Monahul cu doctorat în matematică – interviu

„O trăsătură comună nouă, oamenilor, este aceea că ne minţim foarte uşor. Dacă ne place ceva, imediat tindem să credem acel lucru. Şi ne aducem o mulţime de argumente ca să susţinem propriile noastre voinţe, propriile noastre păreri. Se întâmplă frecvent acest lucru în zilele noastre.
Or, matematica nu te lasă să faci aşa ceva. Să mă explic. La doctorat am avut o problemă pe care nici nu vreau să mă gândesc de câte ori am zis că am rezolvat-o, ca să descopăr ulterior că mă înşelasem. Intuiţia de la început era bună, adică simţeam că o să-mi iasă, că o s-o scot la capăt. Aceasta, în particular fie spus, e mare lucru. Dar când intram în detalii, lucrurile se complicau. Îmi spuneam: „Trebuie că drumul trece pe aici, pentru că e mai scurt“. Dar nu era aşa. Realitatea nu era cum voiam eu să fie. Eu sunt un om tare la cerbice, aşa că mi-au trebuit câţiva ani ca să descopăr drumul, care era mult mai sinuos. Din fericire, matematica nu te lasă să te minţi singur, nu te lasă să falsifici realitatea, ci, dacă eşti sincer, îţi arată unde ai greşit.
Până la urmă am ajuns aproape să-mi fie frică să spun că am rezolvat problema. Am realizat că exaltarea, mândria nu ne sunt de folos; după ce te mândreşti, imediat, obligatoriu, vine coborârea. Deci matematica te educă în smerenie. Să nu te bucuri până când lucrurile nu sunt gata.”

Matematică și Teologie

Matematica şi viaţa în Hristos pot părea multora fără nici o legătură una cu alta. Pentru părintele Ieremia de la Putna, cu un doctorat în matematică dat în SUA, la Berkeley, această lipsă de legătură este doar aparentă. Este ca şi cum două curbe nu se intersectează deloc în planul real –, cel al privirii superficiale, al prejudecăţii, al ignoranţei –, dar au o multitudine de intersecţii în planul complex – cel al realităţii adevărate, profunde. Interviul de mai jos e o scurtă pledoarie la studiu şi seriozitate în viaţa duhovnicească.

Parintele Ieremia - Manastirea Putna

Părinte Ieremia, cum a venit pasiunea pentru matematică?

Mi-a plăcut matematica din primii ani de şcoală, deşi în familia mea nu a existat vreo tradiţie în acest sens. Am început să merg la olimpiade începând cu clasa a IV-a. Anii au trecut, am dat, firesc, la matematică în Bucureşti, unde am intrat fără examen de admitere, pentru că eram…

Vezi articolul original 2.709 cuvinte mai mult

Siria și tragicomedia occidentală

Domeniu public http://en.wikipedia.org/wiki/File:Flag_of_Syria.svg
Domeniu public: http://en.wikipedia.org/wiki/File:Flag_of_Syria.svg

În urmă cu 10 ani, Occidentul invada Irakul în căutarea armelor de distrugere în masă. Presa occidentală a fost extrem de aspră cu George W. Bush, mai ales când nu s-au prea găsit mult hulitele arme. Până-ntr-acolo încât Obama se angaja, spre satisfacția publicului și a presei care-l adula, să aducă înapoi americanii din teatrele de război (în speță: din Irak și din Afganistan).

Azi, Obama pregătește deja o lovitură împotriva Siriei. Rețeaua de relații și susțineri este extrem de încurcată, încât nu cred că vreun telespectator de rând va putea vreodată s-o înțeleagă cu adevărat. Cred că până și experții au destule probleme să priceapă rivalitățile, alianțele și rațiunile care le justifică.

Ironia face însă că o buna parte a publicului – educat cu teorii pacifiste, anti-Bush (războinicul fără scrupule!) vreme de mai mulți ani – nu mai are chef să vadă invazii și nu prea mai crede în „dovezile” produse de occidentali.

Pe lângă asta, încercând din greu (și reușind) să-l portretizeze pe Bush cât mai întunecat și mai indezirabil, cred că presa socialistă a reușit să discrediteze inclusiv Occidentul pe care-l reprezintă. Căci, în esență, am înțeles că occidentalii s-au amestecat în problemele Orientului Apropiat din interes, nu din vreun soi de înaltă compasiune (fie ea oricât de compromisă).

