De ce am ieșit sâmbătă în stradă și alte explicații (in)utile

Foto: Darius Cornean (folosită cu permisiune)

Am fost sâmbătă în stradă, în Oradea, cu toți „fanaticii”, „habotnicii”, „proștii”, „bigoții”, „bătrânii” și cum vor mai fi fost ei numiți. Considerând însă că s-ar putea să nu fiu chiar un spălat pe creier, oligofren sau cu alte metehne care – după unii foarte agresivi – sunt singurele care fac posibilă credința, mi-am zis că aș putea articula niște argumente pentru gestul meu.

Mai întâi, să elimin aspectele negative. Nu am ieșit ca să aibă liderii sau organizatorii cu ce se făli. Foarte puțină istorie recentisimă. În iarnă, când s-a protestat pentru a atrage atenția opiniei publice asupra cazului Bodnariu, am ieșit din solidaritate cu familia. Chiar și după cele mai precaute interpretări, venite pe canale oficiale, dinspre Norvegia, situația era cel puțin suspectă de abuz.

N-am ieșit atunci pentru orgoliul unor pastori sau organizatori globali, n-am ieșit ca să se obțină un număr cu care să se poată ei trufi (deși e bine când sunt mulțimi mari în sprijinul unor cauze nobile, pentru că atrag mai ușor atenția), n-am ieșit nici ca să ameninț Norvegia, n-am ieșit nici pentru dreptul tradiționaliștilor de a-și altoi copiii după bunul plac, fără amestecul forurilor competente. Dar știu și am știut și atunci că toate aceste interpretări sunt posibile și că există riscul unor deturnări fără legătură cu problema de fond.

După același model, sâmbătă am ieșit pentru că susțin valorile creștine tradiționale și cred că este un drept democratic perfect legitim ca aceste valori să fie afirmate liber în spațiul public. Oricine susține altceva are probleme semnificative de percepție a democrației.

N-am ieșit însă pentru a schimba definiția din constituție, ci pentru a susține demersul democratic al unui referendum care poate sau nu schimba articolul din constituție. Indiferent de rezultat, referendumul (dacă va fi validat) va reprezenta atitudinea, de la acel moment, a poporului român față de acest subiect sensibil. Irlanda a decis prin referendum că permite căsătorii între persoane de același sex. SUA însă a decis prin Curtea Supremă.

Am mai ieșit în stradă tocmai pentru că nu am încredere în elitele care vor să impună moravurile publice. Și pentru că nu am suficientă încredere în politicieni. Dar și pentru că nu mi se pare legitim ca o chestiune de moravuri publice să fie tranșată de un grup extrem de restrâns de persoane (ca în cazul SUA, unde și dreptul la avort și cel la căsătorie între persoane de același sex a fost decis exclusiv juridic).

Publicitate

7 atitudini față de căsătoria între persoane de același sex

(Sursa)

Am descoperit (via Dănuț Mănăstireanu) un articol care structurează foarte interesant 7 perspective pe care diverse grupări creștine le adoptă când se discută despre căsătoria între homosexuali. Am tradus, adaptat și rezumat foarte succint fiecare dintre cele 7 poziționări, iar detalii găsiți în articolul original, în engleză.

Găsesc deosebit de utilă lectura și cunoașterea acestor perspective, fiindcă nu sunt însoțite de încărcătura afectivă ce caracterizează adesea discuțiile pe această temă. Plus că, după recenta decizie a Curții Constituționale (care a avizat pozitiv modificarea articolului din constituție pentru a limita căsătoria la soț și soție), urmează să se încingă iar spiritele și disputele.

1. Inovatorii – trec dincolo de textul scripturii, susținând cu entuziasm căsătoriile homosexuale. Invocând fie argumente din zona teologiei liberale, fie propria libertate „a Duhului”, inovatorii mizează în primul rând pe iubire. Lectura lor mult prea radicală a Bibliei reprezintă punctul nevralgic.

