Despre referendum

Referendumul este legitim sub aspect legal. Îndeplinește condițiile necesare unei inițiative civice și a trecut deja de mai multe etape. Dar rezultatul referendumului va trebui pus în aplicare prin modificarea constituției, fapt ce presupune voință politică. Nu e însă nici pe departe așa grav (cum sugerează contestatarii) că se face acest referendum, fiindcă și alte țări au făcut consultări similare fix pe această temă. Iar în unele cazuri (vezi Irlanda), au avut câștig de cauză cei pro-LGBT.

Referendumul pune în discuție o temă moral-juridică. Această temă este una care poate fi privită din unghiuri diferite. Pentru inițiatori, definiția căsătoriei nu ar face decât să consfințească „normalitatea”. Pentru detractori, definiția căsătoriei aduce atingere drepturilor și libertăților fundamentale. Acest aspect al referendumului nu ține de legalitatea demersului ca atare, ci ține de conflictul dintre concepțiile despre lume și viață ale cetățenilor. Trebuie precizat însă aici că și Declarația Universală a Drepturilor Omului (vezi art. 16) și Convenția Europeană a Drepturilor Omului (vezi art. 12) operează cu aceeași definiție a căsătoriei precum cea propusă de CpF, iar Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (vezi art. 9) permite legislației din fiecare țară să reglementeze acest „drept”.

Referendumul și chestiunea drepturilor. Să mai insistăm puțin asupra acestui subiect. Definiția drepturilor este un subiect spinos și nu există, așa cum sugerează unii, un soi de unanimitate subînțeleasă cu privire la drepturi în „lumea civilizată”. Am menționat deja referendumul din Irlanda. Dar mai există și alte drepturi care încep să fie promovate (transgender sau pedofilia consimțită) care ridică probleme. Ce vreau să scot în evidență este că definițiile, inclusiv în societatea modernă, sunt mai dinamice și mai fluide, sunt mereu negociate și modificate în funcție de concepțiile epoci. Va rămâne mereu o tensiune între „vechi” și „nou”, iar vechiul nu e echivalent cu răul și nici noul cu binele. Conservatorismul, cum sugerează însuși sensul termenului, luptă pentru apărarea societății și a unor valori, iar progresismul pentru evoluția ei într-o anumită direcție. Dar ambele sunt necesare pentru a conferi și stabilitate, și dinamică.

Referendumul nu va salvgarda definitiv familia sub aspect legal. În acest moment, codul civil nu permite căsătoria între persoane de același sex. Dacă articolul 48 din constituție va fi reformulat potrivit cu propunerea CpF („Familia se întemeiază pe căsătoria liber consimțită între un bărbat și o femeie”), acest fapt nu tranșează definitiv problema în discuție, ci doar complică traseul unor viitoare schimbări și adaugă un hop legislativ mai greu de trecut (dar nicidecum imposibil!). Oricând, un alt demers civic și un alt referendum pot revoca această modificare. Sau revocarea poate surveni la inițiativa parlamentului. O prevedere constituțională are însă darul de a funcționa ca o garanție suplimentară că lucrurile nu se vor putea schimba prea curând și prea ușor.

Pe fond, chestiunea moral-religioasă rămâne, în sens strict, distinctă de cea legală.

Publicitate

7 atitudini față de căsătoria între persoane de același sex

(Sursa)

Am descoperit (via Dănuț Mănăstireanu) un articol care structurează foarte interesant 7 perspective pe care diverse grupări creștine le adoptă când se discută despre căsătoria între homosexuali. Am tradus, adaptat și rezumat foarte succint fiecare dintre cele 7 poziționări, iar detalii găsiți în articolul original, în engleză.

Găsesc deosebit de utilă lectura și cunoașterea acestor perspective, fiindcă nu sunt însoțite de încărcătura afectivă ce caracterizează adesea discuțiile pe această temă. Plus că, după recenta decizie a Curții Constituționale (care a avizat pozitiv modificarea articolului din constituție pentru a limita căsătoria la soț și soție), urmează să se încingă iar spiritele și disputele.

