Despre importanța gesturilor simbolice

De-a lungul timpului, am fost întrebat, cu diverse prilejuri, de către comentatorii textelor de pe acest blog ce rost are să facem gesturi simbolice. Nu suna chiar așa întrebarea. Mai degrabă oamenii dădeau glas frustrării că sunt situații în care nu se poate face mai nimic, ci rămân doar gesturile simbolice. E mult, e puțin? Depinde.

A oferi un buchet de flori este un gest simbolic efectiv inutil. Sunt multe alte cadouri folositoare ce se pot dărui. Și, cu toate astea, continuăm să dăm flori cu diverse ocazii. Probabil că și cei care consideră că gesturile simbolice sunt inutile mai oferă din când în când astfel de cadouri… simbolice. Măcar din reflex, dacă nu din alt motiv.

Există, pesemne, un reflex adânc împământenit în cultura noastră de a recurge la astfel de gesturi lipsite de eficiență, dar purtătoare de mesaj. În funcție de context, ele transmit diverse tipuri de conținut. O categorie aparte, între gesturile simbolice, o reprezintă comemorările.

Nu se câștigă nimic atunci când se comemorează un eveniment de tristă amintire. Nu se (mai) face dreptate, nu se mai obține vreo răzbunare pentru cei nedreptățiți. Dar se exersează memoria, se perpetuează ne-uitarea.

Una dintre cele mai înspăimântătoare maladii ale zilelor noastre are ca principal simptom uitarea. Numai încercând să-ți imaginezi cum ar fi să uiți tot ce știi (până și cine ești sau cum să faci gesturi elementare) te ia cu fiori. Se investește enorm în cercetarea unor remedii. Se vede astfel că, atunci când te afectează direct, personal, uitarea este percepută ca fiind gravă.

La nivel istoric însă, individul nu mai resimte același disconfort atunci când societatea preferă să uite. Ba chiar ni se pare cumva normal ca praful timpului să se așeze peste unele dintre orori. Într-un sens, evident, este bine că se mai atenuează intensitatea suferinței. Dar a uita de tot presupune cel puțin riscul de a repeta un derapaj nedorit.

Și aici intervine, zic eu, importanța unor gesturi comemorative simbolice. Ele dovedesc că o societate, o cumunitate, este decisă să nu uite unele lucruri. Că, chiar dacă nu le-a gestionat cum se cuvine la vremea lor, măcar resimte o responsabilitate post-factum. Că nu fuge cu orice preț de amintirea unor evenimente incomode.

De aceea trebuie reiterată an de an, pe cât se poate, condamnarea simbolică a represiunilor din timpul mineriadei (13-15 iunie 1990) încurajate de regimul iliescian, aflat într-un moment de orbire autoritaristă. Dreptatea ține de Justiție, dar rememorarea evenimentelor ține de fiecare în parte și de societate în ansamblu.

Deși există această tendință uneori, nu cred că fenomenul „Piața Universității” ar trebui idealizat. Nu cred că totul a fost acolo doar un rafinat protest anticomunist. Cel mai probabil au fost și excese, dacă e să dăm crezare unor martori. Dar nimic nu justifică instigarea unor cetățeni împotriva altora. Nimic nu justifică ura, violența și răutatea revărsate public împotriva celor care contestau, democratic, un regim condus de un comunist ușor remaniat.

În iarnă, când s-au pornit protestele împotriva OUG 13, a existat la un moment dat același scenariu aruncat iresponsabil tot de partidul la putere: apărarea democrației prin chemarea unor mulțimi care să potolească alte mulțimi (care nu făceau decât să incomodeze puterea și nimic altceva). Bine că n-a fost pus în aplicare, dar prototipul acestui procedeu diabolic există din iunie 1990. Iată un motiv util pentru a nu uita!

În esență, mesajul e foarte simplu (oricât de lipsit de eficacitate ar părea): mineriadele nu trebuie uitate! Indiferent de explicațiile decidenților implicați, au fost uciși oameni atunci. Iar numărul real al victimelor se pare că ar fi fost semnificativ mai mare decât o spun datele oficiale.

În locul minerilor care altoiau „intelectuali” și „ajutau la refacerea spațiului verde” (cum zice Iliescu într-un interviu halucinant), trebuia să fie forțe de ordine care să țină lucrurile în control și angajații care se ocupă de panseluțe. Turbulenții puteau fi sancționați și arestați, nu omorâți.

Revin și în acest an și, simbolic (dacă atâta se poate), spun că iunie 1990 este un moment condamnabil, un scenariu sinistru, o dezlănțuire de violență și agresivitate oarbă, orchestrată cu concursul larg și evident al autorităților de atunci. Sinistră este și tergiversarea anchetei vreme de 2 decenii și clasarea dosarului. Din fericire, suntem în punctul în care dosarul revine în instanță, după ce CEDO a obligat România să redeschidă dosarul.

