mai ales în transformarea instituției căsătoriei într-o glumă în conștiința publică.

      • Da, numai că, acolo unde avem ceva în majoritate (aici evanghelicii în America), și devierile, superficialitățile, lipsa de semnificație sunt mai… mari. Un fel de ”proporțional” cu mărimea. Nu cred că înseamnă mare lucru pentru evanghelicii de acolo faptul că sunt evanghelici. Îmi povestesc cei care locuiesc acolo sau chiar au fost la colegii baptiste. Sper să nu ne molipsim și în asta de la ei, deși probabil e greu de oprit tăvălugul.

      • Eu știu că ei sunt cu „one great nation under God”. Și se simțeau un fel de „promise land” al creștinismului transpus în lege morală pentru o țară.

        Se pare însă că, la un moment dat, n-au mai putut să dea conținut spiritual acelei pretenții de a fi o „națiune creștinată”.

  8. Istoria are mereu răspunsuri, trebuie doar căutate. Personal, văd punctul de cotitură în negocierea valorilor căsătoriei. Reforma a fost un punct de cotitură, am amintit asta în articolul pe care l-am scris și eu pe subiectul căsătoriei homosexualilor (nu am dezvoltat). Întrebarea este dacă vom învăța din istorie. Ce are de făcut biserica acum este să se uite bine în trecut și să contracareze cât poate ea de bine păcatul ce stă la ușa ei.

    • „Omul recent”, chiar și în variantele sale religioase, nu manifestă un apetit prea mare pentru istorie și lecțiile ei. Ba chiar dimpotrivă, e arogant și disprețuitor cu trecutul.

  9. atitudinea confesiunilor crestine, a parlamentului si a scolii din tara noastra fata de homosexualitate crediteaza hotararea curtii supreme a SUA. Decizia exprima o stare de fapt. justitia reglementeaza relatii sociale existente sau cel putin acceptate.

  10. …efectul asupra comunitatilor evanghelice romanesti va fi devastator…financiar si economic…motivatia profetica nu i intereseaza…penticostalilor Duhul Sfint le a vorbit la conferinta de la Atlanta2010…nu au luat in seama…acum sint extrem de speriati dar pe internet nu transpare aceasta…

  11. Suntem siguri că dacă era organizat un referendum, „majoritatea morală” nu ar fi fost pro-curcubeu? Am văzut cum au votat irlandezii, un lucru neaşteptat pentru mine. Să nu fi fost afectaţi americanii de recentele decenii de propagandă pro-homosexualitate, susţinută în ultima vreme şi de guvern? Mă îndoiesc.
    Astfel de lucruri sunt inerente, având în vedere pierderea de viteză a creştinismului din ultimele decenii. Şi vi se trage de la faptul că nu aţi reuşit să convingeţi lumea „neutră” că homosexualitatea este sub demnitatea umană. Pentru că despre asta vorbim aici: a fi homosexual este nedemn pentru om. Este o rătăcire a raţiunii şi o ruşine pentru specia „supremă”. Şi aveţi în vedere că vorbesc de pe poziţii agnostice, aproape ateiste.
    Şi, până la urmă, greşeala a fost a liderilor creştinilor din America. Insuficient lobby şi marketing de slabă calitate. Nu aţi ştiut cum să vă adresaţi şi, mai ales, cui. Ştiam că în America „îmi sun congressman-ul” nu este doar o vorbă în vânt şi alegătorii chiar au o astfel de relaţie cu aleşii lor. Ce s-a întâmplat? Unde a apărut ruptura? De ce nu s-a manifestat majoritatea morală?
    În cele din urmă, se pare că acesta este mersul lumii şi nu ne putem opune. Oamenii vor desfrânare. Şi ghiciţi de ce: religia nu-i mai convinge, iar ei se simt pierduţi în această lume; sunt singuri. Este şi greu pentru un om informat şi raţional să mai creadă în astfel de poveşti. Şi atunci se apucă de ce pot, iar hedonismul, trăirea trupească este unul dintre aceste lucruri ce le pot oferi o oarecare alinare. Eu unul mă mir de fiecare dată când dau peste credincioşi inteligenţi. Nu înţeleg de ce şi cum. Şi îi bănuiesc mereu de interese ascunse sau de îndoctrinare, iertată să-mi fie bănuiala.