1. Inovatorii – trec dincolo de textul scripturii, susținând cu entuziasm căsătoriile homosexuale. Invocând fie argumente din zona teologiei liberale, fie propria libertate „a Duhului”, inovatorii mizează în primul rând pe iubire. Lectura lor mult prea radicală a Bibliei reprezintă punctul nevralgic.

2. „Revizioniștii” (n-am găsit un termen mai bun) – reinterpretează orice pasaj biblic ce condamnă comportamentul homosexual într-o lumină care face ca sancțiunea de atunci să fie limitată la un presupus context de atunci și de acolo. Ideea lor e că Biblia nu sancționează o relație homosexuală bazată pe iubire. Această interpretare nu este în acord cu tradiția interpretării biblice multiseculare.

3. Concesivii – consideră că doar cei credincioși trebuie să respecte tiparul familiei tradiționale. Ei admit că ar putea există un beneficiu social al căsătoriilor homosexuale. Nu consideră neapărat că modelul biblic al căsătoriei ar avea de-a face cu binele general al societății.

4. Necombatanții (cei care se retrag strategic din dispute) – sunt adepți ai tiparului familiei tradiționale, dar cred că nu e treaba creștinilor să lupte pentru a impune o morală publică, ba chiar că e o datorie să renunțe la asta. Pot fi suspectați de pasivitate în chestiuni sociale cruciale.

5. Persuasivii – susțin familia tradițională, dar cred în forța argumentelor pentru schimbarea perspectivei, nu în lobby sau în inițiative legislative. Se țin în afara sferei politice, în general, preferând disputele directe. Pot fi acuzați de lipsa curajului de a reforma societatea.

6. Prietenoșii – susțin familia tradițională, dar consideră cauza în mare pierdută. Mizează pe o prietenie civică între creștini și alte segmente sociale. Nu abandonează totuși tema, chiar dacă nu văd sorți de izbândă. Par să fi cedat prea repede.

7. Precauții – se opun căsătoriilor homosexuale prin toate mijloacele pe care le au la dispoziție (legislație, lobby, boicot etc.). Consideră că implicațiile acestor căsătorii sunt deosebit de grave pentru societate și, îndeosebi, pentru copii. Uneori par mai interesați de morala exterioară decât de Evanghelie.

The Centre for Public Christianity

John Dickson, Founding Director
Simon Smart, Executive Director
Natasha Moore, Research Fellow

© Text folosit cu permisiunea BIBLE SOCIETY AUSTRALIA (poate fi citit integral aici)

Despre homosexuali, morală și călugări care „fug din lume”

Decizia Curții Supreme a SUA, care legalizează practic „căsătoriile” persoanelor de același sex transmite, în esență, următorul mesaj: „majoritatea morală” nu mai are în acest moment puterea să legifereze moralitatea publică americană.

Dacă ar fi fost doar această decizie unică (precum în cazul avortului, de pildă – vezi cazul Roe vs. Wade), atunci poate că ne puteam lega de componența acestui for juridic. Dar deja existau hotărâri similare în majoritatea statelor americane.

Cu alte cuvinte, acea parte a societății americane care dorea legalizarea „căsătoriilor” gay a reușit să-și impună punctul de vedere (prin justiție, nu prin referendumuri). Rămâne să mediteze americanii acum la neajunsurile sistemelor care le garantează lor buna sau proasta funcționare a democrației.

Dacă e să căutăm vinovați, opinia mea e că trebuie început de la oglindă. Fiecare confesiune creștină poate să se întrebe cu se ocupa în momentul în care a sesizat – și, desigur, când anume s-a sesizat – încotro bate vântul schimbărilor sociale. Iar dacă se ocupa cu impunerea moralei prin constrângere legislativă sau prin vot democratic, cred că se poate spune că miza pe o mână moartă.

În creștinism, morala a fost întotdeauna o consecință a unei schimbări lăuntrice. A muta miza pe consecințe e ilogic și denotă proastă orientare spirituală (dar bună orientare politică, după toate aparențele). Probabil că asta ar putea fi una dintre adevăratele rădăcini ale problemei.