Până la restabilirea adevărului, rămâne doar acest respect simbolic arătat victimelor care cu siguranță nu meritau o asemenea soartă.

Anunțuri

6 gânduri despre “Despre importanța gesturilor simbolice

  1. A republicat asta pe Persona și a comentat:
    Ce rost au gesturile simbolice? O intrebare inradacinata in imaginalul iluminist care domina gindirea evanghelicilor>
    Si totusi, omul este eminamente o fiinta simbolica. Religia insasi, si teologia, sunt imposibile fara simboluri, caci despre Dumnezeul transcendent nu putem vorbi altfel decit folosind metafore.

  2. cine intreaba ce importanta au gesturile simbolice nu a inteles ritualul jertfelor din Vechiul Testament. de parca lui Dumnezeu ii trebuia neaparat mirosul de carne si grasime arsa, sau sa vada sange de animale varsat pe piciorul altarului. tot ce se facea acolo era simbolic, dar nici atunci oamenii n-au inteles prea bine. vezi cartile profetilor unde se spune clar tocmai asta.

    la fel si cu a manca miel de Paste (nu porc de Craciun, ala e alt obicei). este vorba despre simbol, si cand incepi cu sensibilitati moderne precum „bietul miel, mi-a mila de el, hai mai bine sa mancam pui”… pai tocmai aia era ideea, sa-ti fie mila, sa-ti para rau. e un simbol, o aducere aminte a unui adevar neplacut: suntem pacatosi si Cineva a trebuit sa moara pentru asta.

    extrema cealalta a gesturilor simbolice este repetarea lor pana cand totul se dilueaza, isi pierde sensul si decade in trivial. de exemplu, daca incepem sa ne pregatim de Craciun de prin Septembrie-Octombrie (aviz responsabililor cu decorarea magazinelor), pana la Craciun totul isi pierde din semnificatie. cand fiecare zi e sarbatoare, nici o zi nu e sarbatoare. daca vorbim mereu despre mineriade, Revolutie, victimele Holocaustului sau cine stie ce alt eveniment, oricand, oricum, fara limita, atunci totul ajunge sa nu mai insemne nimic. eu incep sa simt repulsie numai la mentionarea acestor evenimente. pentru ca s-a facut un abuz prea mare in trecut. sau poate doar mi s-a parut.

    da, a fost tragic. da, nu trebuie sa se mai repete. da, vinovatii trebuiau pedepsiti (si ideea de prescriere a pedepselor nu este arbitrara sau rau intentionata, are un corespondent in psihologia umana). dar sa ne vaitam in 2017 despre mortii din 1987, sa facem in fiecare an in Decembrie acelasi circ, cu aceleasi cuvinte despre aceleasi evenimente, analizand aceleasi informatii si tragand aceleasi concluzii timp de 27 de ani… la ce e util? hai sa avem putina demnitate, hai sa nu ne batem joc de memoria celor morti pentru audienta. uneori mai putin este mai mult. cand in fiecare an trebuie musai facut un film si scrisa o carte despre Holocaust, timp de zeci de ani, sa nu te miri daca apare o generatie (si a aparut deja) care ia totul in derizoriu si ajungi de la Lista lui Schindler la Inglorious Basterds.

    mentiune: daca sigurul lucru care te defineste in viata este „revolutionar” sau „victima a mineriadelor” nu ajuti cu nimic cand apari la televizor si ceri „dreptate” la 27 de ani dupa comiterea faptelor. „dreptatea” asta inseamna de fapt „vreau bani si beneficii gratis”. cersetorie, nimic mai mult.

    • Nu mă pot pronunța cu privire la cererile celor care vor dreptate acum, dar în Vechiul Testament, dreptatea, fie ea și târzie, era de preferat unei nedreptăți acoperite de uitare. În general, dreptatea are rolul și funcția ei în societate. Niciodată nu e prea târziu, mai ales în cazuri din acestea grave, cu crime.

      Gesturile simbolice își pierd semnificația, cred eu, doar atunci când cel care le repetă nu se gândește la ele. Altminteri, ele conțin ceva din realitatea pe care o evocă. La modul ideal, orice simbol oferă posibilitatea reconstituirii unei realități, pornind de la elmentele pe care le conține.

      • dar nu se iertau toate in anul jubiliar, deci odata la 50 de ani? sau asta nu se aplica decat datoriilor financiare? in orice caz, razbunarea este a Domnului. nu spun sa uitam, spun ca, dupa zeci de ani, ce rost mai are plimbarea prin tribunale? asta e doar perspectiva mea, de om care are si alte lucruri de facut. stiu ca alti oameni privesc procesele ca pe un sport si se judeca ani de zile fara sa oboseasca. in final nu profita decat avocatii.

Spune-ți părerea

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s