    • Și eu aș vrea să văd o „autocritică” făcută serios, competent și fără eschive. Suspectez niște cauze, dar mi-e greu să le extrapolez la comunități atât de ample.

      Ce văd, în vecinătate, este o îndepărtare de viața omului simplu, de problemele lui, o însingurare a individului care este privit chiar și de către biserici ca bun de ceva, nu ca un om cu valoare. E valoros numai în măsura în care poate îndeplini o funcție utilă comunității.

      Ar mai fi, poate, și lipsa de solidaritate dintre creștini și incapacitatea de a trece peste sectarismele mărunte.

      Vorbeați de marketing. Una dintre cele mai bune strategii de marketing, din câte am sesizat, e să dovedești în mod autentic că ceea ce crezi are un preț, că ai ceva de pierdut și nu te dai înapoi să plătești prețul. Atunci oamenii devin atenți, într-o societate care mereu caută să câștige ceva din fiecare mișcare pe care o face.

    • Probabil ca in curand numai homosexualii vor fi considerati oameni. Sau mai bine zis oameni deplini. Ceilalti vor fi considerati doar jumatati de oameni.

      Exagerez 🙂

      • nu exagerezi, vezi ce am spus in discutia despre abstinenta.

        eu intru pe site-uri de umor straine, si in comentarii sunt multi militanti (mai mult sau mai putin declarati, termenul pentru ei e „social justice warrior” si „white knight”) care cam asa par a gandi, sau cel putin asa se exprima (uneori e greu sa deosebesti un troll de un om sincer): toate relele din lume sunt cauzate de barbatii albi heterosexuali si religiosi, in special crestini. nu e aici locul sa intru in detalii, insa au un discurs foarte strident si agresiv fata de tot ceea ce nu este de acord cu ideologia lor.

        acest discurs il vad copiat incet-incet si la noi, in comentarii sau in articole (ca doar nu-s singurul care viziteaza site-uri dinafara tarii). pana cand vom vedea asa ceva si in viata publica nu mai e mult. de fapt, daca stii despre scandalul de la ATF (parca), ai sa vezi ca incepe incet-incet si la noi, in mediile cu inclinatii puternic liberale cum ar fi mediul artistic. nu spun inclinatii de stanga, pentru ca in Romania „stanga” reprezinta altceva decat in Vest. la noi de stanga sunt majoritatea batranilor, care sunt si conservatori si religiosi, spre deosebire de Vest, unde spre stanga variaza mai mult tinerii liberali-libertini (nu liberali ca Bratianu).

        stiu ca nu e o preocupare foarte cucernica sa razi la poze prelicrate pe internet sau sa citesti comentariile aferente. dar ce vad acolo intregeste imaginea pe care o vad in viata publica si in mediile clasice (tv, filme, presa). sunt, intr-adevar, minoritati vocale pana la isterie, insa nu poti sa te intorci cu spatele si sa spui ca asa ceva nu exista. este o problema pe care poate la noi adultii trecuti de 40 de ani poate nu o constientizeaza. si ma refer in special la adultii din conducerile bisericilor, de orice denominatie ar fi ele. mi-e teama ca socul generatiilor de tineri ce se indeparteaza de Biserica inca nu s-a manifestat pe deplin.