Poate că acum e mult mai ușor să-i înțelegem pe „nevoitorii” sau „părinții pustiei” care, atunci când împăratul a deschis ușa Bisericii pentru toată populația imperiului, au decis să se retragă în munți.

Homosexualii n-au câștigat totuși un drept, ci o justificare.

Inconsistența argumentelor lui Tony Campolo

(Sursa)

Tony Campolo anunță pe site-ul propriu că susține acceptarea în biserică homosexualilor care și-au jurat credință pe viață („lifetime commitment”). Decizia îl privește, însă felul în care argumentează ridică mai multe probleme de logică și teologie.

1. Rugăciunea – garanție a… ce? Campolo ne asigură că, înainte să ne dea de știre ce a hotărât, a petrecut ceasuri întregi în rugăciune. Acest fel de a pune problema probabil că e o modalitate de a-și asigura o bună primire printre evanghelicii care împărtășesc convingerea că rugăciunea sinceră ar garanta înțelegerea corectă a Bibliei (sau a voii lui Dumnezeu). Dacă îl credem pe cuvânt pe Campolo, atunci înseamnă că la rugăciunea sinceră mai trebuie adăugate niște „ingrediente”.

2. Argumentul relației. Faptul că cineva are niște prieteni foarte dragi care comit un păcat nu schimbă nici statutul lor de prieteni, nici statutul lor de oameni păcătoși (statut pe care, de altfel, îl împărtășim cu toții fără să se pună problema să dezincriminăm diverse păcate). E lăudabil că Tony Campolo ține foarte mult la prietenii lui gay – la cealaltă extremă îi avem pe cei care vor să-i „vindece” pe homosexuali sau care îi urăsc. Dar atașamentul lui afectiv nu-i absolvă sub nicio formă de propriile lor fapte și decizii. Poți foarte bine să fii trist atunci când un prieten foarte apropiat ia o decizie catastrofală sau aderă la cine știe ce convingeri stranii, dar nu ești obligat să îi îmbrățișezi toate credințele și practicile pentru a dovedi că îți pasă de respectivul. Argumentul e incoerent logic!

3. Angajamentul pe viață. Unul dintre argumentele cu greutate pare a fi cel al fidelității celor doi parteneri homosexuali – probabil că asta i-ar absolvi de o eventuală suspiciune de imoralitate. Mizând pe angajamentul lor (pe care nu avem nici posibilitatea, nici dreptul să-l punem la îndoială), Campolo reușește să evite exact fondul problemei: care este miza acestui angajament? Într-o relație incestuoasă, de pildă, angajamentul ferm nu schimbă cu nimic natura ilegală și imorală a relației. Așadar, problema de fond rămâne întru totul neschimbată: este sau nu mai este homosexualitatea un păcat?

4. Comparația cu alte tipuri de „discriminare”. E legitim să compari discriminarea homosexualilor de către bisericile care nu-i acceptă (decât, eventual, dacă sunt abstinenți) cu sclavia sau cu misoginismul unor epoci trecute? Câtă vreme consideri că e vorba despre o practică legitimă (insist să mă refer la practică, fiindcă predispoziția homosexuală este o altă discuție), pare absolut legitim. Chiar dacă am ignora complet ceea ce spune Biblia (ceea ce și face Campolo), tot rămâne de domeniul evidenței că putem aduce argumente istorice și împotriva și în favoarea sclaviei, și împotriva și în favoarea egalității dintre bărbați și femei, dar nu putem aduce în favoarea homosexualității, ci doar împotriva ei. Să fie doar o coincidență că Biserica pare – spun „pare” pentru că nu sunt specialist, dar nu știu să existe vreun caz de pledoarie teologică (canonică!) în favoarea homosexualității – să fi incriminat constant și fără echivoc homosexualitatea ca păcat?

