Exasperări – pledoaria elevului

„Calcule mentale”, de Nikolai Bogdanov Belsky (sursa)
„Calcule mentale”, de Nikolai Bogdanov Belsky (sursa)

Nu mă pot pune cu uşurinţă în pielea unui elev de azi, dar voi încerca măcar câteva observații pe care le-am discutat cu unii și cu alții, elevi și foști elevi, sau impresii culese, de-a lungul timpului, din presă.

Foarte puțini par a fi elevii care încă mai merg cât de cât cu plăcere la școală. Probabil că nicio generație nu a avut o mare bucurie la gândul tezelor, extemporalelor (neanunțate) sau al întâlnirii cu profesori „răi”. Dar îmi pare că acum e mai grav decât altădată, fiindcă parcă s-au înmulțit motivele pentru care să nu-ți dorești să mergi la școală.

Las la o parte toate distracțiile care, evident, ar fi preferate oricărui efort de studiu, muncă, evaluare, perseverență etc. Astea fac parte din realitate și fiecare le tratează cum găsește de cuviință. Nu doar fiecare elev, ci și fiecare familie în parte. Însă trebuie precizat dintru început că și acestea au o influență asupra relației cu școala.

Mă opresc doar la faptul că e o caznă tot mai plictisitoare și aparent inutilă pentru un elev să se deplaseze până la școală. Fiindcă, la capătul fiecărei zile, al fiecărei ore de curs, al fiecărui semestru încheiat planează o întrebare grea și fără vreun orizont de răspunsuri: la ce îmi folosește mie asta?

Elevii au înțeles mesajul fundamental transmis de societate și, adesea, de școală, ba chiar și de către familie: cele mai importante valori ale omului se reduc la ceea ce poate fi vândut și cumpărat. Așa că școala nu face decât să amâne enervant momentul la care copilul – în curs de maturizare – este lăsat liber să… facă bani. Moment în care este deja bine văzut în societate și capătă credibilitate.

E plin de exemple de analfabeți care s-au făcut vedete de televiziune și întorc banii cu lopata. De ce ar fi de preferat să-ți rozi coatele pe băncile școlii în loc să mergi în străinătate sau să te bagi în vreo „combinație” câștigătoare? Dacă ai bani, pe nimeni nu mai interesează că n-ai școală, că ai mintea îngrămădită ca o debara neaerisită. De fapt, tocmai acesta este semnul unei mari deșteptăciuni: faptul că ești capabil să scoți bani din piatră seacă. Mai presus de acest ideal nu poate exista nimic. Poate doar puterea care se poate obține prin mijloace politice.

Și, la o adică, la ce-i folosește tânărului ceea ce învață la școală? E pus să memoreze lucruri pe care acum le găsește cu un click pe google. La ce îi trebuie să știe denumirea tipurilor de soluri, dacă nu o să devină nici agronom, nici geolog? Sau denumirea componentelor celulei dacă nu se face biolog sau medic E pus să repete mecanic spusele altora, iar uneori se mai simulează și sugestia că trebuie să-și spună părerea (despre ce? despre lucruri care nu-l interesează nici cât negru sub unghie?). E pus să lucreze repetitiv și șablonard, fără să aibă cineva timp sau interes să-i dezvolte creativitatea sau să-i dea și niște chestii care să-l ajute în viață.

Ce motivație mai poți avea dacă și examenele sunt dinainte cumpărate ori, dacă nu, există facultăți care te curtează să mergi la „cu plată”, iar „bătrânii” sar cu banul că doar n-o să rămână copiii lor fără facultate? Citește mai mult »

Anunțuri

Homeschool, after-school, no-school

Școala - Franța secolului XXI (sursa)
Școala – Franța secolului XXI (sursa)

Pentru ca o informație să fie credibilă, trebuie verificată din trei surse independente, zice legea jurnalismului. Așa că mă simt acoperit. Am trei surse din care aflu constant cât de tare se deteriorează pe zi ce trece învățământul și la ce grad de imbecilizare se poate ajunge chiar și în cazul cadrelor didactice.

N-aș exclude, prin urmare, ideea educației la domiciliu, mai precis, a ceea ce se cheamă homeschooling. Am văzut că, acolo unde apare, i se face reclamă foarte intensă și insistentă și modelul este prezentat adesae ca fiind nu doar o soluție, ci Soluția. Singura. Universală. Obligatorie. Eminamente posibilă (dacă vrei, bre, lacomule!).

