Dar la drepturile copiilor pietoni cine se mai gândește?

playborhood.com
playborhood.com

Promenada ar trebui să fie, prin definție, o plimbare fără (prea multe) griji, menită să te destindă. Ar trebui, căci se pare că și pe aleile de promenadă s-a instaurat un spirit de competiție darwinistă.

Nu-i destul că trotuarele sunt de obicei ori cotropite de mașini, ori prea înguste, ori prea prăpăstioase, ori prea aproape de șosea, acum, sărmanii copii, au de înfrutat competitori dintre cei mai feroce.

Primăria urbei noastre a găsit cu cale – la fel ca și echipa precedentă – să împartă un nenorocit de trotuar, care, pe alocuri, nu cred că depășește 2 m lățime, între pietoni și bicicliști. O categorie de „nici pe bicicletă, nici pe jos” sunt cei care se dau cu rolele, care și ei au la dispoziție tot același trotuar. Iar ca să întregească un cocktail neaoș – în fapt, o glumă destul de proastă – tot pe aici se plimbă și proprietarii de câini cu javrele fără botniță.

Ei bine, plimbă dacă vrei și poți, un copil de 2-3 ani, printre câini de două ori mai mari ca el – care au niște stăpâni extrem de „binevoitori”, fiindcă te asigură că „nu mușcă”, de parcă un copil s-ar simți mult mai bine dacă l-ar linge sau amușina o dihanie cu un cap mai pare decât el…

Iar când vrea să scape de câine, fiindcă instinctul sau părinții îl feresc, ai grijă să nu vină vreun biciclist care tocmai vrea să-și exercite dreptul de a-și folosi pista la maximum de capacitate. În paranteză aș observa că bicicliștii au devenit, după părerea mea, destul de agresivi și imprundenți în ultima vreme.

Și dacă ai reușit să scapi și de asta, ar fi bine să fii cu urechile ciulite, fiindcă huruitul care se aude din spate este al unui grup de roller-skater-i, care s-ar bucura și ei de momentul zilei și de trotuarul de folosință comună.

Peste toate astea, dacă ai „norocul” ca șoseaua să fie la vreo 30 cm distanță, ai grijă ca nu cumva ferindu-ți copilul de toate pericolele trotuarului, să ajungi prea aproape de mașini.Citește mai mult »

Pericolul teocrației – C.S. Lewis

 Despre lumea aceasta...

Sunt democrat pentru că eu cred că nici un om sau grup de oameni nu este destul de bun pentru a i se încredința o putere necontrolată asupra altora. Și, cu cât e mai înaltă justificarea pe care o pretinde o asemenea putere, cu atât o consider mai periculoasă atât pentru conducători, cât și pentru supuși. De aceea teocrația este cea mai rea dintre toate formele de guvernământ. Dacă trebuie neapărat să avem un tiran, un baron dedat la jaf este mult mai bun decât un inchizitor. Cruzimea baronului poate să ațipească uneori, lăcomia lui – să se sature la un moment dat; și, de vreme ce are o vagă conștiință a faptului că face un lucru rău, poate se va căi. Dar inchizitorul, care își confundă propria cruzime și sete de putere și de frică cu vocea lui Dumnezeu, ne va chinui oricât, pentru că ne chinuie cu aprobarea propriei sale conștiințe, iar pornirile lui mai generoase i se par ispite. Și întrucât teocrația este cea mai rea, cu cât o formă de guvernământ este mai aproape de teocrație, cu atât e mai rea. O concepție metafizică, susținută de conducători cu forța unei religii, este un semn rău. Le interzice acestra, ca și inchizitorului, să accepte că există măcar și o fărâmă de bine sau de adevăr în tabăra opusă, abrogă regulile obișnuite ale moralei și conferă o validitate aparent înaltă, suprapersonală tuturor patimilor omenești obișnuite de care conducătorii sunt adesea animați, la fel ca alți oameni. Într-un cuvânt, interzice îndoiala sănătoasă. Un program politic nu poate fi niciodată, în realitate, mai mult decât probabil corect. Nu cunoaștem niciodată pe deplin realitatea prezentă, iar viitorul îl putem doar ghici. Să acorzi programului unui partid – ca de fapt nu poate pretinde decât cel mult că e rațional și prudent – genul de consimțământ pe care ar trebui să-l rezervăm pentru teoremele demonstrabile e un soi de beție. […]