5. Căsătoria nu are drept unic scop procrearea. Cred că o covârșitoare majoritate a creștinilor au înțeles sau măcar acceptă tacit că lucrurile stau așa (chiar și în comunitățile rigoriste). Dar din această afirmație nu decurge în mod necesar că orice altă formă de căsătorie poate fi luată în discuție. După aceeași logică „teologică”, se poate pleda pentru poligamie! Câtă vreme scopul căsniciei nu e procrearea și câtă vreme angajamentele sunt lifelong…

6. Termeni alunecoși. Campolo trece subtil de la „unions” la „families”. Prea neglijent și prea dezinvolt pentru un comunicator de talia lui. De altă parte, merită observat că din textul său lipsește cu desăvârșire cuvântul „păcat”, care apare doar la tags. Ar trebui, așadar, să înțelegem că deja familia a fost redefinită, iar ideea de păcat – în relație cu practica homosexuală – a fost definitiv abrogată?

7. Argumentul „științific”. Campolo aruncă în arenă și argumentul competenței sale profesionale. Acesta, din câte se pare, este valid: orientarea sexuală nu este aproape în nicio situație o alegere. Chiar dacă acceptăm în principiu că așa stau lucrurile, argumentul nu poate fi extins dincolo de explicarea cauzei (sau a complexului de cauze) care determină orientarea. Într-adevăr, mai există și niște consecințe, însă nu neapărat și exclusiv cele pe care încearcă să ni le impună Campolo.

Toate acestea conduc la concluzia că declarația lui Tony Campolo are destule fisuri logice și niciun fel de bază teologică – fandează mai degrabă suspect și păgubos pe lângă mizele importante. Are în schimb o bază ideologică în bună măsură comună cu militantismul gay și care este prezentată într-o spoială spiritualist-sentimentală, menită să convingă mai degrabă prin impactul emoțional.

Din fericire (sau din nefericire, depinde cum privim problema), pledoaria lui Campolo nu are miză teologică. Serviciul pe care încearcă să-l facă el homosexualilor rămâne în sfera socialului. Seamănă mai degrabă cu primirea în vreun club restrictiv. Pentru a conta cu adevărat sub raport teologic și în sfera bisericii, era absolut obligatoriu ca Tony Campolo să explice ce (mai) înțelege el prin noțiunea de păcat, căci asta e rădăcina problemei. Și să facă o exegeză a textelor biblice care incriminează homosexualitatea. Faptul că evită subiectul e un semnal prost.

Campolo arată, în acest moment, ca un vânzător de iluzii. Fiindcă pretinde că susține acceptarea homosexualilor în biserică, dar, prin modul în care argumentează, el, de fapt, se rupe în mod explicit de modul în care Biserica și-a construit teologia de-a lungul secolelor și și-a pus în discuție subiectele sensibile. În realitate, am putea asista la ieșirea lui Campolo din perimetrul teologic și biblic al Bisericii (cel puțin în acest punct), așa că el nu prea mai are unde să-și primească musafirii, fiindcă e deja pe… arătură.

Drepturile homosexualilor și manipularea publicului

http://www.telegraph.co.uk

De obicei, de la paradele astea ale „diversității” (prostul gust a devenit o subspecie a „diversității”?), rămân niște slogane din astea emoționante – „Noi iubim”, „De ce ne urâți” etc. – care adesea sunt confundate cu adevărul și cu argumentele în dezbaterea pentru „drepturi”.

Să precizăm de la început că faptul de a nu încuviința acțiunile cuiva nu înseamnă că îl și urăști pe respectivul. Există situații când dezacordul e semn de iubire – părinții care nu sunt de acord cu unele dintre acțiunile copilului, de pildă.

Nu sunt de acord cu căsătoriile homosexuale, dar nu îi urăsc pe gay. Există o vastă paletă de sentimente, așa că îi rugăm pe propagandiștii de serviciu să lase pe fiecare să-și aleagă singur sentimentele pe care să le nutrească față de ei (compasiune, milă, antipatie, dezgust, indiferență etc.).

Iubirea lor poate părea însă mult mai candidă și mai simpatică dacă este așezată lângă ura societății majoritar heterosexuale. Dar acest procedeu e unul ce ține de manipulare. Nu pot decât să presupun că există niște militanți gay care vor să dea impresia că homosexualii sunt detestați de către ceilalți, ca să poată ulterior stârni mila pentru victimele inocente ale majorității.