Am mai deschis într-un rând subiectul ăsta și, după discuții furtunoase și îndelungi, am tras niște concluzii. Da, homeschooling-ul este o alternativă viabilă și chiar dezirabilă. Nu, nu cred că neapărat până la vârsta liceului, dar sigur ar putea merge, cu nițel efort, până prin clasa a VIII-a. Da, sunt multe avantaje pe care le are acest „sistem”. În special, libertatea de care pot beneficia copilul și părintele deopotrivă. Pot ține orele și la mare, și la munte, și în casă, și afară. Totul e să știe tata sau mama ce predă (deja se întrevede o primă problemă: dacă nu știe?).

Mai există, pe urmă, libertatea părintelui de a controla ce anume învață copilul. Trebuie remarcat însă că ideologiile pot să se insinueze foarte bine și aici, fiindcă părinții au niște manuale după care lucrează, iar acestea sunt făcute potrivit cu o filosofie de viață. Peste asta, nimic nu m-ar putea convinge că părinții sunt mai greu de ideologizat decât profesorii. Dar, e drept, sunt mai greu de controlat, fiindcă nu depind de sistem.

Există și neajunsuri ale acestui model de școlarizare, dar, din câte am reușit să aflu până în prezent, adepții homeschooling-ului nu prea le acceptă și nu prea sunt dispuși să le discute (există și excepții!). De fapt, cred că acesta este principalul neajuns: faptul că este prezentat ca un fel de El-Dorado al educației copilului, ca un model perfect și fără cusur.Citește mai mult »

Cum să stârnești aversiunea copiilor pentru practicile devoționale – 10 idei cu succes garantat

By photostock / FreeDigitalPhotos.net (sursa)
By photostock / FreeDigitalPhotos.net (sursa)

Această postare – inclusiv titlul ei – este o prelucrare a unui text (scris de Jessica Thompson) pe care-l puteți citi în forma originală și integrală aici. Am reținut numai chestiunile esențiale pentru ca și cei ce nu citesc în engleză să știe cum să (nu) obțină un astfel de rezultat.

 1. Fii ferm convins(ă) că momentele devoționale (a.k.a. „timpul de părtășie”) ale familiei garantează mântuirea sufletelor copiilor tăi.

2. Obligă-ți copiii să stea ca statuile, fără să miște, câtă vreme vorbești tu.

3. Așteaptă rezultate imediate (rugăciuni în lacrimi, iertăciuni etc), altfel sigur ai greșit undeva.

4. Fă în așa fel încât să citești pasaje cât mai lungi din Biblie, ca să umpli cam același interval de timp precum o emisiune tv (dacă la televizor pot sta, de ce să nu stea și  la cele sfinte?).

5. Ascunde-ți cu grijă orice slăbiciune și pune-i numai pe ei să-și mărturisească păcatele [eventual, mărturisește și tu niște erori minore, ca să mimezi că ești vulnerabil – asta-i de la mine!].

6. Nu vorbi niciodată despre har. Dar amintește-le mereu că Dumnezeu vrea ca ei să fie ascultători de părinți.Citește mai mult »

Să dai în mintea copiilor

 

Pieter Bruegel cel Bătrân - Jocuri de copii (sursa)
Pieter Bruegel cel Bătrân – Jocuri de copii (sursa)

Bănuiala mea e că acest text ar putea părea cam patetic unora, așa că e bine să fie avertizați din vreme, ca să nu-și cheltuiască timpul în zadar.

În mintea copiilor poți da voluntar, atunci când alegi să pătrunzi în lumea lor și să te prostești cu ei, sau involuntar, atunci când te senilizezi.

Dacă ești norocos, rămâi lucid până la adânci bătrâneți. Dar mi se pare aproape obligatoriu ca, într-o anumită măsură, să dai în mintea copiilor în mod intenționat. Totodată, dacă observațiile mele empirice sunt corecte, această performanță este tot mai rară.

Părinții sunt atât de prinși cu treburile lor serioase, încât nu mai au timp să se transpună în felul de a gândi al copiilor, ci așteaptă doar să-i vadă crescuți și cooperanți. Încă de la cea mai fragedă vârstă.