Fiind democrat, mă opun tuturor schimbărilor sociale foarte drastice și bruște (indiferent în ce direcție), pentru că de fapt ele nu au loc niciodată decât printr-un anumit mecanism. Acel mecanism presupune acapararea puterii de către un grup mic, foarte disciplinat de oameni; teroarea și poliția secretă urmează, s-ar părea, automat. Nu consider nici un asemenea grup destul de bun ca să aibă o asemenea putere. Și eu sunt oameni mânați de patimi ca ale noastre. Secretomania și disciplina din organizația lor le vor fi aprins deja în inimi acea dorință de a face parte din cercul celor aleși despre care eu cred că pervertește la fel de mul ca și avariția; iar înaltele lor pretenții ideologice le fo fi conferit tuturor patimilor prestigiul periculos al Cauzei. De aceea schimbarea, indiferent în ce direcție e făcută, din punctul meu de vedere, e condamnată de al său modus operandi. Cel mai mare dintre toate pericolele publice este comitetul pentru salvarea publică.

(C.S. Lewis – Despre lumea aceasta și despre alte lumi, trad. Bianca Rizzoli, București, Humanitas, 2011, p. 122-124, s.m.)

Evaluare națională – scurte considerații asupra subiectelor la Limba și literatura română

www.realitatea.net
http://www.realitatea.net

Au fost niște subiecte accesibile, fără capcane sau chestiuni controversate. Interesant mi se pare că, înscriindu-se în tendința ultimilor ani, accentul nu mai cade pe analize literare savante, nici pe gramatică de salahor, ci pe interacțiunea copilului cu textul.

Astfel, dacă un candidat s-a prezentat la examen fără să știe deloc gramatică, avea șanse să ia undeva între 6,5 și 7, ceea ce, să recunoaștem, nu e deloc puțin lucru. Dar trebuia să fie totuși un elev pe care să-l ducă puțin mintea și să aibă exercițiul interacțiunii inteligente cu texte de diverse tipuri.

Însă această raportare inteligentă la un mesaj se deprinde în timp, învățând elevul cum să citească, nu (doar) cum să memoreze, cum să înțeleagă, nu (doar) cum să redea, cum să sintetizeze, nu (doar) cum să repete papagalicește.

Țin minte că, în anul în care am predat, am avut un elev care, din pricini sportive, nu prea dădea pe la școală. Până la urmă, a trebuit să tragem linie și sub rubrica lui din catalog, care era foarte goală la note și foarte plină la absențe.Citește mai mult »

Pogorârea Duhului Sfânt, Rusalii, Cincizecime sau… ce?

Jean II Restout - Pentecôte
Jean II Restout – Pentecôte

Am constatat în ultimii ani o tendință de „purificare” a limbajului aferent sărbătorilor. Nu Crăciun, ci Nașterea lui Isus, nu Paște, ci Învierea, nu Florii, ci Intrarea în Iersusalim, nu Rusalii, ci Pogorârea Duhului Sfânt.

Sper că totuși există și oameni nelămuriți pe care astfel de precizări îi ajută. Spun asta pentru că, cel puțin în cazul Crăciunului, cel mai frecvent am văzut indivizi dându-și dreptate unii altora și înfierând, pe un ton acuzator și didacticist, ignoranța tuturor celorlalți. Se prea poate însă ca la mine să nu fi ajuns reacțiile celor pe care demitizarea Crăciunului i-a trezit din letargie.

Cu mențiunea că las loc și pentru eventuale efecte pozitive ale acestor texte, îmi exprim rezervele față de necesitatea și eficacitatea lor. Nu spun că ar fi cu totul inutil să ne mai amintim periodic ce sărbătorim cu adevărat la o dată sau alta, însă acest lucru se întâmplă oricum în biserici și chiar și la televizor sau radio (la cele de stat, cu siguranță).