        • As remarca si eu faptul ca bisericile (si aici ii putem pune linistiti pe neoprotestanti de ortodocsi, poate mai putin de catolici care par mai receptivi la realitate) nu lasa impresia ca ar intelege deplin gravitatea situatiei. Ortodocsii sunt interesati de extinderea pe orizontala, cantitativa mai degraba decat de calitate. Iar neoprotestantii mizeaza foarte mult pe argumentul scripturistic si pe disputele doctrinare intre culte. Ambele directii ar trebui sa inteleaga faptul ca acum problema stringenta este apararea credintei in sine si nu a unei anumite viziuni despre credinta. Acum cand tot ce inseamna traditie este intors pe dos bisericile ar trebui sa puna mai mult accentul pe ceea ce le uneste si nu pe ceea ce le desparte. Adica sa faca un front comun. Stiu, suna a lemn ceea ce scriu dar cred sincer in asta.

          Parca si eu am scris pe undeva in legatura cu un alt articol ca propaganda cea mai eficienta nu se face prin discursuri pompoase in sali arhipline (eventual pe stadioane) ci prin productii artistice. Adica un film bine facut despre doi homosexuali persecutati de societate intrece in eficienta propagandistica multe discursuri didacticiste de partea adversa. Aici cred ca neoprotestantii au un minus pentru ca nu mizeaza pe creatia artistica in care vad, in cel mai bun caz, un moft periculos (iertat fie-mi acest mic ,,atac” fratesc la adresa colegilor intru Christos).

          • am vazut eu creatii „artistice” ale pocaitilor americani, si mai bine s-ar abtine cu totul. au un talent uimitor de a duce in ridicol tocmai ceea ce vor sa propovaduiasca. dupa aceea ne miram de ce tinerii se indeparteaza de Biserica.

            din pacate biserica Ortodoxa, ca si organizatie, pare mai interesanta de profit. nu vad o dorinta de reforma, nu vad o distantare fata de ocultismul ce domneste in unele zone… a, dar in schimb vad ca nustiuce mare prelat face presiuni pentru a i se incadra hotelul-manastire constuit din lemn in categoria monumentelor istorice, pentru a nu mai primi amenzi de la pompieri. astea sunt preocuparile BOR, ca si organizatie.

            nu zic ca la pocaiti e mai bine. ba se cearta intre ei la usa bisericii ca la usa cortului, ba se bat cu pumnul in piept ca ei sunt „adevaratii crestini”.

            nici cu catolicii nu mi-e rusine – Papa mi se pare ca se transforma pe zi ce trece in mascarici, care incearca sa faca pe plac tuturor. nu demult a acceptat un hibrid secera si ciocanul + crucifix. un apel de a sari in ajutorul fratilor crestini ce sufera din cauza Statului Islamic? o campanie serioasa, cum a facut Ioan Paul al doilea? ceva? nu? „sa iubim homosexualii” e cel mai proeminent mesaj. ia sa-i ia la rand pe toti liderii tarilor majoritar crestine, sa le bata obrazul un pic, ca doar e Papa, are autoritate morala destula.

            si toate astea se vad public, si erodeaza imaginea bisericii. si apar articole denigratoare in presa, prin care suntem numiti inapoiati, blocati in Evul Mediu, si in toate felurile, si noi ne suparam pentru articole, fara a incerca sa intelegem cauza de fond, si ca nu iese fum fara foc.

          • Stați puțin, FS. Imaginea Bisericii nu e distrusă, nu se erodează, ea nu face decât să reflecte realitatea. Așa suntem, ne place sau nu. Cu bune și cu rele. Partea bună (sau rea) e că și criticii Bisericii sau a imaginii ei sunt la fel de imperfecți precum Biserica. Iar pentru a ”salva imaginea” Bisericii, ar trebui ca fiecare parte a Bisericii să facă ordine acolo unde e. Pentru că nu are de salvat o imagine, ci are de construit o identitate, de fapt. Suntem mereu în construcție, până când vine sfârșitul. Dacă privim chestiunea din interior(ul Bisericii). Lucrurile nu îngheață în momentul acesta, aceasta e doar starea prezenta, important rămâne ce facem cu ea și unde ne îndreptăm.