În aceste condiții, vine îngerul socialiștilor, tovarășul Obama, și vrea să justifice prin presă – cum altfel? – o iminentă lovitură asupra Siriei. Cine mai poate crede acum în justețea cauzei occidentale? Cine mai poate crede în onestitatea motivelor? Cine mai poate înțelege justificările? De ce am crede că acum, în sfârșit, intervenția e justă, de vreme ce Occidentul a greșit – cel puțin acesta e mesajul presei – de toate cele 3 ori când a intervenit, în ultimii 25 de ani, în Orientul Mijlociu?

Plus că sirienii se omoară între ei de 2 ani, timp în care Obama și ai lui au stat pe margine – că doar au fost alegeri în America, în 2012, și războiul dă rău la imaginea stângistă Citește mai mult »

Ce-mi amintesc din „numeroasele contribuții” ale lui Adrian Sârbu la presa audiovizuală

Adrian Sârbu, cunoscut mai degrabă ca „patronul PRO TV”, a demisionat de la conducerea CME, compania care a lansat PRO tv-ul în România. E greu de spus cât bine și cât rău a făcut societății românești acest post de televiziune și toate instituțiile de presă care au venit pe drumul deschis de el.

Atunci când aud însă despre vizionarism (este apreciată „viziunea creativă de excepţie” a lui Sârbu), întotdeauna îl asociez cu ceva bun pentru societate, că altfel orice dictator sau ucigaș în serie poate fi considerat un vizionar (iar unii au fost deosebit de creativi). Așa că mi se pare inevitabilă întrebarea dacă și ce bine a făcut această „viziune creativă” societății românești.

Îmi amintesc foarte bine că, în 1996, atunci când Iliescu deținea monopolul asupra TVR, PRO TV făcea practic opoziție media. La vremea respectivă, eram foarte încântat – și pe bună dreptate – că, în sfârșit, se spuneau anumite lucruri pe șleau, că multe dintre frustrările acumulate în semidictatura iliesciană puteau fi exprimate public.

În acea vreme, talkshow-ul lui Călinescu reprezenta o tribună de unde se contesta mesajul fesenist, iar populația putea să vădă și jurnalism de altă factură decât cel practicat cu obediență în TVR.

Mi-aduc aminte o astfel de emisiune în care Iliescu era pus față în față cu Dinescu (deși cred că era mai încoace, prin ’98-’99) și, din cauza subiectului fierbinte, Călinescu a anulat emisiunile care urmau, prelungind discuția cu vreo 2 ore, iar la final a decis să-i aducă pe cei doi și în ziua următoare. Nu-mi ascund satisfacția trăită când l-am văzut pe Iliescu – pentru prima oară – pus la zid, încurcat, defensiv, contrat fără menajamente, luat la întrebări și, la un moment dat, chiar în furculiță de impetuosul Dinescu și (aveam să înțeleg asta mai târziu) obraznicul Călinescu.

Cred că astea sunt dintre cele mai plăcute amintiri legate de PRO TV. Ba nu, mai am ceva. Emisiunile și prezența lui Cristian Tabără. Ori de câte ori avea un prilej, omul ăsta organiza o campanie de binefacere. Folosea toată logistica și toată „sloganistica” protevistă ca să poată ajuta niște oameni sărmani, fie loviți de inundații, fie de sărăcie, fie de boală etc.

PRO TV-ul a fost însă mereu preocupat să dea oamenilor ceea ce cer. Așa că a inventat groteștile știri de la ora 5 – pe care OTV-ul le-a existins pe toată ziua și le-a permanentizat în mintea și mai ales în afectul telespectatorilor.Citește mai mult »

Părinții paparazzi

Bratislava Bronze Paparazzo, photo by Benmil222, http://en.wikipedia.org/wiki/File:Bratislava_Bronze_Paparazzo.jpg
Bratislava Bronze Paparazzo, photo by Benmil222, http://en.wikipedia.org/wiki/File:Bratislava_Bronze_Paparazzo.jpg

Văzând valul de fotografii cu copii de pe toate rețelele de socializare, de pe bloguri și de la concursurile de frumusețe juvenilă organizate de diverse site-uri mi-a dat prin gând că acești copii sunt pe cale să-și piardă orice urmă de sentiment al intimității. Iar asta, cu largul consimțământ (ba chiar cu participarea activă) al părinților lor, adică al nostru.

