În ziua de azi, nu-i deloc bine să simți de unul singur. Cel mai înțelept e să simți în grup, cu grupul. E la modă în aceste zile să simți mânie, revoltă, ură, scârbă, furie, dezgust etc. împotriva „ucigașului” care l-a căsăpit pe Cecil, leul celebritate.
Dacă leul cu pricina ar fi fost un anonim, el trecea neobservat. Sau observat numai de luptătorii drepturilor pentru animale din vreun colț al lumii. Cam așa cum se protestează la noi împotriva evenimentelor organizate de Țiriac sau alții.
Era o ură mai mică, mocnită, nu ditamai vâlvătaia internațională, conjugată. Punem pariu că Hemingway a fost mult mai tare la vânătoare? Dar e istorie, e departe, noi nu putem răzbate cu privirea dincolo de ieri. Bietul dentist, a nimerit și el cu glonțul într-o celebritate. Nici măcar când au fost împușcați accidental actori pe platourile de filmare nu s-a stârnit atâta patimă, atâta nebunie.
Ce spun eu? Că doar mor toată ziua anonimi de foame, de armă, de boli incurabile, de supradoze, de inimă rea, de îmbuibare și așa mai departe. Și nimeni nu se scandalizează ca la leul celebritate. Nici măcar după leii uciși de braconieri nu se vaită atâta mapamondul. Dar acum și-o fi găsit iconul…Citește mai mult »
Când angajaţii au planificată o întâlnire cu angajatorul, de obicei așteptările legate de viitoarea întrevedere presupun anticiparea unor recompense sau sancțiuni. Poate fi vorba despre o promovare, despre o discuție tensionată și plină de reproșuri, despre negocierea unui salariu sau alte asemenea. Nu va exista, în mod obișnuit, vreun sentiment de afecțiune, vreun dor, vreo nostalgie – decât, eventual, dacă între angajator și angajat se va fi stabilit în timp o relație care trece dincolo de raporturile și obligațiile profesionale.
Obiectul principal însă îl va constitui o chestiune exterioară, o temă, o procedură, o miză tehnică, rece. Chiar și în cazul relațiilor profesionale mai denaturate, discuțiile se axează pe îndeplinirea sau neîndeplinirea sarcinilor de serviciu, așadar, se referă la ceea ce face fiecare și la meritele cuvenite în raport cu realizările.
Când însă un copil își anticipează întâlnirea cu părinții, chiar dacă există motive de tensiune, chiar dacă se anticipează un conflict, tot există în fundal mai mult decât o raportare profesională. În mod normal, există acel sentiment al întoarcerii acasă, care, și dacă e lipsit de explozia afectivă a unui dor fierbinte, tot are ceva reconfortant și liniștitor.
Aici, obiectul principal, dincolo de eventualele subiecte concrete, este relația. Contează persoanele care se întâlnesc, iar interesele aparente și imediate pot fi simple pretexte de revedere. În orice caz, chiar și atunci când între părinți și copii trebuie lămurite chestiuni spinoase, rezultatele se vor raporta, invariabil, la persoane, nu la beneficii.
Dacă mai facem un pas și discutăm despre relația dintre doi îndrăgostiți, aici deja suntem în zona în care domină incontestabil nerăbdarea, încântarea, neliniștea frenetică, anticiparea radioasă, nesomnul fericit. Se vânează semne, se fac scenarii, însă toate într-un spirit de efervescență veselă, într-un du-te-vino al sentimentelor năvalnice.
Nu mai e nevoie să menționăm – dar să păstrăm tipicul impus în celelalte cazuri – că persoanele, relația, revederea, comunicarea de sine, prezența nemijlocită sunt singurele mize care (mai) contează. Nu se pune problema unor lefuri sau socoteli pecuniare.
Insistența creștinilor pe răsplăți și pedepse seamănă izbitor de mult cu așteptările specifice angajaților. Anticipările apocaliptice fac adesea uz de ceea ce va căpăta fiecare – potrivit cu, nu-i așa?, deciziile pe care le va fi luat până atunci.
Puțin cam alăturea cu învățătura biblică e preocuparea obsesivă chiar (cel puțin în aparență) pentru răsplăţile care vor reveni altora. Citește mai mult »
„12-03-01-axel-springer-by-RalfR-17“ von Ralf Roletschek (talk) – Fahrradtechnik auf fahrradmonteur.de – Eigenes Werk.
Sunt de acord că violul este un gest monstruos. Iar când este și premeditat, și în grup, toate acestea ar trebui să constituie circumstanțe agravante. Felul în care sunt tratați violatorii din Vaslui de către justiție este, într-adevăr, revoltător, mai cu seamă că ei contrazic prin reacții toate pretinsele referințe de bună purtare și bună creștere.
Să fim serioși, e chiar bizar să invoci recunoașterea faptei ca justificare pentru punerea în libertate în cazul unui viol în grup. Nu-i o „neatenție”, nu-i o reacție la beție, nu-i o eroare din neștiință, nu-i un accident, nici o faptă care nu afectează pe alții. De asemenea, pedepsele din codul penal par destul de blânde.
Reacțiile care denotă mentalități ce tratează îngăduitor șapte indivizi de această teapă sunt de asemenea revelatoare și revoltătoare. În astfel de situații, chiar dacă ți-ar trece prin minte să gândești altfel, tot ar fi mai bine să taci. Oricât de pramatie ar fi fost fata, oricât de provocator s-ar îmbrăca fetele, tot nu poți scuza un viol în grup, premeditat.
Totuși, nu pot fi de acord „fără rezerve” cu o campanie de presă pusă în scenă de către un cotidian așa-zis „quality”. Motivul e unul foarte simplu: din punctul meu de vedere, nu adevărul sau dreptatea sunt aici în joc, ci sângele, vizibilitatea subiectului de presă, publicitatea, clic-urile (și Click-ul, dacă doriți).