            Dacă privim chestiunea din exterior, atunci depinde dacă ne doare ce observăm sau ne este indiferent. Dacă ne doare, poate vom face măcar o rugăciune. Dacă ne este indiferent (deși nu cred că e cazul), înseamnă că e ca o carte de istorie din care avem destule, însă. Noi suntem chiar în istorie în momentul de față, suntem istoria însăși. Să vedem ce facem cu ea. 🙂

          • Camix, imaginea publica a Bisericii se erodeaza si este atacata sistematic din exterior, profitandu-se de problemele care ies la suprafata. cand zic ca „este distrusa” ma refer la nenumaratele discursuri care echivaleaza crestinismul cu un fel de ocultism al evului mediu si pe crestini cu niste needucati agresivi ce propovaduiesc prostia.

            eu zic ca trebuie sa salvam imaginea Bisericii, ca identitatea s-a tot construit. avem atatea teologii si identitati ca nu mai putem vorbi intre noi fara sa ajungem sa ne etichetam in cel mai mic amanunt. imaginea este ceea ce vad cei dinafara inainte de toate. cand citesc articole si comentarii in care crestinismul este echivalat inapoierii, nu se specifica acolo „biserica X, din confesiunea Y” (chiar daca eu stiu cam despre cine este vorba), ci se fac afirmatii generale. in definitiv, si pentru musulmani e la fel, cate articole specifica clar care confesiune ataca pe care, cu argumentele teologice de fundal?

            nu zic sa nu se mai faca cercetari teologice, insa ar trebui sa fie si niste conducatori care sa se ocupe serios de problemele ce pateaza imaginea Bisericii si a confesiunii. ai dreptate, imaginea reflecta realitatea. nu vreau o cosmetizare, niste specialisti in relatii cu publicul care sa ascunda gunoiul sub pres. Catolicii au demonstrat cu varf si indesat ca metoda face mult mai mult rau decat bine. ceea ce vreau este sa avem conducatori preocupati cu adevarat de ceea ce se intampla, atenti si la realitatea imediata, in care traieste turma. mie mai degraba mi se pare ca cei din conducerile diferitelor culte au mai degraba preocupari care nu prea tin de problemele care se vad din ce in ce mai mult. sau poate se preocupa, insa nu stiu cum sa le abordeze, preferand tacerea.

            relativ la linkul pe care l-am pus: de ce nu s-au organizat manifestatii mari in Italia? pana si francezii s-au mobilizat. n-a ajutat mult, dar macar s-au mobilizat. mai mult a spus Angela Merkel in apararea familiei traditionale decat au spus italienii la nivel international. pentru tara in care se afla Vaticanul (da, teoretic e o tara separata, dar, sa fim seriosi, tot in Roma este) sa fie amenintata pe asemenea tema mi se pare un afront destul de mare.

          • A, înțeleg, aștepți niște poziții din partea responsabililor. Din păcate, nu cred că merită să așteptăm așa ceva din două motive (îmi vin mie în cap momentan): vom fi dezamăgiți (poate că mai fac și ei câte ceva, dar cred că cele mai surprinzătoare lucruri le fac oamenii de rând, ăia care nu apar la televizor) pe de o parte, iar pe de altă parte așteptarea noastră poate să ne paralizeze acțiunile noastre, creștinul obișnuit.

            Nu am urmărit foarte asiduu reacțiile Vaticanului, dar am observat o chestie – poate minoră, dar care mie îmi dă de bănuit că asta o fi doar o mică parte din reacția lor/ lui – vizavi de steagurile cu filtru de curcubeu al militanților homosexuali: a lansat și Vaticanul o pagină unde îți puteai ”vaticaniza” (știai?) fotografia de profil pentru rețelele de socializare, adică îți punea un filtru de opacitate reglabilă peste fotografia personală. Se poate spune că e o chestiune minoră, este. Dar dacă și la asta s-au gândit, înseamnă că s-au gândit și la cele de proporții cu atât mai mult. Nu le-am cercetat, dar poate ar fi o idee bună.

            În privința cadoului ciudat cu însemnele comuniste, eu citisem niște articole care au redat reacția de mirare-oripilare temperată pe care a manifestat-o papa. Reieșea că nu fusese deloc încântat de cadou, că se transmisese și publicului ideea asta. Atât știu, poate e bine pentru imaginea de ansamblu.