Dacă, totuși, în primele luni de viață, fiecare progres al copilului este înregistrat cu satisfacție, pe măsură ce trece timpul, progresele devin niște standarde pe care copilul le bifează în evoluția sa. Ba chiar începe să se manifeste o anumită nerăbdare că nu crește mai repede ca să poată deveni cât mai curând un ins din ce în ce mai responsabil.Citește mai mult »

Cristamela în parc

http://www.wpclipart.com/
http://www.wpclipart.com/

Trag nădejde că n-ați dat-o uitării pe Cristamela, chiar dacă a apărut doar o singură dată pe acest blog. Cum viața e plină de neprevăzut, am tot amânat să vă mai povestesc despre simpatica noastră domniță.

Iată însă că a sosit vara și parcul este o atracție irezistibilă pentru Cristamela, care abia așteaptă să se dea pe hintă, să coboare pe tobogan sau să scurme în nisip și să și-l arunce în cap, respectiv să și-l bage la ceafă, la burtă etc.

O fi ea mică, dar să știți că fătuca noastră are o personalitate mare, gata s-o impună oricând oricui. Nu-i de mirare astfel că pot izbucni oricând conflicte între Cristamela și cei care, cu voia sau fără voia lor, se pun de-a curmezișul împlinirii dorințelor fetei.

După cum probabil că unii bănuiți, iar alții știți din pățaniile voastre, cele mai dese înfruntări apar în familie. Cristamela e în stare chiar și să… Dar tot mai bine ar fi să vă spun povestea și trageți voi concluziile.

Se lăsaseră umbrele peste parcul nostru fictiv, în care niciunul nu ați pășit vreodată și sigur nici nu ați trăit experiențe precum cea despre care urmează să vă povestesc. În sfârșit, soarele nu mai dogorea de să leșini, așa că mai mulți copii năvăliră de niciunde pe hinte, tobogane, cățărători, leagăne și alte instalații pregătite prin grija primăriei celei atotbinevoitoare.

Nisipul era cald încă, precum un cuib proaspăt părăsit de pasărea locatară. Copacii abia ce prinseră puțin a frămata, amintindu-și că sunt vii – pe cât poate fi o plantă de vie.

În această atmosferă de relaxare și revigorare generalizată, copiii își vedeau de giumbușlucurile specifice. Unii prindeau gândaci mici (din ăia roșii cu pete negre sau invers) și îi îndesau în crăpăturile din pământ, alții se cățărau pe scări sub privirile îngrijorate ale părinților, alții se pierdeau prin labirintul de tablă zincată ce se deschidea spre un tobogan pipernicit ș.a.m.d.

Cristamela scurma cu grebla și cu lopățica într-o doalmă de nisip, încercând să-l împrăștie cât mai tare și cât mai sus. La un moment dat, zări cu coada ochiului un alt copil (nu ne interesează pentru povestea noastră nici sexul, nici vârsta lui), care se juca mult mai pașnic, tot în nisip, dar avea, pe lângă lopățică și greblă, niște forme cu care să modeleze fel și fel de arătări.

Cristamela porni glonț spre noul punct de atracție. Năvăli asupra copilului precum barbarii peste Europa medievală și, la fel ca ei, începu să distrugă tot ce întâlnea în cale. Citește mai mult »

Cum se lua/fura BAC-ul în vremurile bune

www.digitaltrends.com
http://www.digitaltrends.com

Inspirat de o mărturie pe care o puteți citi aici, am decis să pun pe hârtie (virtuală) singura mea experiență de supraveghetor la BAC. A fost una, e drept, dar memorabilă. Ulterior, alții mi-au confirmat că și lor li s-au întâmplat lucruri similare, dar s-ar putea să fi fost de vină… doar imaginația noastră bogată. Așa ceva nu se putea întâmpla, o știe toată țara!

În anul de pe urmă al glorioasei guvernări Năstase (2004), mă aflam în calitate de cadru didactic într-o școală din urbea O – oraș al cărui nume nu-l dau, ca nu cumva să poată cineva descoperi care era singurul oraș cu sistem de învățământ corupt din țară.

Și cum mă aflam eu în exercițiul funcțiunii, un novice suplinitor (pentru cei care au impresia că „suplinitor” e un termen peiorativ, precizez că e, de fapt, un termen tehnic, ce face distincția între suplinitori și titulari, fiind un fapt obișnuit ca unii suplinitori din orașele mari să aibă medii mai mari decât cele ale titularilor din orașe mici sau din comune) din primul an de viață adevărată, mă trezesc trimis cam cu japca la supraveghere la BAC și la „Capacitate”, cum era pe atunci.