Nu dau cu piatra, că știu cum stă treaba cu pozele. Dar asta nu mă împiedică să ridic problema, fiindcă poate găsim și niște explicații, aplicații sau, cine știe, chiar soluții.

Tocmai priveam în parc cum o copiliță era vânată peste tot de un „tun” fotografic, când, la un moment dat, mama dădu glas constatării că „parcă vrea să se ascundă de noi”. Altfel spus, cei mari își dădeau seama că fetița ar fi vrut să se joace departe de aparatul care o hăituia neabătut, dar își vedeau conștiincioși de vânătoare mai departe.

O altă mamă, probabil inspirată și dumneaei de asemenea moment „festiv”, a scos telefonul și s-a apucat să-l pozeze pe băiatul care tocmai se găsea în vârful toboganului și plănuia o descindere, dar a trebuit să găsească timp și pentru un zâmbet de album.

Când aproape orice gest al celor mici devine prilej de pozat cu tot felul de aparate, iar apoi – adesea în câteva minute – fotografia este deja publică, mă gândesc că n-are cum să nu le afecteze sentimentul intimității. Cum vor reacționa ei la asta, n-am habar, dar sigur vor dezvolta niște resorturi psihologice care nouă ne lipsesc – când ai toată viața arhivată pe internet, unde te poate vedea practic oricine, când ai mii de poze din fiecare an de viață… n-ai cum să nu fii influențat. Eu unul nu-mi pot imagina în dreptul meu această ipostază extrem de… publică – să mă știe oricine cum am evoluat din maternitate până la adolescență.

Mai există un efect pe care l-am sesizat. Cei mai echilibrați dintre părinți vor, de obicei, să imortalizeze un moment mai deosebit. Dar tocmai acea imortalizare face ca momentul să fie falsificat într-o anumită măsură, Citește mai mult »

Creștinii din Egipt

Autor: Lanternix
Autor: Lanternix

Egiptul are ecouri deosebit de puternice în mintea oricărui creștin cât de cât deprins cu textul biblic. De la marele Exod al israeliților conduși de Moise – repetat cu stăruință pe tot parcursul VT, unde Egiptul are conotații sumbre – până la gădzuirea oferită pruncului Isus și părinților săi refugiați din fața mâniei lui Irod, unde Egiptul capătă o culoare mai luminoasă.

Pe urmă, în istoria creștinismului, Egiptul a devenit repede un reper prin renumele unor personalități și locuri. Dacă Tertulian, Ieronim, Augustin, Ciprian – părinții teologiei latine – și-au legat numele de Africa de Nord în general, ortodocșii bizantini au aici precursori imporanți în persoana unora precum Clement Alexandrinul, Origen sau, mult mai dezirabilii Atanasie cel Mare și Chiril al Alexandriei, Părinți ai Bisericii și mari luptători pentru ortodoxie (în sensul de dreaptă credință).

Școala din Alexandria – pe linia lui Panten, Clement, Origen și Didim cel Orb – a fost prima de acest gen din creștinătate. Tot în Egipt își are originea un alt fenomen încă foarte prezent peste tot în lumea creștină: monahismul creștin. Cei dintâi călugări au fost niște egipteni: Antonie și Pahomie. Modelul lor a fost pe urmă exportat prin Ioan Casian (și nu numai) către Occident.

Când vorbim despre „pateric”, ne referim, de obicei, în primul rând la Patericul egiptean (deși mai există și unul sinait, unul georgian etc.), rodul consemnărilor despre viețile eremiților ce și-au petrecut zilele în Nitria, Sketis și la Chilii.

Alexandria face parte din grupul celor 5 patriarhate vechi (alături de Roma, Constantinopol, Antiohia și Ierusalim). În scaunul patriarhal s-au perindat însă atât mari luptători pentru dreapta credință, cât și figuri controversate (uneori în persoana aceluiași patriarh).