Acești vajnici luptători pentru justiție au tăcut cu multă indiferență atunci când sistemul de educație românesc s-a degradat constant în ultimii 25 de ani (asta ca să punem puțin lucrurile în context). Singurele momente când ei (și mai toată ceata jurnalismului) își amintesc de școală este la început, la final de an școlar și atunci când e rost de scandal. Or, indiferent cât am evita subiectul, educația (sau mai exact lipsa ei) are un rol important în astfel de manifestări deviante.
De asemenea, în manifestarea revoltei (legitime ca reacție în sine), au apărut niște derapaje de limbaj și de idei care nu pot fi susținute cu seninătate de către orice bun creștin, doar pentru că violul este, vezi bine, mult mai grav prin comparație. Apropo, știți cine sunt somitățile care s-au alăturat recent acestei campanii? Interlopii – da, ăia în stare să ucidă, ăia care au condus rețele de trafic de carne vie, ăia care luau taxă de protecție etc.
Pe lângă asta, încurajarea societății să reacționeze este un fapt benefic până la un punct, însă aici nu există foarte precis definit acel punct. Reacția s-ar putea să fie de aceeași calitate morală ca infracțiunea violatorilor (chiar dacă nu de aceeași anvergură). Iar creștini nu pot susține orice tip de reacție.
Un model de interacțiune între reprezentanții a două tradiții creștine. Dacă nu pentru altceva, măcar pentru decența dialogului și pentru calitatea argumentării tot ar merita citită. Cu recomandare mai ales pentru cititorii care caută un punct de plecare în dialogul transconfesional în România.
Nu, nu trebuie să „trecem” de la o confesiune la alta ca să putem aprecia ceea ce au bun ceilalți. E suficientă lepădarea trufiei și un pic de bunăvoință.
Mulțumesc pe această cale tuturor celor care mi-au furnizat informații bibliografice și consultanță, de-a lungul procesului de revizuirea a textului.
Ortodoxie şi evanghelism este o carte care ar trebui să se recomande singură, după ce prima ediţie a fost publicată în urmă cu şase ani şi lansată, la Cluj, în prezenţa unuia dintre cei cinci contributori (Bradley Nassif).
Ce aduce nou cea de a doua ediţie este, întâi de toate, o prefaţă românească, scrisă în tandem de către Stelian Tofană şi Dănuţ Mănăstireanu. În plus, ediţia beneficiază de un index tematic, iar textul a fost revizuit integral şi notele de subsol au fost aduse la zi.
E greu de făcut o evaluare a impactului pe care îl va fi avut în aceşti şase ani prima ediţie publicată în română. Cert este însă că, în continuare, pentru destui evanghelici, ortodocşii rămân în mod generic „necreştini”, după cum pentru destui ortodocşi, evanghelicii sunt doar nişte „sectanţi” (dacă nu chiar mai rău). Cartea aceasta însă demonstrează că este posibil un dialog între cele…
Câini cu oameni atașați după ei umblă liberi pe străzi. Sunt tot mai mulți și tot mai nestăpâniți.
– O să devenim o planetă de patrupede, zise îngrijorat Prelungirea conștientă încă a lui Grivei.
– N-ai nicio grijă, i se răspunse din mulțime, ne vom păstra sentimentele. Doar ele ne fac oameni, nu-i așa?
– Bine, dar cine o să mai recunoscă sentimentele? Cine o să „interpreteze” semnele dacă ne preschimbăm toți în lătrătoare?
Un norod de ochi umezi se întoarseră nedumeriți către el. Clipeau deodată, stârnind un curent de aer duhnind a afecțiune sinceră neexprimată. Nimeni nu răspundea. Problema li se părea tuturor prost formulată.
– O să ne amușinăm tandru unii pe alții? îi zgândări Prelungirea lui Grivei. Și nu știu dacă ați observat, dar n-avem cozi. Cum ne vom exprima sentimentele… cu coadă? O să dăm din… câini? O să batem aerul cu câinii de care suntem atașați?
Când gloata auzi nefericita alăturare de cuvinte batem/câini, se întărâtă. Era o combinație neinspirată, un joc riscant. Mințile începură să lucreze febril. Sau ce mai rămăsese din ele.
– Ce ai cu câinii? Nu mușcă! Lor le plac copiii! Sunt doar curioși! Oamenii îi provoacă! Noi iubim animalele! Vedea-te-aș mort!
Prelungirea lui Grivei simțea cum i se împăienjenesc ochii. Îl podidiseră lacrimile? Era posibil, însă habar nu avea de ce. Se simțea cumva neînțeles. I se părea că… latră a pustiu. Nici nu era sigur dacă pe gură îi ies vorbe omenești sau lătrături savante, emise în cuante atent codificate.
– Noi suntem totuși ființe raționale, haideți să discutăm civilizat. Nu ne putem lăsa să devenim doar prelungiri de animale.
– Câinii au suflet, se exprimă mulțimea printr-un glas pițigăiat.
– Eu vorbeam despre rațiune. Or fi având și ei vreun Platon sau sunt mai degrabă materialiști? Ce părerea au despre viața de apoi? Cred în reîncarnare? Sunt hedoniști? Practică yoga? Fac comerț? Cântă vreodată? Au tradiții? Își respectă înaintașii?
Pe neașteptate, dintre blocuri se ivi o mâță sfrijită cât un șobolan. Citește mai mult »
„In schimb, eu stiu ce inseamna sa fii un intelectual, adica un individ cerebro-spinal; sa ai mintea atit de plastica cit este posibil si coloana vertebrala atit de dreapta cit e necesar” (Michel Foucault, 1967)
Cu drezina 