Ca să nu mai menționăm că internetul poate oferi în orice moment al anului și al zilei răspunsuri destul de precise eventualilor căutători dezorientați. Deci nu s-ar putea susține că „nu li se spune oamenilor adevărul”, cum se mai zicea odinioară pe la colțuri.

Dacă nu cumva are un pastor rău dus cu pluta sau un popă beat în fața congregației, fiecare creștin aude încă de mai multe ori ce semnificație are fiecare sărbătoare creștină. I se repetă înainte (când săptămânânile să numără „până la…” sau „de la…” marile prazince), i se spune atunci, i se citește din Biblie despre acea sărbătoare și i se mai și predică.

Cred însă că acest demers purificator vine mai ales în spirit (neo)protestant și vizează recuperarea pretinselor sensuri autentice inițiale ale sărbătorilor și modelelor creștine. Într-un anumit sens, această recuperare mi se pare sortită eșecului, dar există un alt sens în care cred că reușește oricum, fără cine știe ce purificări.

Sunt trei motive pentru care cred că nu se poate recupera sensul inițial pur al unei sărbători. Unul e acela că înseși sărbătorile au „impuritățile” lor inițiale și fondatoare. Al doilea are de-a face cu faptul că nu am încredere în metoda folosită în această recuperare purificatoare. Iar cel din urmă e că oamenii s-au cam săturat de interdicții și dădăceli.Citește mai mult »

Daruri spirituale obligatorii pentru pastori

www.honkingdonkey.com
http://www.honkingdonkey.com

Nu știu – și nici nu prea contează, veți vedea de ce – care vor fi fost sensurile originale ale cuvântului tradus în românește cu pastor/păstor. Dacă nu greșesc eu și nu mă înșală G. Guțu, „pastor” și „păstor” sunt unul și același lucru, doar că pastorul este un păstor preluat pe filieră latino-germană.

Suspectez că sinonimia pe care o înregistreză dicționarele românești (DEX, Nodex, Sinonime, Șăineanu etc.) între pastor și păstor vine dintr-o asemănare de roluri. Adicătelea, pastorul este un păstor, un îngrijitor, un coordonator, un îngrijitor de suflete.

Dacă înțeleg eu bine, acest sens al celor două cuvinte face trimitere mai degrabă la activități duhovnicești, spirituale, nu economice, administrative sau de altă natură.

Am făcut toate aceste precizări pentru că, în mediile evanghelice, se pare că trăsăturile de căpătâi ale pastorului nu (mai) sunt cele ce ar avea de-a face cu îndrumarea sufletelor – adică o activitate ce se desfășoară mai degrabă în umbră și fără mediatizare, care ia timp foarte mult, iar rezultatele se văd lent și numai pe intervale mari.

Pastorului i se cere în primul rând să predice, e unul dintre testele la care sunt supuși toți candidații la vreun astfel de „post”. Ei trebuie să fie capabili să se prezinte cu o retorică suficient de convingătoare pentru comunitatea pe care urmează s-o păstorească.

De asemenea, i se cer pastorului abilități manageriale. El trebuie să știe să se descurce ca să atragă fie sponsorizări pentru lăcașe de cult, fie să organizeze evenimente de răsunet, fie să aibă relații bune cu cei mai prizați dintre predicatorii momentului. Unde să mai ai loc, în acest context, s-o pomenești pe Maria, care „și-a ales partea cea mai bună”, dacă lumea a fost cotropită de forfota Martei?…

N-ar fi prea mare problemă dacă aceste trăsături mai vizibile nu ar fi valorificate în detrimentul celei ce pare, totuși, fundamentală pentru pastor/păstor: capacitatea de a îndruma și păstori, în ascuns, sufletele. Că omul are și alte daruri spirituale sau calități umane pe care le poate pune în slujba comunității, foarte bine. Dacă știe și să cânte, și să facă de mâncare, și să organizeze jocuri sportive, e excelent. Dar acestea sunt percepute – cum e și firesc – ca un… bonus, să zicem.