Una dintre trăsăturile mai puțin onorabile ale acestei zone a creștinismului pare a fi, cel puțin în răstimpuri, violența. De pildă, un episcop (Proterius) a fost masacrat împreună cu 6 dintre preoții apropiați, în 457[1], pentru că a susținut „erezia calcedoniană” (vom reveni la acest aspect), iar Sf. Chiril al Alexandriei, un patriarh cu comportament scandalos[2], este considerat responsabil indirect pentru moartea Hypatiei (fimul „Agora”, despre viața acesteia, este însă o ficțiune fabricată de ideologi moderni cu tot penibilul ce poate decurge de aici).

De oficiul patriarhal alexandrin se leagă și rușinoasa exilare a lui Ioan Gură de Aur, care a fost mazilit cu sprijinul fervent al lui Teofil al Alexandriei (unchiul lui Chiril). Același Teofil se pare că se face vinovat și de distrugerea unei părți din renumita bibliotecă din Alexandria (în 391 AD).

Cum în aceste zile creștinismul egiptean este ținta unor atacuri islamiste, m-am gândit să-mi fac o idee despre cine sunt acești creștini și ce se poate spune despre ei. Statistic, ei reprezintă 10% din populația de 84 de milioane a Egiptului. Dintre aceștia, 9% (între 5-20%, după alte statistici) sunt creștini copți, iar restul de 1% reprezintă ale grupuri de creștini. Luați acest demers ca de la un amator interesat.Citește mai mult »

Ce riști dacă folosești pozele altora pe blog

Autor: Pierre-Selim, http://www.flickr.com/photos/65491958@N06/7562569194
Autor: Pierre-Selim, http://www.flickr.com/photos/65491958@N06/7562569194

Alin D. mi-a semnalat un text ce merită citit de către toți cei care folosesc imagini pe blog/site, fără să dețină drepuri de autor asupra pozelor utilizate. Articolul este în engleză și povestește păținia unora care s-au ars din această pricină și s-au trezit cu o amendă.

Am decis să traduc numai câteva chestiuni de maximă importanță pe care le subliniază autorul articolului:

Prevederile legale care reglementează utilizarea corectă a imaginilor stipulează că ești pasibil de amendă în cazul în care postezi imagini ce intră sub incidența drepurilor de autor chiar dacă:

  • Ai folosit din greșeală imaginile respective.
  • Le-ai eliminat de îndată ce ai primit notificarea aferentă DMCA.
  • Ai redimensionat imaginea.
  • Imginea este sub licența unui Web developer (Getty Images cere ca fiecare utilizator să-și obțină propria licență de folosire).
  • Ai inserat un link către sursa imaginii și ai menționat numele fotografului.
  • Site-ul tău nu are scop comercial și nu faci bani din blog.
  • Imaginea a fost încorporată (embeded), nu salvată pe propriul server.
  • Ai un disclaimer pe site.
  • Ai găsit poza pe internet.

Citiți aici restul articolului. Păzea!

În ce mă privește, m-am îndreptat spre pozele de pe wikipedia (care au precizări destul de clare) sau spre imagini clipart gratuite.

Ghetoul de la Oradea (1944)

via: www.ebihoreanul.ro
via: http://www.ebihoreanul.ro

Nu știu de ce n-oi fi ținut minte până acum, dar abia după o discuție din această seară mi s-a înfipt tare în creier informația că în Oradea a existat cel mai mare ghetou din Ungaria, după Budapesta. De fapt, erau două, unul pentru evreii orădeni și altul pentru cei aduși din zonele limitrofe. Despre locul penitenciarului Oradea pe harta Gulagului comunismului românesc știam. Am găsit în mai multe volume și am auzit la televizor despre atrocitățile de aici (probabil că unii dintre torționari sunt încă în viață!).

Revenind la Holocaust, adaug pentru cunoscătorii topografiei locului că cel mai mare dintre ghetouri cuprindea zona Traian Moșoiu, Cuza Vodă, Titu Maiorescu, Kogălniceanu, C-tin Tănase și Sucevei. Cel de-al doilea era undeva în zona Decebal înainte de pod, în dreapta, spre malul Crișului (cred că pe unde-i o clădire a Liceului Schiller). Găsiți mai multe informații aici.

