Preschimbarea (exercițiu absurd)

„Detail of The Imperial Prince and his dog Nero by Jean-Baptiste Carpeaux, 1865, Marble Musee d’Orsaymharrsch” by Mharrsch – Own work. Licensed under CC BY-SA 3.0 via Wikimedia Commons 

Câini cu oameni atașați după ei umblă liberi pe străzi. Sunt tot mai mulți și tot mai nestăpâniți.

– O să devenim o planetă de patrupede, zise îngrijorat Prelungirea conștientă încă a lui Grivei.

– N-ai nicio grijă, i se răspunse din mulțime, ne vom păstra sentimentele. Doar ele ne fac oameni, nu-i așa?

– Bine, dar cine o să mai recunoscă sentimentele? Cine o să „interpreteze” semnele dacă ne preschimbăm toți în lătrătoare?

Un norod de ochi umezi se întoarseră nedumeriți către el. Clipeau deodată, stârnind un curent de aer duhnind a afecțiune sinceră neexprimată. Nimeni nu răspundea. Problema li se părea tuturor prost formulată.

– O să ne amușinăm tandru unii pe alții? îi zgândări Prelungirea lui Grivei. Și nu știu dacă ați observat, dar n-avem cozi. Cum ne vom exprima sentimentele… cu coadă? O să dăm din… câini? O să batem aerul cu câinii de care suntem atașați?

Când gloata auzi nefericita alăturare de cuvinte batem/câini, se întărâtă. Era o combinație neinspirată, un joc riscant. Mințile începură să lucreze febril. Sau ce mai rămăsese din ele.

– Ce ai cu câinii? Nu mușcă! Lor le plac copiii! Sunt doar curioși! Oamenii îi provoacă! Noi iubim animalele! Vedea-te-aș mort!

Prelungirea lui Grivei simțea cum i se împăienjenesc ochii. Îl podidiseră lacrimile? Era posibil, însă habar nu avea de ce. Se simțea cumva neînțeles. I se părea că… latră a pustiu. Nici nu era sigur dacă pe gură îi ies vorbe omenești sau lătrături savante, emise în cuante atent codificate.

– Noi suntem totuși ființe raționale, haideți să discutăm civilizat. Nu ne putem lăsa să devenim doar prelungiri de animale.

– Câinii au suflet, se exprimă mulțimea printr-un glas pițigăiat.

– Eu vorbeam despre rațiune. Or fi având și ei vreun Platon sau sunt mai degrabă materialiști? Ce părerea au despre viața de apoi? Cred în reîncarnare? Sunt hedoniști? Practică yoga? Fac comerț? Cântă vreodată? Au tradiții? Își respectă înaintașii?

Pe neașteptate, dintre blocuri se ivi o mâță sfrijită cât un șobolan. Toți câinii ciuliră urechile, o priviră preț de o clipă cu lăcomie, după care se năpustiră pe urmele ei prin gardul viu. Prelungirile lor porniră toate cuminți în urma câinilor. Era ora de joacă.

Prelungirea lui Grivei nu voia să meargă. Nu-i plăceau turmele. Porni pe alee în direcția opusă. La un moment dat, simți o dorință irepresibilă să ridice piciorul în dreptul unui buștean. Se împotrivi cu greu și porni mai departe îngândurat.

Gândurile i se cam învălmășeau în minte, iar prin discontinuitățile lor se iveau fel și fel de impresii ciudate. Preț de o clipă foarte intensă, avu impresia că un câine este cea mai importantă ființă din lume, din întreg universul. Impresia era însă una difuză, n-ar fi știut cum s-o pună în cuvinte.

Pe urmă, îl lovi la fel de neașteptat convingerea instinctivă că omul a evoluat din câine. Că, printr-un cataclism cosmic anume declanșat pentru acest scop, marele câine ancestral coborâse pe pământ ca să dea naștere umanității.

„Nu facem decât să ne întoarcem la origini, își spuse. Rău n-are cum să fie, mai cugetă el.” După care, se aplecă și amușină preocupat piciorul unei bănci de metal.

Publicitate