„Se aude înăuntru!”

„Faras Saint Anne (detail)” by Anonymous (Faras) – Stanisław Lorentz, Tadeusz Dobrzeniecki, Krystyna Kęplicz, Monika Krajewska (1990). National Museum in Warsaw. Arkady. (Sursa)

Poate că voi n-ați pățit niciodată ca cineva să iasă dintr-o biserică și să vă spuie dojenitor: „Liniște, se aude înăuntru!” Mie mi s-a întâmplat mai ales când eram copil și am văzut că li s-a întâmplat (și continuă să li se întâmple) și altora.

Dojana este justificată, de obicei. Larma de afară tulbură ceea ce se întâmplă înăuntru. Demn de toată atenția mi separe însă este un alt aspect. Recunosc că folosesc atenționarea citată în titlu mai degrabă ca pretext, dar cu incontestabilă valoare simbolică.

În esență, cred că această formulare descrie foarte bine o atitudine. Pe de o parte, există partea bună (și începem cu ea, după cum am fost învățați ca mai întâi să apreciem, abia pe urmă să criticăm). Iar această parte bună spune că oamenii care se adună la slujba din biserică încearcă să-și facă liniște în gânduri și să-și concentreze atenția la cele sfinte. Că lasă grijile lumești afară, astfel încât acestea să nu-i distragă de la miza celor ce se întâmplă „înăuntru”. Și asta e bine!

Dar există și celălalt aspect, negativ. Îi putem spune surditate, autism, izolaționism, autosuficiență, ignoranță, sectarism, tribalism, ghetoizare, fiindcă ia chipuri diferite. Diverși termeni exprimă diverse nuanțe și intensități a ceea ce presupune dorința de a stabili o graniță între o comunitate și mediul ei.

Iarăși trebuie precizat că ideea de separare a spațiilor nu-i deloc rea în sine. Ba chiar există o tendință și o nevoie firească și sănătoasă de a delimita niște realități, niște lumi, niște universuri.

Rău e atunci când aceste separări sunt făcute după cum dictează orgoliile sectare, ignoranța, spaimele proprii ale unei comunități (frica de nou, frica de necunoscut), pizmele, disprețul, conflictele, lupta pentru influență, dorința de control, manipularea etc.

E rău, de pildă, când înăuntru nu se mai aude ceea ce se întâmplă din punct de vedere religios afară. Atunci când comunitatea are impresia că e singura „biserică” creștină din tot arealul (uitând că există și alte confesiuni, inclusiv evanghelice în același perimetru). Mi-e încă foarte vie în memorie replica „suntem singura biserică din cartier” (deși mai există una penticostală, una carismatică, una reformată, una greco-catolică, trei ortodoxe și una catolică).

Tot rău e atunci când fruntașii unei comunități nu vor să se audă înăuntru adevărurile dureroase din subteranele comunității. De exemplu, decât să afle cum trăiesc unii dintre membrii comunității, unii conducători preferă să creadă că tot ce le spun alții sunt minciuni, păstrând astfel o imagine cosmetizată, care nu le dă bătăi de cap. Alții, dimpotrivă, sunt obsedați să intre până în intimitatea cea mai intimă a familiilor și persoanelor, suspectând pe toată lumea de toate păcatele posibile. Și aceasta e o formă de surzenie, fiindcă nu se aude adevărul, ci se proiectează asupra tuturor suspiciuni și deviații care există mai cu seamă în mintea celui care le imaginează.

O altă modalitate de izolare este aceea de a crede că tot ceea ce se află înăuntru este bun doar pentru că poartă o denumire spiritualizată, iar tot ce se află în afară este rău pentru că nu are denumirea potrivită sau nu folosește jargonul consacrat. Și mă refer aici în primul rând la producțiile culturale ale umanității. Elogierea mediocrității pretins spirituale și denigrarea tuturor creațiilor „din afară” pentru simplul motiv că nu se potrivesc în canoanele înguste ale unei comunități sau confesiuni exprimă dorința ca nu cumva să se audă înăuntru.

Se mai practică, tot ca formă de asurzire, denigrarea unor curente creștine mai populare, care ar putea racola membri dintr-o anumită comunitate. Uneori (poate chiar deseori) există și temei pentru criticile aduse, dar adesea poziționările nu au o miză în primul rând teologică, ci se înfățișează doar ca fricțiuni între post-post-protestanți, care oricum nu prea își mai cunosc rădăcinile comune, ci doar interesele concurente actuale. Ca nu cumva membrii dintr-o parte să migreze în cealaltă, e mai bine să nu se audă înăuntru.

O formă mai subtilă de a nu auzi este gălăgia permanentă. Câtă vreme spectacolul merge mai departe, câtă vreme se cântă de bubuie pereții, câtă vreme clopotele dăngăne de zguduie blocurile din vecini, câtă vreme opulența, desfășurarea de forțe, dinamica pot fi ținute la un nivel mulțumitor, nu e nevoie să ascultăm prea atent ce se aude în fundal. Un exemplu clasic al acestei apucături este celebra formulă evanghelică: „până când [se întâmplă cutare lucru], haideți să cântăm o cântare”. Ca să nu fie timpi morți, ca să nu ne panicăm când se aude liniștea, ca să nu fim lăsați singuri cu gândurile noastre, ca să umplem cu ceva fiecare tăcere riscantă.

Ar mai fi și surzenia selectivă. Se poate lesne observa că fiecare confesiune sau fiecare grupare de o anumită orientare dintr-o confesiune are o predilecție pentru sancționarea anumitor păcate. Efectul secundar nedorit (și aproape întotdeauna neobservat) al acestei obsesii este că multe alte păcate și influențe seculare sunt înghițite pe nemestecate, ba chiar sunt practicate ca virtuți. Prudența și smerenia ar putea funcționa ca antidot, dar prudența nu e socotită la virtuți, iar de smerenie nu prea mai e timp în comunitățile foarte avântate.

Riscul cel mare al dorinței obsesive de a nu se auzi înăuntru zgomotul lumii de afară este acela de a falsifica realitatea. Dacă vi se pare puțin lucru, încercați să vă imaginați cum ar fi să descoperiți după zeci de ani că părinții dumneavoastră v-au mințit toată copilăria cu privire la un lucru esențial sau că soțul/soția vă disprețuiește de când v-ați căsătorit sau că toată lumea vă știe fiecare secret.

De auzit, se aude oricum înăuntru, fiindcă bisericile nu sunt etanșe (chiar dacă au uneori impresia că pot fi), și nu asta e problema, ci cum se aude înăuntru și cum este interpretat mesajul ce vine din afară.

Că tot am vorbit despre falsificarea realității, la acest text merge foarte bine ca bibliografie filmul Truman Show, unde e vorba tocmai despre jocul riscant cu realitatea.

Anunțuri

11 gânduri despre “„Se aude înăuntru!”

    • Regret, dar dacă e așa, atunci de vină e wordpress. Nu am niciun control asupra reclamelor, fiindcă platforma nu ne cere părerea. Probabil că fiind cuvinte precum „homosexual” în text, a atras imaginile despre care vorbiți.

Spune-ți părerea

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s