2. „Revizioniștii” (n-am găsit un termen mai bun) – reinterpretează orice pasaj biblic ce condamnă comportamentul homosexual într-o lumină care face ca sancțiunea de atunci să fie limitată la un presupus context de atunci și de acolo. Ideea lor e că Biblia nu sancționează o relație homosexuală bazată pe iubire. Această interpretare nu este în acord cu tradiția interpretării biblice multiseculare.

3. Concesivii – consideră că doar cei credincioși trebuie să respecte tiparul familiei tradiționale. Ei admit că ar putea există un beneficiu social al căsătoriilor homosexuale. Nu consideră neapărat că modelul biblic al căsătoriei ar avea de-a face cu binele general al societății.

4. Necombatanții (cei care se retrag strategic din dispute) – sunt adepți ai tiparului familiei tradiționale, dar cred că nu e treaba creștinilor să lupte pentru a impune o morală publică, ba chiar că e o datorie să renunțe la asta. Pot fi suspectați de pasivitate în chestiuni sociale cruciale.

5. Persuasivii – susțin familia tradițională, dar cred în forța argumentelor pentru schimbarea perspectivei, nu în lobby sau în inițiative legislative. Se țin în afara sferei politice, în general, preferând disputele directe. Pot fi acuzați de lipsa curajului de a reforma societatea.

6. Prietenoșii – susțin familia tradițională, dar consideră cauza în mare pierdută. Mizează pe o prietenie civică între creștini și alte segmente sociale. Nu abandonează totuși tema, chiar dacă nu văd sorți de izbândă. Par să fi cedat prea repede.

7. Precauții – se opun căsătoriilor homosexuale prin toate mijloacele pe care le au la dispoziție (legislație, lobby, boicot etc.). Consideră că implicațiile acestor căsătorii sunt deosebit de grave pentru societate și, îndeosebi, pentru copii. Uneori par mai interesați de morala exterioară decât de Evanghelie.

The Centre for Public Christianity

John Dickson, Founding Director
Simon Smart, Executive Director
Natasha Moore, Research Fellow

© Text folosit cu permisiunea BIBLE SOCIETY AUSTRALIA (poate fi citit integral aici)

Despre homosexuali, morală și călugări care „fug din lume”

Decizia Curții Supreme a SUA, care legalizează practic „căsătoriile” persoanelor de același sex transmite, în esență, următorul mesaj: „majoritatea morală” nu mai are în acest moment puterea să legifereze moralitatea publică americană.

Dacă ar fi fost doar această decizie unică (precum în cazul avortului, de pildă – vezi cazul Roe vs. Wade), atunci poate că ne puteam lega de componența acestui for juridic. Dar deja existau hotărâri similare în majoritatea statelor americane.

Cu alte cuvinte, acea parte a societății americane care dorea legalizarea „căsătoriilor” gay a reușit să-și impună punctul de vedere (prin justiție, nu prin referendumuri). Rămâne să mediteze americanii acum la neajunsurile sistemelor care le garantează lor buna sau proasta funcționare a democrației.

Dacă e să căutăm vinovați, opinia mea e că trebuie început de la oglindă. Fiecare confesiune creștină poate să se întrebe cu se ocupa în momentul în care a sesizat – și, desigur, când anume s-a sesizat – încotro bate vântul schimbărilor sociale. Iar dacă se ocupa cu impunerea moralei prin constrângere legislativă sau prin vot democratic, cred că se poate spune că miza pe o mână moartă.

În creștinism, morala a fost întotdeauna o consecință a unei schimbări lăuntrice. A muta miza pe consecințe e ilogic și denotă proastă orientare spirituală (dar bună orientare politică, după toate aparențele). Probabil că asta ar putea fi una dintre adevăratele rădăcini ale problemei.

Poate că acum e mult mai ușor să-i înțelegem pe „nevoitorii” sau „părinții pustiei” care, atunci când împăratul a deschis ușa Bisericii pentru toată populația imperiului, au decis să se retragă în munți.

Homosexualii n-au câștigat totuși un drept, ci o justificare.