Când sosi sorocul, mă scol cu noaptea în cap, mă scliviesc după știință și putință, iau chiar și un taxiu ca să nu-mi șifonez țoalele festive, ca nu cumva să mă prezint sub așteptări, și mă înfățișez la locul dinainte rânduit. La fața locului se deplasaseră toți colegii nominalizați în acest scop, așa că stăteam la un pahar (de apă, de cafea, dar sigur fără spirtoase, ca să nu fie dubii) de vorbă.

Președinte de comisie era un prof universitar de pe Valea Jiului. De vreme ce el prezida întâlnirea și era șef de comisie, am dedus că și eu eram… comisie. O parte infimă a ei, dar nu mai puțin reală și rodnică – cel puțin astea îmi erau aspirațiile. Ne-a ținut discursurile regulamentare despre „buna desfășurare” a concursului, despre „corectitudinea” și „vigilența” de care urma să dăm dovadă. Cred că am vrut să iau și notițe, așa de frumos se vorbea p-acolo.

Toată teoria însă avea să se năruie câteva ceasuri mai târziu și încă într-un mod cum nu se poate mai palpitant și convingător.Citește mai mult »

Pentru cine o mai fi școala primară?

www.kentschools.net
http://www.kentschools.net

Tot mai frecvent în ultimii ani mi-au ajuns la urechi sau dinaintea ochilor fel de fel de „exerciții” pentru clasele primare. Niște lucruri de mirare și peste măsură de progresiste. Am impresia că genunchiul broaștei, despre care vorbea Creangă, e acum foarte sus, că-ți trebuie prăjină să sari ca să ajungi la el.

Mă veți scuza dacă-ți observa cum că sunt de modă veche în cugetările pe care vi le supun atenției. Dar impresia mea era, până nu demult, că învățământul este astfel conceput încât un copil de inteligență medie să fie capabil să asimileze de unul singur cea mai mare parte a cunoștințelor, mai ales în clasele primare. Bineînțeles, dacă depune un efort în această privință.

Văzând însă exercițiile de mirare pe care le-am pomenit anterior, încep să am dubii. Și încep să cred că, de fapt, acest învățământ – din ce în ce mai „incluziv” potrivit teoriilor ce afumă capetele universitarilor care-l proiectează – este, în esență, o formă de evoluționism pedagogic.

Însă, spre deosebire de evoluționismul biologic, acest nou evoluționism nu are ca obiect indivizi, ci familii. Așa că, prin școală trece cu brio cea mai adaptată dintre familii. Căci e practic imposibil ca un copil din clasele primare să-și facă temele fără ajutorul părinților.Citește mai mult »

Sexualizarea prematură a copiilor

Există vreo șansă de a diminua această tendință? Mai este drum de întoarcere? Am spicuit câteva fragmente dintr-un articol publicat pe smartwoman.hotnews.ro (autorul nu e precizat).

Dacă vreți și alte șocuri, mai puteți citi, în același ton, despre adolescentele britanice campioane la avort, despre o nouă ecranizare a piesei Romeo și Julieta în care actrița de 14 ani trebuia să apară nud, despre mama care-și distruge fiicele ca să-i semene etc. În loc să fie eliminate de organismul sociale, aceste anomalii sunt privite ca niște curiozități, devenind subiecte de presă, nu cazuri de spitalizat.

Oricat de mult ar vrea parintii sa le faca pe plac fiicelor lor, specialistii psihologi insista ca asta nu inseamna sa fie de acord cu achizitionarea unor obiecte vestimentare care sa transforme din punct de vedere vizual sau mental fetitele de 8-9 ani in adolescente de 15-16 ani. Fetele nu mai vor sa fie „frumoase, dragute”, fetele vor sa fie „sexy si hot” intrucat ele inteleg si deduc ca aceasta este cheia succesului in ziua de azi. Tinerele sexy par a avea mai multa trecere decat cele mai cuminti, serioase, studioase. Iar aceasta presiune spre sexualitate de la varste foarte fragede va avea efecte devastatoare asupra imaginii si respectului lor de sine catre varsta adolescentei. Etapele firesti ale copilariei pur si simplu nu trebuie arse, altfel pretul platit va fi foarte mare si dur. […]

La randul lor, baietii invata de la varste prea fragede sa priveasca fetele cu interes sexual, iar asta le va face foarte rau si lor, dar mai ales fetelor.