Mai trebuie adăugat aici încă un element. Citește mai mult »

Drepturile de autor în muzica evanghelică

Sau despre compromisul (inevitabil!) dintre vocație și profit

copyright

Notă: Citiți textul integral înainte să trageți concluzii și nu folosiți, în eventualele comentarii sau replici, idei scoase din context.

Problema drepturilor de autor poate fi discutată cât de cât pertinent numai dacă se lămuresc alte câteva probleme fundamentale deosebit de relevante pentru aceast subiect. Mai întâi trebuie să ne hotărâm cum ne raportăm la autor și, pe urmă, în ce context plasăm creația lui.

Voi adopta în acest text „confuzia” între creator și interpret și îi voi suprapune, pentru că adesea sunt unul și același om. Merită discutată și situația în care ei sunt persoane distincte, dar e un subiect aparte și, în orice caz, principiile care se aplică ar trebui să fie aceleași.

În context creștin, creatorul trebuie să aibă un statut care să țină cont și de cele sfinte, și de cele lumești. Acest statut însă este esențial pentru modul în care vom discuta drepturile care-i revin în temeiul legilor eterne și al celor trecătoare.

Dacă creatorul de muzică (și nu numai) este doar un tip foarte talentat, capabil să creeze muzică sau poezie, atunci el este cumva în afara bisericii. Adică, deși este creștin ca apartenență religioasă, este liber să facă orice dorește cu creația lui, în limitele moralei și adevărului.

Dacă, dimpotrivă, autorul este unul care are un dar de la Dumnezeu, atunci acest dar ar trebui folosit, potrivit învățăturilor biblice, în interiorul și pentru folosul comunității. Prin urmare, autorul nu este chiar liber să facă orice dorește cu rezultatul muncii lui.

Această problemă eu nu știu să fi fost tranșată încă niciodată foarte clar (vezi cazul fratelui Bach). Putem însă specula din comportamentul comunităților față de muzicienii „creștini” că se subînțelege cumva că aceștia ar trebui să-și exercite talentul (sau darul) în limitele comunității creștine și în spațiile consacrate sau, eventual, în niște spații neutre din punct de vedere al semnificațiilor lor religioase (adică nu în bordel, nu în bar, nu în discotescă etc.).

Astfel, în cazul în care artistul creștin este înzestrat cu un dar prin bunăvoința divină, mi se pare că e în logica și spiritul Scripturii să presupunem că el trebuie să și-l folosească întâi de toate în slujba comunității imediate și a celei largi creștine.

Orice invocare a vreunui „drept de autor” este aici abuzivă, din mai multe motive. Citește mai mult »

Două vorbe (în 10 puncte) despre „traseism politic”

Caricatură preluată de pe vidu.ro
Caricatură preluată de pe vidu.ro

Cică vor să interzică printr-un articol din Constituție traseismul politic. La prima vedere, mai că-ți vine să sari în sus de bucurie, dacă ești familiarizat cât de cât cu fenomenul. Dar, ține-ți firea, măi, române, că nu e așa simplu.

Iată câteva motive adunate aleator.

1. Dacă nu se impune o pedeapsă penală, atunci prevederea e inutilă. Căci, după cum știm, important e (în ultimele luni) ce vrea Parlamentul, nu ce spun legile. Parlamentul vrea, de exemplu, să aibă putere asupra magistraților, asupra președintelui, asupra… oricărui lucru pe care-l dorește mușchiul parlamentar. Iar dacă majoritatea parlamentară (presupunând că va fi una solidă) va dori, din cine știe ce interese, ca vreun demisionat să rămână în Parlament, ne va spune pur și simplu că ei au hotărât că se poate face o derogare, de vreme ce ei, parlamentarii – adică vajnici aleși ai poporului – au decis. Ei dețin puterea poporului!

2. În România mi se pare aproape imposibil de definit traseismul, de vreme ce partide întregi trec dintr-o parte în alta, dintr-o curvăsărie în alta, fără nicio sancțiune din partea electoratului. PDL+PSD, PNL+PSD, PD(L)+PNȚCD etc. Și fiți atenți că nu e vorba de alianțe – firești –, ci de schimbare efectivă de doctrine, de scopuri, de strategii. Un partid e când preoeuropean, când naționalist, când populist, când radical. Nu mai înțelegi nimic. Aproape că s-ar putea spune, la limită, că fidelitatea față de un partid devine suspectă, în condițiile în care doctrinele par să se schimbe peste noapte, iar poziționările față de subiecte majore, așijderea.