Există și un corespondent pe plan local pentru Jurnalul Annei Frank: o fată de treisprezece ani, Eva Heyman, a ținut un jurnal de ghetou. Puteți citi aici câteva fragmente din jurnal, iar la acest link găsiți informații despre autoarea lui. În Universitatea din Oradea s-a înființat și un Centru de Cercetare a Istoriei Evreilor care îi poartă numele.

Și dacă tot a venit vorba despre crimele naziste, vă amintesc că un alt orădean, Nyiszli Miklos, a scris o carte-mărturie după ce a supraviețuit lagărului de la Auschwitz. Cartea lui se cheamă Am fost medic la Auschwitz (găsiți o versiune destul de prost scanată aici) și a reprezentat primul meu contact cu istoria Holocaustului.

Și cum tot se vorbește despre „memoria locului”, mă întreb ce urme ale acelor zile s-ar mai putea găsi pe clădirile în care au locuit claie peste grămadă mii de evrei. Probabil că din case și de pe pereți s-a cam șters orice amintire, dar oare podurile și beciurile n-au păstrat nimic? Or fi făcut ăia curățenie mare când i-au cărat spre lagăre, știind că fac un rău pentru care s-ar putea să plătească așa că vor fi șters orice urmă?

Am scris această postare pentru că mă gândeam că poate mai sunt și alții ca mine, care nu știu chestia asta, și deoarece consider că această istorie sinistră, macabră nu trebuie să se afunde în uitare, ci să fie propagată și reluată, ca să știm și noi pe (sau peste, dacă vreți) ce lume trăim.

Teologia și etica creditului bancar

http://en.wikipedia.org/wiki/Money
http://en.wikipedia.org/wiki/Money

În cazul în care contractarea unui credit vi se pare o chestiune mult prea lumească pentru a fi așezată lângă un cuvânt atât de pretențios precum teologie (deși nu cred că vi se va părea), putem să invetariem repede niște versete despre dobândă și administrarea banilor, că avem destule, atât în VT, cât și în NT.

Bisericile – indiferent de culoarea confesională – au fost mari consumatoare de fonduri în cele două decenii și ceva de după 1990. Faptul de a fi arghirofage (nu există termenul, ci l-am plăsmuit după modelul lui „arghirofil”) nu le-a determinat ori poate chiar le-a împiedicat să și reflecteze prea îndelung asupra teologiei banului.

Bine, există zona în care teologia prosperității face legea, iar acolo lucrurile sunt destul de clare: îmbogățirea este o adevărată obligație spirituală a fiecărui individ. E voia lui Dumnezeu ca toți să huzurim și gata! Aici nu mai sunt multe de spus.

Dincoace, în zonele mai pestrițe, unde îndemnurile teologiei prosperității sunt privite oarecum cu jind și cu teamă precaută în același timp, cugetarea teologico-economică nu s-a dezvoltat prea tare. Se poate să existe niște studii de teologia administrării banului la secția de Management, din cadrul Universității Emanuel, dar sigur n-au căpătat prea mare popularitate.

Această deficiență se vede acum tot mai lămurit pe măsură ce românii nu mai sunt în stare să-și ramburseze creditele contractate de la bănci. Poate că o abordare teologică mai timpurie ar fi putut să-i scape pe unii de năpasta care i-a lovit.

Mi se pare însă că problema continuă să se pună acut, de vreme ce urmările și ponoasele se arată cu mai multă pregnanță abia acum. E adevărat că era mai bună o strategie de prevenție, dar nici tratamentul de urgență nu cred că e de lepădat.

Necesitatea unor discuții teologice pe marginea fenomenului financiar se străvede mai ales atunci când evoluțiile economice provoacă daune relaționale și afective considerabile. Încă de pe vremea exodului „căpșunarilor” se observa nevoia de repere religioase, însă dărnicia lor în Euro către biserici a cam lăsat discuția într-un plan secund.Citește mai mult »

Copiii din ziua de azi nu mai citesc…

http://www.wpclipart.com/
http://www.wpclipart.com/

Era o vorbă „dacă aș avea câte o sută de lei pentru fiecare dată când am auzit asta…”, atunci aș huzuri. Se potrivește de minune și pentru dățile în care am auzit (într-o formă sau alta) despre „dezinteresul elevilor față de lectură”.