Statisticile relevate de psihologii Diane E. Levin si Jean Kilbourne in cartea lor mai sus mentionata arata ca baietii de azi au “uitat” sa priveasca fetele ca pe niste prietene, colege de scoala sau de joaca si doar atat. Ele sunt niste “lucruri” neaparat sexy care trebuie sa ne faca noua, baietilor, pe plac. Si cu cat sunt mai dezbracate, cu atat mai bine. […]

Ce are un parinte de facut? Intai de toate sa nu se pozitioneze ca dusman sau critic aspru al copilului, chiar daca nu e de acord cu ce vede sau aude; acest lucru e imperativ necesar pentru ca vocea sa de parinte sa fie auzita de copil si, mai ales, luata in considerare. Sa nu uitam ca parintii trebuie sa lupte cu toata influenta mediului scolar, al mediatizarii si imaginilor sexuale care exista de la ce se vede la tv pana la orice coperta de revista de la un chiosc de ziar pe langa care se trece. […]

Comunicarea este cea mai importanta cale de a ajunge la sufletul copiilor. Intrebati copiii de ce le plac anumite melodii/videoclipuri, anumite personaje din peisajul monden la care au acces si explicati-le ce anume este periculos in comportamentul lor.

Vorbiti cu copiii de la varste mici, pe intelesul lor, despre sexualitate, despre relatii. Trebuie sa-i faceti pe copii sa va vorbeasca, sa va intrebe cate in luna si in stele despre sex, fara frica, fara rusine, fara teama ca vor fi mintiti.

Articolul integral poate fi citit aici. Ce părere aveți despre problema ridicată și mai ales despre soluțiile propuse?

Gustul dulce-amărui al vinovăției colective

Mă gândeam eu că bacalaureatul de toamnă n-o să mă dezamăgească, ci o să-mi stârnească muzele. Iată că presimțirea mi s-a adeverit. Aceste rânduri îmi sunt prilejuite însă nu de rezultatele – previzibile, de altfel – de la a doua sesiune, ci de explicația pe care doamna Gună, șefa națională a asociațiilor de părinți a furnizat-o.

Pe scurt, din câte am înțeles eu din declarația preluată de presă, de vină sunt (după regula „cei patru evangheliști au fost trei: Luca și Matei): sistemul gestionat de minister, părinții și… gata. Iar dacă ne uităm mai bine, atunci părinții sunt de vină pentru că nu li se dă voie să se implice. Adică vina lor e că nu au nicio vină concretă. Cât despre elevi… dar să nu anticipăm.

Mai întâi, pentru a putea intra în subiect, trebuie făcută o departajare profund discriminatorie: există elevi deștepți și există elevi proști. Puteți să le ziceți altfel, dacă vi se pare jignitor. Fapt e că există elevi pe care-i duce capul mai mult și elevi pe care-i duce capul mai puțin.Citește mai mult »

Am pătruns într-un nou univers

N-am de gând să vă vorbesc despre cum e să fii tată, căci ce noutăți le-aș putea aduce veteranilor sau ce ar putea înțelege cei care n-au pățit-o pe pielea lor? Penibilul situației m-ar apăsa mult prea tare și, în orice caz, calificarea în această meserie se capătă prin practica la domiciliu, nu prin parade blogeristice. Atestat nu se dă…

Universul despre care vreau să vorbesc este cel în care copilul e o afacere. Una babană, de milioane de dolari băgați în publicitate, în marketing agresiv. O afacere în care majoritatea produselor sunt excesiv de scumpe, tocmai pentru că se știe că se vând și că părinții vor tot ce-i mai bun pentru odraslele lor.

Un univers în care un ceai poate costa 20 de lei, cu toate că nu conține nimic în plus față de unul care costă 2 sau 3.

În acest univers cu hățișuri nenumărate, copilul este momeala, iar părinții victimele sigure. Sentimentele lor cele mai nobile și anxietățile cele mai neliniștitoare sunt speculate și devin materie de studiu pentru cursurile de marketing.Citește mai mult »