3. Să presupunem însă că suntem de acord cu ideea că un parlamentar care își dă demisia dintr-un partid ca să meargă în altul este „traseistul” vizat de viitorul articol din Constituție. Citește mai mult »

Creștinii evanghelici și dansul

http://www.balletmagnificat.com/
http://www.balletmagnificat.com/

Am auzit tot mai mulți tineri întrebându-se cum e treaba cu dansul. E păcat? Nu e păcat? De ce evanghelicii nu dansează? Etc. Problema e complicată, dacă stai s-o diseci în toată puzderia de implicații și complicații. Putem începe de la: cine întreabă? și să ajungem la: cui folosește?

Deși e mai degrabă marginală, problema ar merita discutată în măsura în care suscită interes în rândul tinerilor (cu precădere). După o vreme, se rezolvă de la sine, căci ramolismentul vârstei face dansul tot mai puțin atractiv. Plus că altele devin mizele cu greutate.

Dar dansul rămâne una dintre interdicțiile evanghelice care, alături de multe altele, stârnește adesea patimi și discuții aprinse între cei care nu înțeleg „ce e rău în asta” și cei care se revoltă la ideea de a dansa.

În orice caz, părerea mea e că… Citește mai mult »

„Creștinii sunt…” – cum apar creștinii în sugestiile google

Era într-o vreme un adevărat scandal că la căutările pe google, dacă scriai „românii sunt…”, sugestiile automate ale motorului de căutare nu erau deloc măgulitoare pentru noi. A urmat o întreagă campanie susținută și de presă pentru a aduce în topul sugestiilor niște trăsături cu care să ne putem mândri.

Am făcut un mic experiment similar cu sintagma „creștinii sunt…” Dar mi-am zis să nu mă opresc doar la limba română, ci să încerc și alte limbi, mai ales cele cu largă circulație. Așa că am ajuns la 6 variante (cea în engleză e dublă). Probabil că mai existau și alte combinații posibile, dar vedeți și voi ce-a ieșit.

crestinii 1

 

În engleză:

crestinii 2

 

Cu varianta articulată:

crestinii 2-1

 

În franceză:

crestinii 3

 

În italiană:

crestinii 4

 

În spaniolă:

crestinii 5

 

În germană:

crestinii 6

Înălțarea și mineriada

Ascensionmineri iliescu 01

Interesantă coincidență anul ăsta: și Înălțarea lui Isus Cristos la cer (după calendarul din Răsărit), și comemorarea mineriadei feseniste.

Mă gândesc că ucenicii se vor fi simțit oarecum stingheri, chiar dacă acum erau siguri de înviere. Omenește vorbind, poate că l-ar mai fi reținut, dacă puteau, și pe Învățătorul lor alături, căt tot intraseră  lucrurile într-o frumoasă „normalitate”. Sărbătoarea Înălțării va fi avut, speculez eu, și niște omenești nostalgii generate de locul „gol” al lui Isus Cristos.

Bucuria Înălțării, certă și atestată, are totuși un cadru de manifestare destul de închis în primă fază. Grupul se reorganizează, Petru se distinge ca ins cu inițiativă, dar rămân „în odaia de sus”. Până la Rusalii, se manifestă mai timorat în raport cu lumea exterioară. Așteaptă, cu credincioșie, dar nu-și asumă riscul să se arunce în gura iudeilor pe care-i știau de ce sunt în stare.

Lumea în care au fost „părăsiți” ei e asta în care se petrec mineriade, crime, furtișaguri, șmecherii, manipulări, înșelăciuni, mistificări, aberații. Și, în această ordine a lumii, făptașii par mereu să scape ieftin, să nu fie nevoiți să plătească.

Nu voi zice că cei ce au suferit aici vor fi răzbunați dincolo. Se poate să fie așa, se poate să nu fie tocmai așa – tâlharul s-a convertit în ultima clipă a vieții lui… ce dreptate să mai aștepte victimele lui?