            Eu nu am așteptări foarte mari din partea liderilor (bine, sunt anumite excepții, chiar și pentru mine 🙂 uneori modificabile). Poate că e rău scepticismul ăsta, dar cred că imaginea Bisericii depinde de noi, ăștia mici și mulți care dărâmă zidurile până la urmă, ăștia obșnuiții care ne lovim zilnic de cei pentru care putem și/ sau trebuie să fim lumini. Poate că asta e provocarea epocii acesteia.

  12. Camix, FS, Eugen,

    Câteva observații:

    1. Sunt de acord cu apărarea „imaginii Bisericii” în sensul că trebuie să existe niște prezentări publice oneste, cu asumarea erorilor, dar și cu denunțarea imbecilităților care i se atribuie. D-aia nu cred că trebuie părăsită arena. Există adevăruri ce trebuiesc rostite, chiar dacă ele nu sunt luate în seamă de către suflarea „cultă” a Occidentului. Poate ajută pe alții (chiar pe creștini, care sunt mai puțin documentați sau nu au vreme să facă arheologie conceptuală și alte d-astea).

    2. Prezența în spațiul public este faultată semnificativ de deviațiile existente. Însă e greu de luat măsuri drastice și nici măcar nu sunt încredințat că e o idee foarte bună. Există și cazuri mai simple, unde se pot aplica sancțiuni, dar unele dintre metehnele pe care le vedem noi ascund și aspecte pozitive. Când e luată la bani mărunți, o realitate se înfățișează într-o rețea complexă de determinări care scapă la o privire de la mare distanță.

    3. Italia a protestat, au fost organizate mitinguri de protest de mare amploare (comparabile cu cele din Franța).

    4. Și mie mi se pare că unele gesturi ale papei (pe care l-am privit la început cu simpatie fățișă) sunt cel puțin derutante. Aștept să văd în ce direcție merge, dar mi-e clar că a îmbrățișa marxismul în teologie e o nenorocire.

    5. Subscriu la ideea că producțiile artistice evanghelice (cel puțin în zona filmului) sunt de prea multe ori mediocre. Există și excepții. Catolicii în schimb fac filme mari. În zona evanghelică, tezismul e destul de puternic și transpare supărător prin produsul artistic. Mai bine pe linie apologetic/argumentativă.

    6. Există posibilitatea asocierii între ortodocși și evanghelici, dar deocamdată la nivel de comunități virtuale, în jurul unor teme de interes comun. Și la nivel de relație directă. Dovadă e faptul că noi stăm de vorbă deși nu provenim din aceeași ramură a creștinismului. Prieteniile autentice interconfesionale pot avea un impact semnificativ. O doamnă a rămas foarte surprinsă și derutată când a aflat că am un prieten care a absolvit o școală teologică ortodoxă (iar el era de față și confirma 🙂 ).

    • scuza-mi deviatia de la subiect, dar ce vrei sa spui cu „În zona evanghelică, tezismul e destul de puternic și transpare supărător prin produsul artistic. Mai bine pe linie apologetic/argumentativă.”? la ce te referi cand spui „tezism”? la propaganda fatisa in stil alb-negru?

  13. Recitesc comentariile pe marginea acestui articol al tau Teofil, si ma intreb cati dintre noi banuiam la publicarea lui ca unul ca Trump va castiga alegerile in S.U.A. In urmatorul mileniu …

    • Eu am zis-o pe la începutul anului trecut, dar mai mult ca poantă. Ziceam că ar fi ironic să ajungă America să aleagă între H. Clinton și Trump. A trebuit să spun că e poantă ca să scap de mustrări… dar n-am crezut nici eu pe atunci.

      • Poanta era sa ajunga cei doi pe ultima turnanta daca inteleg. Dar sa iasa Trump asta era pentru unii prea mult si ca poanta 🙂 …

Spune-ți părerea

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s