Chiar dacă nu e în avantajul meu, mă văd silit să recunosc că nu sunt chiar surprins că elevii nu mai vor să citească. E ușor să constatăm că sunt dezinteresați (nu toți!), dar hai să răsturnăm puțin enunțul și să vedem ce motive ar avea să fie interesați.

Primul gând care îmi vine în minte este următorul: oare i-o fi educat cineva să citească? Nu știu cine: școala, părinții, bunicii – nici nu mă interesează să culpabilizez pe cineva. Și nu mă refer doar la educație din aia cu bâta și cu nota, ci prin exemplul personal, prin ademenire spre lectură, prin situarea lecturii într-o perspectivă mai amplă a vieții. Mi se pare un prim prag necesar al chestiunii, căci măcar așa știm cum stăm fiecare pentru discuția care urmează.

Iată câteva întrebări ajutătoare pe care m-am gândit să le ridic (și voi încerca și niște răspunsuri): de ce ar merita să citească?; ce să citească?; cum să citească?; când să citească?

De ce merită să citești? Hmmm. Nu cred că pot da un răspuns convingător la această întrebare (atâta vreme cât criteriile cele mai de preț sunt eficiența imediată și profitul maximalizat). Dar cine a ajuns să-și pună întrebarea la modul serios înseamnă că deja are o anumită atracție spre citit, dar nu știe la ce îi folosește și dacă să se lase furat de această preocupare. Mă agăț de acest firav cârlig și spun că merită să citești ca să nu rămâi prost (și să nu ți se atrofieze creierul). Este o condiție doar necesară, nu și suficientă.

E drept că societatea (prin modelele stupide pe care le cultivă) pare să spună altceva, dar cocalarii și pițipoancele sunt în ediție extrem de limitată, iar cei mai mulți oameni din țara asta își câștigă existența din niște profesii ce au presupus documentare (deci și citit). Chiar și la „coada vacii” de-ai vrea să stai, nu mai poți fi analfabet, dacă vrei să trăiești cât de cât decent. Încă nu s-a inventat altă metodă pentru însușirea anumitor cunoștințe decât cititul.

Ce să citești? Ei bine, aici îi înțeleg pe sărmanii elevi. Să le recomanzi Calistrat Hogaș!?!? Geo Bogza – reportaje?! Zău, așa! Mori până termini o descriere d-aia…Citește mai mult »

De ce-i mai rău cu torționarii comuniști decât cu cei naziști

By Antonu (Own work),  via Wikimedia Commons
By Antonu (Own work), via Wikimedia Commons

A început, cu vreo 20 de ani mai târziu decât s-ar fi cuvenit, vânătoarea torționarilor comuniști. De știut, știam despre ei încă de multă vreme (despre Pleșiță cred că am aflat de mai bine de zece ani, iar omul vorbea dezinvolt pe la tv), dar nu s-a întreprins niciun demers concret de sancționare.

Iliescu ar fi fost cel ce putea da semnalul, fiindcă îl asculta și Securitatea și justiția, pe vremea lui. Dar n-avea cum s-o facă. Constantinescu și CDR-ul n-ar fi putut face nimic, fiindcă s-au trezit sabotați, legați de mâini și de picioare, niște looseri predestinați să compromită imaginea partidelor istorice și a dreptei. După aceea a venit Năstase, care, fiind odraslă socialistă nu avea niciun interes să-și bată cuie în talpă. Băsescu a fost o struțo-cămilă.

Dificultatea a ceea ce pare să se întâmple acum – de nu cumva o fi praf în ochi – are mai multe cauze. Prima dintre ele este aceea că până și acum, comunismul și-a păstrat o imagine mult mai simpatică și dezirabilă decât nazismul, diabolicul său frate geamăn.

Dacă neonaziștii sunt asociați în genere cu o formă de dereglare socio-psihică, comuniștii sunt adesea percepuți ca niște idealiști, ca niște utopiști aproape simpatici. Așa că, la nivel de PR, comunismul stă net superior prin comparație cu nazismul – regimul criminal de la cealaltă extremă.

Același PR foarte eficient reușește să arunce într-un con de umbră unul dintre textele fondatoarea ale comunismului: Manifestul Partidului Comunist – un document ce incită explicit la ură, la luptă și, dacă-i nevoie, la crimă pentru „cauză”. Dacă ar apărea într-un ziar sau într-o carte un text similar scris azi, Citește mai mult »