Vreau doar să zic că suprapunerea celor două date descriu foarte bine o tensiune pe care creștinul o trăiește continuu și nu o poate aboli. Citește mai mult »

Drepturile homosexualilor și manipularea publicului

www.telegraph.co.uk
http://www.telegraph.co.uk

De obicei, de la paradele astea ale „diversității” (prostul gust a devenit o subspecie a „diversității”?), rămân niște slogane din astea emoționante – „Noi iubim”, „De ce ne urâți” etc. – care adesea sunt confundate cu adevărul și cu argumentele în dezbaterea pentru „drepturi”.

Să precizăm de la început că faptul de a nu încuviința acțiunile cuiva nu înseamnă că îl și urăști pe respectivul. Există situații când dezacordul e semn de iubire – părinții care nu sunt de acord cu unele dintre acțiunile copilului, de pildă.

Nu sunt de acord cu căsătoriile homosexuale, dar nu îi urăsc pe gay. Există o vastă paletă de sentimente, așa că îi rugăm pe propagandiștii de serviciu să lase pe fiecare să-și aleagă singur sentimentele pe care să le nutrească față de ei (compasiune, milă, antipatie, dezgust, indiferență etc.).

Iubirea lor poate părea însă mult mai candidă și mai simpatică dacă este așezată lângă ura societății majoritar heterosexuale. Dar acest procedeu e unul ce ține de manipulare. Nu pot decât să presupun că există niște militanți gay care vor să dea impresia că homosexualii sunt detestați de către ceilalți, ca să poată ulterior stârni mila pentru victimele inocente ale majorității.

Plus că, odată ce ești considerat din start „homofob” (oare ce înseamnă aia: că ne temem de ei sau că îi vrem morți?), atunci toate argumentele tale devin irelevante. În felul acesta, prin etichetarea adversarilor incomozi, avocați abili ai homosexualilor evită un dialog pe fondul problemei.

Mutând discuția în sfera creștinismului, incriminarea homosexualității ca păcat (incontestabilă!) nu generează nici în acest context ură împotriva homosexualilor. Există, desigur, și excepții de la această regulă, dar conduita creștină impune dragostea față de păcătos, iar principiul nu e negociabil. Mai mult, homosexualii devin subiecți de evanghelizat.

Deci, scoatem ura și o înlocuim cu orice alte sentimente din vasta paletă a interacțiunilor umane. E posibil să existe și manifestări de ură, dar acest risc și-l asumă orice grup care este perceput ca o amenințare. Sunt convins că și homosexualii știu să urască, nu doar să iubească. Iar, dacă tot vorbim despre asta, ura nu poate fi rezolvată prin interdicții, ci mai degrabă e stârnită suplimetar.

Apoi, ține de însăși esența democrației posibilitatea reală, nu doar teoretică, de a fi în dezacord (chiar și vehement) cu orice altă concepție și orice alt cetățean. Încercarea de a impune o atitudine unică trădează tendințe totalitare.

Mergem un pas mai departe. În virtutea faptului că vor să se iubească, militanții gay cer „dreptul” de a se căsători. Ar fi de observat că societatea tradițională n-a perceput îndeobște căsătoria ca pe un drept. Citește mai mult »

În rai o să intrăm cu forța

www.sfintiibrancoveni.ro
Scara raiului, via: http://www.sfintiibrancoveni.ro

Împărăția cerurilor se ia cu năvala…
 (Matei 11:12)

Mânca-v-ar raiul
(Părintele Cleopa)

Câți dintre voi n-ați auzit expresii de genul „ăsta n-o să vadă raiul niciodată”? Câți n-ați gândit-o măcar o dată sau n-ați fost măcar tentați s-o gândiți?

Poate că sunteți mai virtuoși decât mine. Dar sigur găsesc eu cu ce să vă prind, mai ales pe cei mai justițiari din fire. Câți nu v-ați gândit, când ați auzit de un criminal, un violator sau alt făptaș de grozăvii, că „trebuie să plătească” și că n-ar trebui iertat? Nici măcar de Dumnezeu.