Plus că, odată ce ești considerat din start „homofob” (oare ce înseamnă aia: că ne temem de ei sau că îi vrem morți?), atunci toate argumentele tale devin irelevante. În felul acesta, prin etichetarea adversarilor incomozi, avocați abili ai homosexualilor evită un dialog pe fondul problemei.

Mutând discuția în sfera creștinismului, incriminarea homosexualității ca păcat (incontestabilă!) nu generează nici în acest context ură împotriva homosexualilor. Există, desigur, și excepții de la această regulă, dar conduita creștină impune dragostea față de păcătos, iar principiul nu e negociabil. Mai mult, homosexualii devin subiecți de evanghelizat.

Deci, scoatem ura și o înlocuim cu orice alte sentimente din vasta paletă a interacțiunilor umane. E posibil să existe și manifestări de ură, dar acest risc și-l asumă orice grup care este perceput ca o amenințare. Sunt convins că și homosexualii știu să urască, nu doar să iubească. Iar, dacă tot vorbim despre asta, ura nu poate fi rezolvată prin interdicții, ci mai degrabă e stârnită suplimetar.

Apoi, ține de însăși esența democrației posibilitatea reală, nu doar teoretică, de a fi în dezacord (chiar și vehement) cu orice altă concepție și orice alt cetățean. Încercarea de a impune o atitudine unică trădează tendințe totalitare.

Mergem un pas mai departe. În virtutea faptului că vor să se iubească, militanții gay cer „dreptul” de a se căsători. Ar fi de observat că societatea tradițională n-a perceput îndeobște căsătoria ca pe un drept.

Aprilie dezmățat (gay și emancipat)

Pare-se că luna aprilie devine una cu încărătură simbolică pentru homosexuali. În aprile-mai, au loc în America toate paradele de profil. Tot într-un aprilie, dar al anului 1979, revista Time publica un „cover story” pe tema homosexualității.

Miercurea trecută (pe 10 aprilie), senatul francez a adoptat o lege care permite căsătoriile între persoane de același sex și, mult mai grav și cu adevărat problematic din foarte multe puncte de vedere, permite cuplurile homosexuale să adopte copii. E de notat însă că legea mai are nevoie să treacă și de Adunarea Națională înainte să intre în vigoare. Oricum,  vestea e una îngrijorătoare.

Protestele foarte ample ale cetățenilor francezi cu concepții conservatoare n-au reușit să convingă senatorii. Iată că, în mai puțin de o jumătate de veac, chipul moralității occidentale s-a transformat definitiv. În 1974, deci cu doar 40 de ani în urmă, Franța a adoptat  mai multe decizii legislative ce vizau „emanciparea moravurilor”: legea ce permitea divorțul prin consimțământul reciproc al partenerilor, legea Veil care permitea avortul și era dezincriminat legal adulterul (legile au fost promulgate în 1975).

Ca să nu se lase mai prejos și, probabil, inspirat de succesul socialistului Hollande (prieten cu șeful său), Remus Cernea, consilierul lui Ponta, vrea și el, în România, drepturi similare pentru gay. În primă fază, cere acceptarea „parteneriatelor civile” între homosexuali, însă aceasta e în mod declarat o etapă intermediară înaintea dreptului de căsătorie și, ulterior, adopție.

Problema homosexualității e departe de a fi tranșată etic, psiho-social, religios. Dar „progresul” societății nu ține cont de aceste aspecte, ci dă soluții juridice și parlamentare unor probleme care se știe că, dacă ar fi supuse votului democratic (printr-un referendum, de pildă), ar avea șanse minime să ia o turnură favorabilă homosexualilor.

Iată o situație în care Parlamentul, mult mai „emancipat” decât cetățenii, poate să decidă împotriva voinței cetățenilor, chiar dacă, pe fond, îi reprezintă teoretic.

După părerea mea, generațiile care au crescut după 1980 nu vor fi capabile niciodată să înțeleagă – decât în măsura în care se mai poate câte ceva din istorie – la ce a renunțat societatea occidentală odată cu toate mișcările de emancipare.