Hai că nu vă mai întreb, ci doar inventariez câteva atitudini semnificative. Am auzit oameni care erau convinși că cu greu ar putea un ortodox să vadă poarta raiului. După cum am auzit și oameni care erau convinși că „pocăiții” sunt ucenicii diavolului.

Am văzut oameni care mergeau la aceeași biserică duminică de duminică, dar știa tot satul că „nu se suportă” și că nu-și vorbesc. Deși uneori, nu foarte rar, erau chiar neamuri.

Am cunoscut oameni care, din principiu, nu îi puteau înghiți pe penticostali sau pe baptiști, chiar dacă nu le interziceau neapărat accesul în împărăția cerurilor.

Am citit multe enormități despre toate confesiunile creștine, scrise de oameni altminteri foarte devodați credinței lor și chiar cucernici.

Am asistat la predici care explicau că singura cale spre rai este predestinarea și că niciun nepredestinat nu va fi acolo. Iar biletul de intrare era foarte clar prezentat și conținea obligatoriu toate doctrinele și doctrinioarele unei fracțiuni dintr-o denominațiune.

Site nenumărate au fost puse la poarta imaginară a paradisului etern, ca nu cumva să existe riscul să intre vreo mizerie umană fără s-o observe Dumnezeu.Citește mai mult »

Blestemații ani ’60

www.time.com
http://www.time.com

Cu privire la anii ’60-’70 ai secolului trecut am căpătat, de-a lungul timpului, două perspective profund contradictorii și extrem de categorice.

Mă interesează această perioadă pentru că a premers cronologic (dar sigur și ideologic) ceea ce trăim astăzi. Născut la capătul anilor ’70, moștenirea deceniilor anterioare mi-a pregătit într-o bună măsură viitorul și mi-a marcat destinul.

Dar ce s-a întâmplat în acei ani și, mai ales, cum se explică? Perspectiva creștin-puritană incriminează cu vehemență dezmățul moral care a caracterizat acea perioadă. Am auzit numeroase anateme aruncate peste muzica rock, peste fenomenul hippy, peste dezlegarea la avorturi, peste lipsa de rușine impietatea tinerilor de atunci.

Perspectiva progresistă, s-o numim, insistă pe libertățile obținute, pe emanciparea dobândită, pe componenta ecologică și pacifistă a mișcărilor din acei ani, pe legitimitatea revoltei și a contraofensivei tineretului. Ni se spune că tot ce s-a întâmplat atunci a fost necesar și bun.

Dacă e să cauți o explicație, adesea creștinii oferă strict varianta spirituală: războiul dintre bine și rău, dintre îngeri și demoni, dintre Dumnezeu și diavol. Dar acestă explicație e valabilă pentru orice eveniment din istoria umanității. Nici măcar precizări de genul „fără precedent” sau „fără rușine” sau „cum nu s-a mai văzut vreodată în istorie” nu ajută prea mult.

De cealaltă parte, toate achizițiile acestei perioade sunt prezentate, de către adepții mișcărilor de atunci, numai în roz și cu aură de confeti pe deasupra. Ca să vezi câtă fericire ne-am achiziționat, ca societate, în binecuvântatul deceniu 7, îndeosebi…

Cum nu prea m-a satisfăcut nicio explicație, nici cealaltă, am încercat mereu să înțeleg ceva mai mult și mai bine această perioadă ce încă îmi pare învăluită în ceață.

Ascultând sentințele creștine împotriva imoralității, nu poți să negi justețea lor. Până și pentru o societate laică e necesar un set de moravuri care s-o țină închegată. Dar totuși, lipsește acea explicație care să ne spună măcar de ce s-a ajuns aici. Și nu pe caz general – cum că păcatul omului… –, ci mai specific, mai aplicat. De altă parte, vizionând un film precum The Wall (care trebuie văzut măcar o dată în viață), nu poți să nu le dai un pic de dreptate și psihedelicilor și protestatarilor.

Din lecturile accidentale de până acum, am adunat totuși câteva repere pentru epoca în discuție. Citește mai mult »